Lecturi la gura sobei (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

* N. Steinhardt – comentarii literare (în ,,Jurnalul fericirii”)
I. ,,Călătorului îi şade bine cu drumul” – de Alexandru Brătescu-Voineşti
,,Nuvela – îşi începe N. Steinhardt comentariul – are un iz caragialesc (titlul, lipsa de conţinut reflexiv a personajelor, schematismul lor redus la o frază asiduu repetată: «Aici, la han, în drum, la răspîntie, trebuie un băiat iute, spirt»); dar e un caragialism din care s-au dus orice acid şi orice venin. Acum, aerul românesc e cu totul limpede. Sfaturile politicăriei, cu totul speciale, au dispărut; ambiţiile deşarte, intrigile, neastîmpărul s-au oprit. Apare numai fondul, arhetipal, al sufletului românesc, aşa cum este: voios, ahtiat după prietenie, doritor să vadă mulţumirea altuia («Mă, Năiţă, dacă mă iubeşti, ia de aici bucăţica asta grasă…»). El este incapabil să se bucure de unul singur şi arde de nerăbdare să împartă cu altul orice noroc. (Beţia solitară şi neagră, atît de frecventă la popoarele nordice şi anglo-saxone, nu există la noi. La noi, petrecerea îi implică pe comeseni şi voia-bună generală.)
În nuvela lui Brătescu-Voineşti, seria matematică a însuşirilor descrise de Caragiale şi-a atins limita şi se integrează într-o sumă desăvîrşită a seninătăţii nevinovate. Căci personajele întîlnite sînt de o perceptibilă neîntinare, foarte aproape de vîrsta copilăriei individuale sau comune. Conştientul dispare şi – cu toate că nu se urmăreşte o psihanaliză – se dezlănţuie inconştientul. Dar, ce surpriză! De unde psihanaliza ne învaţă că, înapoia conştientului aparent, clar, demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sublim, mocirlos, complexat şi abject, iată că, în privinţa sufletului românesc, lucrurile stau anapoda. Stratul conştient, prins de Caragiale, nu mai cuprinde şiretenii, ambiţii, umbre… Straturile mai adînci ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie straturile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada «Mioriţa», unde palpită aceeaşi putere de transfigurare şi aceeaşi pace, principala moştenire lăsată omenirii de Mîntuitor”.
II. ,,Două loturi”, de I.L. Caragiale
Mai, 1961. În celula întunecoasă de la Aiud, s-a iscat o discuţie legată de vechea societate românească de dinainte de 23 August 1944 şi cea de după. Cei mai mulţi deţinuţi au condamnat vechea societate, aşa cum se întîmplă şi în piesa ,,Citadela sfărîmată”, de Horia Lovinescu. Însă, înfruntînd riscul de a fi numit reacţionar, duşman al poporului sau chiar spion, N. Steinhardt a combătut această atitudine, cu filmul ,,Două loturi”, realizat de Gheorghe Nagy, după nuvela cu acelaşi nume, de I.L. Caragiale. ,,În acest film – ne spune N. Steinhardt -, «Turbatul», şeful de serviciu al lui Lefter Popescu, îl întîlneşte pe acesta într-o cîrciumă. Subalternul lipsea de la slujbă de 8 zile, fără să anunţe. Şi ce face «Turbatul»? Îi spune că, dacă nu vine la serviciu a doua zi, sau cel puţin nu va trimite cheile de la sertare, va cere… să fie dat afară… Grozăvie: omul, care lipsea fără să anunţe că e bolnav, este ameninţat cu darea afară! Asta însemna severitatea şi neîndurarea în vechea societate. Prin comparaţie, în vremurile noi, pentru o întîrziere de 2-3 minute, bietul funcţionar (căruia nu-i mai ardea să mai frecventeze cîrciumile), ar fi fost chemat la Cadre, beştelit ca ultimul trădător de neam, interogat precum cel mai periculos spion şi avertizat că, la prima abatere, va fi aruncat pe drumuri. Asta, în cazul cel mai fericit, căci, de obicei, neisprăviţi ca el erau concediaţi pe loc…”.
Am văzut cît de permisiv era capitalismul incipient, de la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, cu indivizi de factura lui Lefter Popescu. Oameni umili, sfîrşiţi şi fără nici un orizont, care aveau un singur ideal: un cîştig salvator – la jocurile de noroc. Români absoluţi, vorba lui Petre Ţuţea. Rareori, cîte un chiulău era pus în situaţia să dea muştele afară din Cişmigiu. Am văzut şi cum a fost în comunism, şi nu era nimic de condamnat, căci munca e muncă, nu-ţi baţi joc. Dar oare, astăzi, în era capitalismului sălbatic de la noi, cînd escrocheriile, făcute la scară naţională, au cuprins pînă şi Loteria, ce şanse de supravieţuire ar mai avea un nou Lefter Popescu?
* Simona Kiselevski (1945-2010) – ,,Odată…”
,,Odată, am avut curajul şi am intrat în interiorul unei frunze. Era bine acolo. Multă lumină şi un aer foarte plăcut.
Am pătruns în labirintul ei, prin lemnoase, liberiene şi capilare, apoi prin nervuri, şi m-am lăsat condusă de sevă, mai departe în ani, pînă cînd m-am oprit în trunchiul unui copac. I-am citit anii, uitîndu-mă la cercuri, şi am aflat că are un secol.
L-am întrebat multe şi, printre altele, cum aş putea să fiu ca el. Mi-a spus că e obositor să fii veşnic; plictisitor să faci mereu aceeaşi experienţă a anotimpurilor; să ştii precis că vine amăgitoarea primăvară, iar la sfîrşit de an, înfrigurata iarnă.
Am încercat să mă apăr, să-i explic că vreau să fiu falnic, ca el. Atunci, a trosnit din trunchi, şi m-am pomenit prăvălindu-mă într-o scorbură adîncă şi neagră. În aceeaşi clipă l-am auzit spunîndu-mi:
– Ei, bine, am crescut într-atîta, încît am cîştigat invidia celor ce m-au privit. Dar, pentru ceea ce am pierdut din mine, plînge-mă tu”.
(Un poem în proză, publicat în ,,Almanahul literar” 1971)

(va urma)
PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI