LECTURI LA LUMINA CEAIULUI…

in Alte știri

 

 

Pagini de istorie literară

 

  1. Necrologul lui I. Heliade Rădulescu

La 27 aprilie 1872 se stingea din viaţă, în locuinţa sa din Str. Polonă nr. 20, scriitorul, ziaristul, traducătorul şi importantul om de cultură Ion Heliade Rădulescu. După 3 zile, într-o duminică, i se făcură funeralii naţionale. Carul mortuar a străbătut centrul Capitalei, ducîndu-i trupul neînsufleţit de acasă pînă la Biserica Cişmeaua Mavrogheni, unde a avut loc înmormîntarea. Au luat cuvîntul C. Esarcu (întemeietorul Atheneului Român, în 1880) şi B.P. Haşdeu. În opinia lui G. Călinescu, după o lungă şi rodnică activitate literară şi politică, spre sfîrşitul vieţii, Heliade Rădulescu devenise de nerecunoscut. Citise mult, şi ardelenii latinişti îl cîştigaseră de partea lor. De altfel, el cunoştea bine şi limba italiană. În atare situaţie, dispoziţia lui psihologică l-a îndemnat să lupte cu slovele chirilice, opunîndu-le ortografia etimologică. Iată o mostră: ,,Quand va resbumba ultima trumbă/ Quare quele mai inchise morminte investe se deferrŕ/ Si fie-quare sbura-va si corbu si columba/ In valea quea mare la vécinica pace au durere…”. De aceea, poate în semn de ultim omagiu pentru marele dispărut, cei prezenţi la tristul eveniment i-au compus (de fapt, C. Esarcu, sau, poate, Haşdeu) un necrolog în versuri, folosind ortografia etimologică, aşa cum îi plăcea lui cel mai mult. Iată-l: ,,Si que! Se stinse óre viaţa ta, Părinte,/ Tu quare ai datu viaţa la quella quare murea?/ Quaci mortu era Românul quandul geniu-ţi putinte/ Veni să lui redestepte din lethargia sea!/ Tu ai plantat…”.

  1. Din bucata mea de pîine…

* Cînd un cîine muşcă un om, asta nu e o ştire de primă pagină. Dar cînd un om muşcă un cîine, asta, da, este o ştire. (JOHN B. BOGART)

* Dacă iei un cîine flămînd şi îi dai de mîncare, el nu te va muşca. Aceasta este cea mai importantă diferenţă dintre un om şi un cîine. (MARK TWAIN)

* La omul necinstit, ca şi la cîinele tăcut, nu vocea trebuie să-ţi dea de gîndit, ci tăcerea. (ARISTOTEL)

* Cîinele căruia i-ai dat de mîncare nu te mai părăseşte. (BALZAC)

* Poţi duce departe de tot cîinii, arătîndu-le o bucată de slănină. (BALZAC)

* Nu e bine să trezeşti un ogar cînd doarme. (G. CHAUCER)

* Decît să te guduri ca un cîine amărît, mai bine să ragi ca un leu. (MELKON KEPAPCIAN)

* Nu se ştie încă totul despre minunea care se numeşte sufletul cîinelui. (JACK LONDON)

* Cîine drag/ Ce-mi rămîne de făcut/ Cînd, după ce te-am dăscălit cît am putut mai bine,/ Văd că, în ciuda strădaniilor mele,/ Tu semeni atît de mult cu omul? (WILLIAM COWPER).

  1. O felicitare în versuri, a lui Eminescu

Eminescu obişnuia să le trimită iubitelor, de ziua lor onomastică, sau de naştere, poezii de dragoste, compuse în mod special. Aşa s-a întîmplat cu Mite Kremnitz, căreia, de un 4 ianuarie, i-a făcut cadou poezia ,,Atît de fragedă”. Motiv de gelozie pentru Veronica Micle care, cu 1 an înainte, la 22 aprilie, primise în dar aceeaşi poezie. Dar, uneori, Eminescu proceda la fel şi cu prietenii. Astfel, la 27 iunie, de Ziua Sf. Samson, primitorul de străini, Samson Bodnărescu (1840-1902) a primit o felicitare în versuri, cu ocazia zilei sale onomastice. Pentru cine nu mai ştie, ,,obscurul german”, ,,lenevitul”, sau ,,Bodnaraki”, după cum îl ironizau, uneori, prietenii, nu era un oarecare. Doctor în Filozofie, la Halle, cu o teză despre lucrarea ,,Laocoon”, de Lessing, el s-a distins ca un membru de vază al ,,Junimii”, poet (ce-i drept, imitator al lui Eminescu), dar şi ca autor de drame romantice, cum ar fi: ,,Rienzi”, ,,Grigore-Vodă” şi ,,Ilie-Vodă”. Din 1879 şi pînă la moarte, Samson Bodnărescu a funcţionat ca profesor şi director la Institutul ,,Atanasie Başotă”, din comuna Pomîrla, districtul Dorohoi. Era deosebit de scrupulos, astfel încît, atunci cînd era ţintuit la pat de vreo boală, îşi chema elevii la domiciliu şi le ţinea lecţii de stilistică şi de poetică. A fost căsătorit cu ieşeanca Eugenia Frangulea, prietenă cu Veronica Micle şi posesoarea unor cunoştinţe temeinice în domeniul pedagogiei, dobîndite în urma studiilor absolvite în Germania. Dar iată textul felicitării: ,,Nu ştiam cum că în ziua/ Douăzeci şi şapte iunii/ Îşi serbeaz’ aniversarea/ Toţi voinicii şi Sămsunii./ În biserici, uneori,/ Cît umblam pe la icoane/ N-am văzut pe Sfîntul Samson,/ Prea iubitule Samsoane./ Şi spre semn caracudistic/ Îţi trimit această cartă,/ Iar tu spune, printr-un distic,/ Cum că cei absenţi se iartă”.

  1. Poetul Dimitrie Anghel

cerînd ajutorul lui Nicolae Iorga

În anul 1911, poetul Dimitrie Anghel, cazat la Hotelul ,,Luvru”, de pe Calea Victoriei, a suferit răni grave în urma incendiului care i-a distrus apartamentul. În acea dramatică împrejurare, i-au fost mistuite cărţile, manuscrisele şi toate celelalte lucruri personale. S-a iscat şi un proces, urmărind recuperarea daunelor. Aflat în spital, poetul i-a trimis o scrisoare lui Nicolae Iorga: ,,Stimate domnule Iorga, cred că aţi aflat prin ziare că am fost incinerat cu arme şi bagaje. Acum mă găsesc bolnav în Sanatoriul «Elisabeta», unde sînt condamnat să fac pe postumul cîtva timp, pînă ce voi putea reînvia ca Pasărea Phoenix. Condiţiile în care mă aflu sînt destul de penibile şi, pentru a putea recîştiga ceva din ce-am pierdut, am pornit şi eu, împreună cu cei cîţiva sinistraţi, acţiunea în contra incendiarului de la «Luvru». Pentru a putea proba pagubele mele, aş avea nevoie de diferite certificate şi articole prin care să arăt Tribunalului activitatea mea din ultimul timp. V-aş fi recunoscător dacă mi-aţi putea trimite numărul din «Neamul Românesc», pe care nu-l mai găsesc şi unde vorbeaţi cu atîta bunăvoinţă de mine. Iluştrii magistraţi cred că ar fi edificaţi în acest fel şi poate ar apleca fatala balanţă mai cu indulgenţă spre partea mea. Vă rog să primiţi devotatele mele salutări, D. Anghel”. La ieşirea din sanatoriu, D. Anghel s-a mutat la Şt.O. Iosif şi, în scurt timp, s-a dat la nevasta acestuia, poeta Natalia Negru, furîndu-i-o după legiuitul proces de divorţ. Facerea de bine…

  1. Despre Aurel Vlaicu

,,A căzut pe Valea Prahovei. Cînd am aflat de la scriitorul George Ranetti cumplita veste, m-am cutremurat. Îl văzusem pe Aurel Vlaicu cu o zi înainte. Locuiam amîndoi în aceeaşi casă, astăzi demolată, pe Strada Sfîntu Ionică, deasupra vestitului Restaurant «Enescu». Era, bietul Vlaicu, un băiat bun, veşnic surîzător. Un surîs puţin ironic, puţin şiret, de ţăran pe care nu-l poate prosti nimeni. Povestea cu haz. Ne vedeam foarte des. O dată, am călătorit împreună. M-a lăsat în compartiment, ca să se urce pe locomotivă, să conducă, el, trenul. Cînd s-a întors în vagon, puţin ruşinat că nu-mi spusese unde se duce, mi-a dat 5 lei, ca să nu fiu supărat. Altă dată, l-am dus la Teatrul Naţional, la un matineu, să vadă Cocoşul negru. Era o scenă, unde cîţiva cerşetori interzic eroului, Voievodul Nenoroc, să se estropieze, ca să aibă şi el dreptul de a intra în tagma cerşetorilor. Auzindu-l pe olog, care nu admitea alt olog în rîndurile lor, Vlaicu îmi şopti cu accentul lui înalt şi cu veşnicu-i surîs ironic: «Ăsta – încă e speţialist!». Aurel Vlaicu ne-a dat un mare moment de emoţie, de spaimă, în vara lui 1911, la Blaj. Erau, adunaţi pe Cîmpia Libertăţii, zeci şi zeci de mii de ţărani ardeleni, veniţi, de pretutindeni, la jubileul de 50 de ani al Astrei. Din Bucureşti veniseră la această sărbătoare mulţi fruntaşi ai vieţii culturale, printre care I.L. Caragiale, Şt. O. Iosif, Octavian Goga, Ion Scurtu, George Ranetti, actorul Petre Liciu. Pe un cer luminos, de un albastru intens, Aurel Vlaicu a zburat deasupra Cîmpiei Libertăţii, în emoţia şi în aclamaţiile unei mulţimi uriaşe. Cînd s-a dat jos şi a verificat aparatul, a văzut şi el, şi (am văzut) noi că, din cele 4 şuruburi care fixau nacela, 3 lipseau. Scumpul nostru aviator zburase numai cu un singur şurub”. (Victor Eftimiu)

  1. ,,Popor de ticăloşi şi de nemernici…”

,,Dragul meu Perpessicius, iartă-mă că abia acum îţi răspund, dar sănătatea mi-e profund zdruncinată, apoi, cutremurul, cu toate mizeriile lui, şcoala mutată, încheierea trimestrului etc., sper că mă înţelegi. Dar toate acestea sînt nimicuri pe lîngă a-sa-si-na-rea lui Nicolae Iorga. Sînt zdrobit. Cincizeci de ani de muncă, puşi în serviciul ţării, n-au putut să oprească banda de brute, cu labele lor păroase, să ni-l răpească. Popor de ticăloşi şi de nemernici! Academia Română a tăcut. Universitatea a tăcut. Armata a tăcut. Societatea Scriitorilor Români a tăcut. Presa a tăcut. O ţară întreagă a tăcut. Îmi ascund capul în mîini de atîta ruşine. Hotărît, nu l-am meritat. Pe Nicolae Iorga, fiziceşte, îl credeam nemuritor, făcea parte din trupul ţării noastre, ca Dunărea şi Carpaţii. Dacă acest neam ar sta o sută de ani în genunchi, şi încă n-ar răscumpăra grozăvia crimei şi laşitatea tăcerii. Mi-s ochii umezi de lacrimi. Te îmbrăţişez ca pe un frate, Al. T. Stamatiad (poet parnasian – n.m.). 1940 – Decembrie 25, Naşterea Domnului”.

  1. Pînă şi Stalin a rămas împietrit

În 1945, o delegaţie de intelectuali români, cuprinzîndu-i pe C.I. Parhon, V. Eftimiu, E. Petrovici, Al. Rosetti, E. Massini, G. Călinescu şi alţii, a făcut o vizită în URSS. Cu această ocazie, oaspeţii au fost primiţi de Stalin. Spre sfîrşitul discuţiei, dictatorul a întrebat dacă mai e ceva de spus. Spre surprinderea tuturor, profesorul E. Petrovici i-a spus că ostaşii sovietici se dedau la jafuri şi violuri. Stalin a ridicat spînceana: ,,Cum e posibil aşa ceva?!”. În clipa următoare, dirijorul şi compozitorul E. Massini s-a ridicat şi a spus: ,,Tovarăşe mareşal, nu este vorba de sovietici, ci de români îmbrăcaţi în uniforma Armatei Roşii”. Stalin a rămas împietrit, după care, în consternarea generală, i-a aruncat lui Massini o privire încărcată de un profund dispreţ.

  1. Masa Becherilor

La iniţiativa profesorului Al. Rosetti, vreo 10 scriitori, apropiaţi de-ai lui, au hotărît să iasă, periodic, la o masă în oraş. (N-am reuşit să aflăm cine plătea zaiafetul.) Prima ieşire s-a făcut la Casa Universitarilor. În jurul mesei erau aşezate numai somităţi: G. Călinescu, I. Barbu, P. Dumitriu, R. Boureanu, O. Lemnaru, Rosetti şi alţii. Meniul cuprindea, la început, peşte, apoi, carne albă de pasăre, cu sos olandez şi cămaşă de foetaj, clătite flambate şi cafea filtru. Vinul, şi el pe măsură. Atmosfera era întreţinută de replici spirituale, anecdote şi imitaţii. S-a produs chiar şi un mic incident, provocat de irascibilul Ion Barbu, care s-a simţit nedreptăţit că G. Călinescu îl comparase cu Dimitrie Bolintineanu. Cu timpul, această petrecere, ţinută sub semnul lui Lucullus, a devenit itinerantă, ajungînd prin cîrciumi şi restaurante mărginaşe, care ţineau un grătar excelent. Femeile nu aveau acces, de aceea, inspirat, P. Dumitriu a numit acţiunea ,,Masa Becherilor”. În plus, la festine au mai fost invitaţi şi alţii: M. Ralea, J. Costin, A. Maniu şi T. Vianu. La ,,Capşa” s-a produs un alt incident, avîndu-l ca autor pe acelaşi orgolios Ion Barbu. Vrînd să-l tachineze, juristul Mircea Manolescu a afirmat că doar matematicienii îl cred poet mare, în timp ce poeţii îl cred doar matematician. ,,Nu-ţi permit o asemenea obrăznicie – a explodat poetul – şi nu mai stau de vorbă cu un clănţău de bară!”. Şi a plecat. Dar Călinescu s-a luat după el şi, îmbunîndu-l, l-a readus la masă. Aceste plăcute întîlniri au fost curmate cînd Rosetti a spus: ,,Gata cu mesele! Am aflat că Securitatea se interesează de ele…”.

  1. Eminescu în limba italiană

 

E se…

E se i rami bussano ai vetri

E tremolano i piopi,

Nella mia mente ti richiamo

E tu piano t’ apressi

 

E se gli astri splendono sul lago

Brillando nel profondo,

Il mio duolor va addolcito

Il mio pensier, schiarito

 

E se le nubi grevi vanno

E s’ affacia Selene

Caro mi e tenerti

Nell’ animo per sempre.

(Traducere de Geo Vasile)

Şi dacă…

Şi dacă ramuri bat în geam

Şi se cutremur plopii,

E ca în minte să te am

Şi-ncet să te apropii

 

Şi dacă stele bat în lac

Adîncu-i luminîndu-l

E ca durerea mea s-o-mpac

Înseninîndu-mi gîndul

 

Şi dacă norii deşi se duc

De iese-n luciu Luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine-ntotdeauna.

 

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI