Lecturi de vacanţă

in Lecturi la lumina ceaiului

AMINTIRI DESPRE

ROMÂNI CELEBRI (1)

 

Întîmplarea pe care v-o povestesc – şi care este pe de-a-ntregul autentică – s-a petrecut la Bucureşti, în iarna anului 1859, deci în cel dintîi an de domnie al lui Cuza-Vodă.

Participau la un bal select: civili din înalta societate, ofiţeri distinşi, doamne şi domnişoare de o rară eleganţă şi de aleasă frumuseţe. Dar, atenţia tuturor tinerilor era îndreptată către una dintre cele mai frumoase fete ale timpului, Ana Racoviţă-Golescu, care era asaltată îndeosebi de cîţiva îndrăgostiţi, cum pretindeau ei a fi, cu seriozitate. Mulţi dintre aceştia îi ceruseră mîna, de cîteva ori chiar, cu insistenţă, fără să fi primit din partea fetei nici un răspuns.

Ca o domnişoară binecrescută, era amabilă cu fiecare, dar nu încuraja pe nimeni mai mult decît s-ar fi cuvenit.

Printre tinerii îndrăgostiţi de Ana, se număra şi doctorul Carol Davila, bărbat cam de vreo 30 de ani, care, deşi se afla în cercul ei de admiratori, şedea, sfios, deoparte. Timiditatea îi era sporită şi de faptul că, în urma unei boli, rămăsese cu un defect la mîna stîngă, din pricina căruia şi-o ţinea ascunsă la spate, ca să evite, pe cît posibil, să-i fie văzută. Ana îşi dădea seama de afecţiunea puternică pe care o avea doctorului Davila pentru ea, dar îi acorda aceeaşi minimă şi politicoasă atenţie ca şi celorlalţi admiratori.

În seara aceea, frumoasa fată venise îmbrăcată într-o rochie violetă de dantelă, care o prindea de minune. Începuse tocmai o discuţie despre toaleta Anei. Doctorul Davila trecu mai aproape, ca să audă mai bine ce se vorbea. Discuţia o provocase unul dintre tineri, făcînd aprecieri măgulitoare şi… linguşitoare cu privire la frumuseţea şi culoarea rochiei. Toţi curtezanii se-ntreceau acum în laude, care de care mai iscusite, căutînd să fie cît mai originali şi mai convingători. Numai doctorul Davila nu scotea o vorbă. Privea emoţionat şi admira în tăcere. În cele din urmă, unul din adulatorii fetei spuse cu îndrăzneală, privind buchetul de violete artificiale, prins cu o agrafă de aur şi topaze la corsajul rochiei:

– Păcat de violetele acelea că nu sînt naturale! Efectul ar fi fost grozav!

Fata surîse îngăduitor şi răspunse prompt:

– Desigur că efectul ar fi fost altul, şi rochia mea ar fi avut de cîştigat, fiind împodobită cu violete naturale! Apoi, adăugă, oftînd discret: Şi sînt florile mele preferate… Am căutat în tot oraşul, dar n-am găsit la nici o Florărie. A trebuit să renunţ, cu multă părere de rău. Am auzit că s-ar găsi violete de Parma la o seră de la marginea Bucureştilor, dar cine să se aventureze pînă acolo, pe viforniţa aceasta îngrozitoare ?

Într-adevăr, era o iarnă nemaipomenit de geroasă şi viscolea cum de mult nu pomeniseră bătrînii!

Tinerii curtezani zîmbiră graţios şi se grăbiră s-o aprobe:

– Da, adevărat, e o vreme păcătoasă! Să nu dai un cîine afară din casă!

Totul s-a terminat aici pentru toată lumea, dar nu şi pentru doctorul Davila, care a părăsit imediat balul. Şi-a îmbrăcat mantaua, şi-a apăsat căciula pe frunte, a încălecat în grabă şi a pornit către marginea Bucureştilor, la vestitele sere, unde ştia el că se găsesc tot soiul de flori naturale în toiul iernii. A călărit aproape sufocat de viforniţa aceea cumplită, care se tot înteţea, şi nu s-a lăsat pînă n-a găsit violetele mult-dorite. A trezit grădinarii din somn, a plătit cam cît l-ar fi costat, poate, o florărie întreagă, a făcut un buchet enorm, pe care l-a acoperit cu grijă, şi a pornit înapoi, dus, într-adevăr, de vînt.

De-abia a mai avut răbdare să-şi scoată mantaua. A intrat în sala balului, roşu la faţă ca un bujor, din pricina gerului năprasnic, dar şi a puternicei emoţii care îl stăpînea în acele clipe, şi a început s-o caute, cu priviri înfrigurate, pe fata iubită. Hazardul, adeseori binevoitor cu cei îndrăgostiţi, a făcut ca, în acel moment, să fie o pauză de dans şi fata se găsească în acelaşi cerc de admiratori şi pretendenţi.

Doctorul Davila a înaintat, adînc tulburat, s-a oprit în faţa ei, s-a înclinat ceremonios şi, ţinînd florile în mîna dreaptă, i-a spus cu glas limpede şi pătruzător:

– Domnişoară Ana, daţi-mi voie, vă rog, să vă ofer eu, cu o singură mînă…

Dar adînca emoţie, ce pusese cu totul stăpînire pe el, l-a împiedicat să-continue. Se făcuse o linişte desăvîrşită. Nu se auzea decît respiraţia agitată a celor de faţă, curioşi la culme să vadă care va fi urmarea.

Fata a rămas, pentru o clipă, înfiorată, căci şi-a dat seama ce fel de om are în faţa ei, după acest gest, care spunea mai mult decît o mie de cuvinte de dragoste la un loc!

Cu ochii în lacrimi, a luat buchetul de violete naturale, l-a prins la corsaj în locul celui artificial şi, strîngînd cu căldură mîna udă de zăpadă a acestui adevărat cavaler, i-a dat un răspuns inspirat, în deplină armonie cu cele spuse de tînărul doctor îndrăgostit:

– Iar mie, domnule Davila, dă-mi voie, te rog, să-ţi ofer mîna mea!

Aceştia au fost părinţii marelui dramaturg şi om de teatru de mai tîrziu Alexandru Davila, creatorul piesei „Vlaicu Vodă “, cea mai frumoasă dramă istorică în versuri, din literatura română.

 

*   *   *

– Eu am un mare cult pentru Cuza-Vodă – mi-a spus pictorul Honoriu Creţulescu, la un pahar cu vin roşu, într-una din serile noastre de taină – pentru toate reformele lui şi bunăvoinţa arătată unui înaintaş de-al meu, care nu era, totuşi, moldovean, ca marele domnitor şi ca mine!

– Şi eu am acelaşi mare cult atît pentru el şi reformele lui, cît şi pentru grija arătată învăţămîntului public, dar admiraţia asta n-o am numai ca dascăl, ci şi ca fost elev, am spus, la rîndul meu.

– Ei, cum aşa? Mă faci curios!, se arătă interesat Creţulescu, care, în tinereţe, fusese învăţător, iar, mai tîrziu, la maturitate, profesor universitar la Şcoala de belle arte, din Iaşi.

– Foarte bine! Puţini ştiu că marele nostru domnitor Alexandru Ioan Cuza a fost şi un mare protector al şcolilor. Să-ţi dau un singur exemplu, care cuprinde, de fapt, 3 aspecte. Chiar în primul său an de domnie, 1859, a dat un decret, în care hotăra ca vechea şi vestita Şcoală „Sfîntul Sava“ – unde predase Gheorghe Lazăr şi se luminaseră atîţia mari români – care avea 8 clase, să poarte numele de „Gimnaziul Sfîntului Sava“. Totodată – şi acest fapt e mai important – el înfiinţează, în Bucureşti, încă două gimnazii, cu cîte 4 clase, şi anume „Gimnaziul lui Lazăr“ şi „Gimnaziul lui Matei Basarab“, care s-au deschis în anul şcolar 1860/1861.

Or, eu, care am fost, timp de 8 ani încheiaţi, un elev fidel al Liceului „Gheorghe Lazăr“, îi port adîncă recunoştinţă lui Cuza-Vodă, cel care i-a dat fiinţă!

– Da…, ai dreptate!, încuviinţă pictorul Creţulescu.

– Dar eu te-am întrerupt, iubite maestre; mi se pare că ai fi dorit să-mi povesteşti ceva despre un înaintaş de-al dumitale – deci tot pictor, dacă nu mă înşel -, în legătură cu Cuza-Vodă!

– Întocmai! Am să-ţi povestesc o întîmplare semnificativă despre Cuza-Vodă, nu prea cunoscută de biografii lui, romanţaţi sau nu, pe care o ştiu de la maestrul meu, Arthur Verona, şi care, pe mine, ca tînăr pictor, m-a impresionat foarte mult. La „Gimnaziul lui Lazăr“, de care ai pomenit, cum i se spunea pe vremuri, a învăţat, în primii ani, şi un băiat pe nume Petru Verussi. Era fiul unei văduve fără prea mare dare de mînă, dar care făcuse ce făcuse şi încropise ceva bani ca să-şi poată ţine copilul la Gimnaziul Lazăr, unde taxele erau destul de mari, ca la mai toate şcolile, de altfel! Acest Petru Verussi era un elev deosebit de talentat la desen, era chiar cel mai tare din gimnaziu, şi profesorul lui, un tînăr, de asemenea talentat şi foarte binevoitor, anume Petre Alexandrescu, l-a remarcat repede şi a început să se ocupe de el mai îndeaproape. Îi era tare drag băiatul, nu numai pentru marele lui talent, dar şi pentru că era sîrguincios la toate materiile… şi, pe deasupra, o să zîmbeşti… pentru că îl chema Petru… Era, deci, tizul lui.

Şi iată că, pe la sfîrşitul ultimului an de gimnaziu, Petrică Verussi, probabil, sfătuit de către iubitul său maestru, desenă, în „conté a Paris“ (creion pastel), un tablou mare, care-l reprezenta pe Cuza-Vodă călare. Îl ambală astfel încît să nu sufere nici o stricăciune şi, la îndemnul stăruitor al profesorului Alexandrescu, care rămăsese uimit de o asemenea realizare artistică, se duse în audienţă la domnitor, ca să-i ofere acel portret, într-adevăr, magnific. Cuza rămase încîntat la culme de tablou, mai ales cînd îl văzu pe tînărul creator. Nu-i venea să creadă; îl întrebă pe flăcău cum îl cheamă, unde învaţă şi cîţi ani are, după care, surîzînd, zise, cu blîndeţea lui dintotdeauna:

– Şi cum?… L-ai făcut chiar mata… singur-singurel, fără să te-ajute nimeni, nimeni… măcar cu o trăsătură de cărbune, fătul meu? Te afli în faţa domnitorului ţării, care le poartă de grijă tuturor, fiindu-le, deci, asemenea unui părinte! Prin urmare, nu te sfii, fătul meu, şi spune-mi drept: tu singur ai făcut această minunăţie?

Petru Verussi îşi îndreptă trupul şi spuse mîndru:

– Eu singur, măria-ta, cu mîna asta, şi îşi întinse dreapta, ca şi cum ar fi vrut să apuce un cărbune şi să deseneze chiar în clipa aceea. Mă jur pe memoria tatălui meu!

– Ah, se-ncruntă domnul, cu tristeţe, eşti orfan de tată? Ei, bine, fiul meu, eu îţi voi purta de grijă de aici înainte! Iată, drept răsplată pentru frumoasa ta operă, te rog primeşte 20 de napoleoni, să faci ce vrei cu dînşii – bineînţeles, lucruri bune. Te vei sfătui şi cu maică-ta. Şi, în afară de aceasta, am să-ţi dau o bursă pe 4 ani, pentru studii în străinătate, în Franţa, sau în Italia, unde vei alege tu să pleci!

Şi Cuza-Vodă îi întinse tînărului artist mîna, pe care acesta o sărută cu dragoste, udînd-o cu lacrimile care curgeau izvor din ochii lui frumoşi.

Domnitorul îl îmbrăţişă, apoi îl mîngîie pe cap şi-i spuse:

– Acum, fiul meu, pleacă liniştit; vei primi acasă tot ce-ţi trebuie… şi timp de 4 ani de azi înainte, vei putea să-ţi desăvîrşeşti arta căreia te-ai dedicat. Să cauţi, din răsputeri, să fii corect, să nu te-nhăitezi cu aventurieri, că sînt cu duiumul în străinătate, să fii serios şi să-ţi vezi numai şi numai de munca ta. Să-mi scrii, din cînd în cînd, ca să ştiu de tine şi, după ce ai să-ţi termini studiile, să vii din nou la mine, ca să vedem ce mai avem de făcut! Du-te sănătos şi cu bine, dragul meu!

Petre Verussi strigă din toţi rărunchii, de zăngăniră geamurile palatului:

– Aşa am să fac! Să trăieşti, măria-ta!, după care plecă radios, cu faţa scăldată de lumina aurie a biruinţei.

Cuza-Vodă s-a ţinut de cuvînt, aşa cum îi era obiceiul.

Tînărul Petru Verussi a plecat la studii, la Roma, colindînd, bineînţeles, toate oraşele italiene de artă, care aveau pinacoteci şi muzee celebre, acele cetăţi străvechi, încărcate de cultură, care erau, prin ele însele, veritabile muzee.

Dar, după 4 ani, s-a întors, culmea, bolnav de piept, tocmai din Italia, unde alţii se duc ca să se vindece. Nimeni nu ştie ce viaţă o fi dus el pe acele meleaguri! Revenit în ţară, a fost numit profesor la Şcoala de belle-arte din Iaşi, unde a predat pînă la sfîrşitul vieţii. Printre alte tablouri, a pictat şi un portret al lui Napoleon al IlI-lea, fără îndoială, ştiind că împăratul Franţei îi arătase multă prietenie lui Cuza-Vodă.

Cei care i-au văzut operele spun că, de nu s-ar fi prăpădit la 39 de ani, Verussi ar fi fost un pictor de talia celorlalţi doi mari artişti, contemporani ai săi: Andreescu şi Grigorescu.

Asta a fost una din multele binefaceri pe care le-a înfăptuit Cuza-Vodă, fără surle şi trîmbiţe, în scurta lui domnie, de 7 ani.

– Interesantă poveste, maestre Creţulescu, …dar tristă. Însă, după cîte am auzit, se cunosc multe întîmplări vesele din viaţa lui Cuza-Vodă. Nu ştii să-mi spui vreuna, care să ne mai înveselească puţin atmosfera?

– Mai toate pe care le ştiu eu sînt arhicunoscute… şi multe dintre ele sînt deja trecute în cărţi! Dar, una tot am să-ţi spun: aceea cu postul lui Cuza-Vodă… Să nu te ducă gîndul, cumva, la vreun post de mărire… Nu, e vorba doar de post… de mîncare!

– S-auzim!

– Ei, Cuza-Vodă nu era un bigot. El respecta posturile, din două motive: mai întîi, că îl ţinea din scurt Elena Doamna, să nu calce posturile sfintelor sărbători ale anului, şi, al doilea, pentru că îşi dădea seama că e sănătos pentru organism ca, din cînd în cînd, să lase la o parte: carnea, grăsimile, brînzeturile grele… şi aşa mai departe. Numai vinul n-avea rost să-l lase, fiindcă acesta nu era de dulce! Aşa că respecta toate posturile, cum se spune, cu sfinţenie.

Odată, în postul Crăciunului, a fost invitat la masă la Mitropolitul Primat al ţării… Şi, printre alte feluri de post – pilaf cu mînătărci, tocană sîrbească din legume şi ce-o mai fi fost acolo -, s-a adus la masă şi o ciorbă de linte, cu salată de varză acră, în zeamă, tăiată fidea, dar şi sferturi întregi, după gust, stropită cu ulei de nucă şi presărată cu boia de ardei iute. Lintea era mîncarea favorită a lui Cuza-Vodă.

Domnul a mîncat tot, cu o poftă grozavă. Ba, la sfîrşit, i-a spus mitropolitului, care era tare bucuros c-o nimerise:

– Înalt prea sfinţite, iartă-mă, dar lasă-mă să sorb din strachină zeama asta grozavă de varză acră, să-mi fac pofta, chiar dacă ştiu că nu se cade aşa ceva!

– Măria-ta, i-a răspuns mitropolitul, eşti stăpîn să faci totul cum ţi-e voia… Şi, ca să nu fii singur la această trebuşoară, iată că am să fac şi eu la fel!

În clipa următoare, în sufrageria liniştită, răsunară două sorbituri puternice, de parcă ar fi bîzîit doi bondari uriaşi, la auzul cărora sărmana Elena Doamna rămase ameţită şi fără cuvînt!

Apoi, Vodă zîmbi, se şterse cu şervetul la gură şi spuse:

– Ei, dar să ştii, înalt prea sfinţite, nici nu pot să-ţi spun cît de mult mi-a plăcut combinaţia asta de linte cu varză acră. Şi celelalte mîncăruri mi-au plăcut, de ce să nu recunosc? Dar asta din urmă le întrece pe toate… Şi-acum, ce ne mai dai? Poate ceva dulce, care să nu fie de dulce, că se supără Elenuţa pe mine!

– Ferit-a Sfîntul, Măria Ta. Nu face bucătarul meu aşa ceva, cade el cel dintîi în păcat şi-i om cu frica lui Dumnezeu. Acum urmează baclava cu nuci şi alune, îmbibată în miere!

– Minunat!, strigă Cuza-Vodă, plin de încîntare.

– Nu cumva o fi preparată în unt!, sări Elena Doamna.

– Vai de păcatele mele, mărită doamnă, s-ar putea una ca asta la masa mea, în zi de post? Numai ulei de nucă!

– Dar, apropo, înalt prea sfinţite, bucătarul… aista tot aşa de bine găteşte şi mîncărurile de dulce?, dori să ştie Domnul.

– E neîntrecut în toate!

– Ce spui? Şi te-ar supăra să mi-l împrumuţi şi mie, din cînd în cînd, aşa, mai cu seamă în posturile mari? Mi-a plăcut lintea aceea neînchipuit de mult… şi parcă aş mai mînca de cîteva ori.

– Cu toată dragostea, Măria Ta! Dorinţa Măriei Tale e lege! Omul vine cînd pofteşti!

– Şi la bucătăria Mitropoliei cine-ţi rămîne?

– Ajutorul lui…, învăţat de el, nici o grijă!

– Atunci, rogu-te: poimîine, fii bun şi trimite-mi-l la palat, dis-de-dimineaţă, şi spune-i să-mi gătească, din nou, toate mîncărurile de azi!

– Şi baclavaua?, zîmbi mitropolitul, cu şiretenie.

– Şi! Mai e vorbă?, răspunse Domnul, întorcîndu-i zîmbetul.

– Atunci, ca să fie toate precum au fost în această zi, poate că ar fi bine, să-l trimit şi cu vreo cîteva sticle pecetluite din tămîiosul

de azi?!

– Nu poate, ci sigur! Numai să nu greşească să-l pună la gheaţă, că-i stinge buchetul. Să-l lase aşa, acum e iarnă!

Şi l-a trimis mitropolitul pe bucătarul său, în aproape toate zilele de post mare şi în zilele de post mai mic, timp de 1 an încheiat, să-i gătească după datina din străbuni, pînă

într-o zi cînd…

Cuza-Vodă şi Elena Doamna erau mulţumiţi că respectă cu sfinţenie rînduielile bisericeşti şi, în acelaşi timp, se hrănesc cu mîncăruri gustoase, aşa cum ei nu mai mîncaseră pînă la acest iscusit bucătar. Şi, într-o zi, la sfîrşitul mesei, ce-i veni Domnului, nu ştiu, că puse să-l chem pe bucătar să ciocnească un pahar de vin cu el şi, totodată, să-i mulţumească pentru osteneala de a le găti bucate atît de bune.

Bucătarul veni, Cuza-Vodă îi umplu paharul cu vin şi-l întrebă, satisfăcut:

– Spune-mi, rogu-te, meştere, cum faci de iese atît de gustoasă, de pildă, ciorba aceasta de linte, pe care-o găteşti tu? Îţi mărturisesc cinstit: eu de multe ori am mîncat, la viaţa mea, linte, că e mîncarea mea preferată, dar aşa de bună, cum o prepari tu, încă n-am gustat! Cum o faci?

Între timp, bucătarul, fericit că Domnul ţării stă de vorbă cu el, aşa, ca între vechi prieteni, dăduse vinul bîldîbîc peste cap şi se ameţise dintr-o dată, prinzînd chef de vorbă.

– Măria Ta, eu îţi spun, da’ să nu afle înalt prea sfinţitul, că-mi găsesc beleaua cu el. Nu mă mai spală toată Dîmboviţa!

– De ce să-ţi găseşti beleaua, cum spuseşi, cu sfinţia sa? Fiecare meserie are secretele ei! Spune dară!

– Apăi, să ştii că mare lucru nu e, zău aşa. Eu, la fiecare mîncare de post, pun la fiert şi cîte o halcă bună de slănină de porc… Şi aia-i dă tot gustul!

– Vai de mine!, ţipă Elena Doamna. Cum ai putut să faci o asemenea nelegiuire, păgînule?

Cuza-Vodă, însă, izbucni într-un hohot de rîs, din acelea de te-apucă sughiţul… Şi dă-i rîs, şi iar rîs, de nu se mai putea opri!

– Zii… aista o fost postul mitropolitului dintotdeauna, ai, proclet afurisit?

– Chiar aşa!

– Ei, fie, că mi-a plăcut!, mai icni Cuza, scurt, o dată!

– Pentru Dumnezeu, ce ţi-a plăcut Alexandre?, întrebă Doamna ţării, indignată.

– Şi postul, Elenuţă, dar şi reţeta de bucate ale acestui ipochimen. Dar tu, meştere, trebuie să te duci neapărat la sfinţia sa, să i te mărturiseşti, să-l rogi să-ţi citească şi să te izbăvească de păcat, că pe capul tău cade!, îl ameninţă Domnul, zîmbind.

– Las’ să cadă! Au fost bune toate cele ce vi le-am gătit? Au fost! Le-aţi mîncat cu mare poftă? Atunci să vă fie de bine şi gata. Că la mîncarea de post, dacă nu-i pui şi ceva de dulce, apăi n-are nici un gust! Aşa să ştiţi!

* * *

Mare nuvelist, mare dramaturg, mare patriot, mare avocat şi orator, toate aceste alese însuşiri întrunite în acelaşi mare om de vibrantă omenie: Barbu Ştefănescu Delavrancea, unic în istoria culturii româneşti! Şi, pe lîngă aceste alese calităţi intelectuale, el este scriitorul cu cea mai interesantă înfăţişare dintre toţi autorii români.

Un cap leonin, cu nişte mustăţi zbîrlite, un păr alb, bogat şi involt, în armonie cu bărbatul impozant, tumultuos, care îl purta cu mîndrie, cu demnitate, cu cinste, avînd conştiinţa înaltei sale valori. Un om de o rară distincţie, care-ţi impunea de la prima vedere, iar cînd îţi vorbea, te captiva cu desăvîrşire.

Nu mi-a fost dat să am bucuria de a-l cunoaşte personal, deşi, în 1918, cînd ne-a părăsit, aveam 11 ani. Dar aşa mi l-au caracterizat toţi aceia care au avut fericirea să-l cunoască.

Despre Delavrancea-dramaturgul mi-a vorbit, într-o dimineaţă geroasă de iarnă, bînd, de această dată, un ceai rusesc fierbinte, cu rom şi lămîie, nenea Iancu Brezeanu, unul dintre cei mai iubiţi interpreţi ai lui, care a jucat în mai toate piesele sale. La fel de mult îl iubea şi Caragiale, al cărui actor preferat era.

– Don’ Brezeanu, i-am spus eu, dar pe dvs. v-ar fi iubit la fel de mult şi clasicii universali: Shakespeare, pentru Nebunul şi Shylock, Moličre, pentru Harpagon şi Sganarelle, şi Holberg, pentru ,,Jeppe de la munte”…

– Cred că da, mi-a răspuns, cu modestia care-l caracteriza, marele actor, fiindcă m-am străduit faţă de toţi, întotdeauna, să dau cît mai mult şi cît mai bine cu putinţă… Lui Delavrancea i-a plăcut, în mod deosebit, cum l-am interpretat pe Mogîrdici, atît în „Viforul“, cît şi în „Luceafărul“, în afară de rolurile mele din „Hagi Tudose“ şi „Irinel“. Ehe, ce timpuri! Repetiţiile cu el erau o încîntare, dar şi o istovire. Se transforma cu totul, părea alt om! Din sală, te trezeai cu el pe scenă: nici nu-ţi dădeai seama cînd ajungea acolo! Trecea peste Gusti, fără să-l supere, şi-ţi spunea, el, cum aude replica! Pentru că el îi auzise, cînd scria, şi pe Ştefan cel Mare, şi pe Ştefăniţă-Vodă, şi pe Petru Rareş şi pe hatmanul Luca Arbore, şi pe Mogîrdici al meu, mare iubitor de Berheci! El nu ne mai spunea pe numele noastre adevărate, cum le aveam moştenite de la părinţii şi naşii noştri, ci îi făcea mare plăcere să ne strige pe numele personajelor lui din piese. Şi, ca să-ţi spun drept, asta ne făcea, şi nouă, plăcere! Era un fel de intimitate care ne măgulea orgoliul de actori preferaţi ai unui mare scriitor!

Dar, iată că la reprezentaţia ,,Viforului” s-a întîmplat una boacănă. Spectacolul de dinainte nu-l mulţumise pe Delavrancea în privinţa scenei cu vînătoarea, din actul al II-lea, care ştii cam cum se desfăşoară: un urs vine în culise, mormăind, ca să-şi vestească sosirea, Ştefăniţă-Vodă prinde o toporişcă, se repede la urs, îl trăzneşte cu putere, se întoarce puţin zgîriat, galben de emoţie, şi cere vin, ca să se dreagă! Cînd boierii se întorc din codru, li se spune despre isprava Domnului şi, cum e firesc, ei trebuie să se mire laudativ! Aici, însă, a fost acalmie, iar nu mişcarea pe care scena asta ar fi impus-o. Lui Delavrancea nu i-a plăcut şi le-a cerut boierilor (care acum nu mai aveau replici, ei făcînd mai mult figuraţie), să se mire mai tare şi să spună şi ei cîte o vorbă potrivită momentului, ca de pildă: ,,Grozav, Măria Ta!”, ,,Nemaipomenit!”, ,,Ce namilă!” şi aşa mai departe.

Printre actorii mai tineri care îi interpretau pe boieri era, pe vremea aceea, şi unul înalt, voinic, adevărat boier şi vînător, ca statură, Vasile Malcoci. Personajul lui era vistiernicul Ieremia. El jucase şi în ,,Apus de soare”, însă nu prea strălucea. Omul a şi ieşit, de curînd, la pensie. Ei… la reprezentaţia următoare, la scena de mirare, boierii-vînători, privind în tufişul din culise la ursul doborît de Ştefăniţă, se miră ,,in corpore”. Malcoci îşi aduce aminte că trebuie să se mire şi el, lăudîndu-l pe Domn, şi strigă cu o voce puternică: ,,Extraordinar, Măria Ta!”. Toţi rămîn cu gura căscată, nevenindu-le să-şi creadă urechilor, iar bietului Delavrancea îi tremura carnea pe el de furie. Dar, ce putea să mai facă acum? Faptul se consumase, iar sărmanul Malcoci nu-şi putea da seama unde fusese greşeala: ,,Se pare, spuse el mîhnit, că n-am spus-o destul de linguşitor!”.

Nu ştiu cum o fi fost în tinereţile lui, dar, la maturitate, Delavrancea nu punea prea mare preţ pe veşminte: umbla modest îmbrăcat. Chiar şi cînd a fost primar, şi, apoi, ministru! Toane de-ale lui. Şi cînd am spus că mergea modest îmbrăcat, am fost reţinut în apreciere, să ştii, ca să nu zic altfel! Acum, ca să fiu obiectiv, n-am prea purtat, nici eu, o îmbrăcăminte elegantă.

Odată, cînd ieşeam din Cişmigiu în Bulevardul Elisabeta, hop că mă întîlnesc cu Delavrancea: se ducea vizavi, la Ministerul de Lucrări Publice, în fruntea căruia fusese numit.

– Ce faci, Mogîrdici?, zice. Te-ai plimbat prin Cişmigiu?

– Da, coane Barbule, îmi place foarte mult grădina asta!

– Şi mie… şi mai mult de cînd am fost primar… Acum, cînd îmi arunc ochii pe fereastra din biroul meu,

mi-i bucur de bogăţia florilor şi a pomilor! Ce faci, ai vreo treabă?

– Mă duceam spre ,,Naţional”, am o repetiţie.

– Hai să-ţi arăt şi ţie biroul meu de ministru… n-ai să întîrzii… ştiu că întotdeauna te duci mai devreme cu o jumătate de oră.

– Să mergem, coane Barbule!

Ajungem din doi paşi, cît am traversat. La poarta ministerului, doi uşieri, galonaţi ca nişte generali. Delavrancea intră primul, cum era şi firesc. Cînd să intru şi eu, grăbindu-mă să-l ajung, că mergea repede, nu agale, ca mine, unul dintre portari vrea să mă oprească, dar celălalt îi spune, zîmbind aşa, cam într-o parte:

– Lasă-l, mă, să intre; trebuie să fie o rudă de-a lui, nu-l vezi ce prost îmbrăcat e?

Dar am intrat fericit că, totuşi, mi se găsise o asemănare cu Delavrancea!

(va urma)

GRIGORE BĂJENARU

COMENTARII DE LA CITITORI