LECTURI LA LUMINA CEAIULUI… Panait Istrati

in Lecturi la lumina ceaiului

La 10 august s-au împlinit 130 de ani de la naşterea lui Panait Istrati, scriitor româno-francez, a cărui operă este ignorată, deşi, la o lectură mai atentă, ea impresionează prin omenescul întîmplărilor şi prin autenticitate. Panait Istrati a avut parte de o biografie aproape cinematografică: plină de peripeţii şi de experienţe neverosimile. Născut din legătura amoroasă dintre o spălătoreasă din Brăila (Joiţa, la fel cum se numea şi mama lui Marin Preda) şi un aventurier grec, el a dovedit, de timpuriu, un accentuat instinct de nomad, fapt care l-a ajutat să cutreiere lumea şi să-şi îmbogăţească experienţa, încă de la vîrsta copilăriei. G. Călinescu afirmă că tot aşa era şi Vasile Alecsandri, descendent din greci, după mamă. Alţii îl evocă, în acelaşi context, pe Alexandru Rosetti. I s-au găsit corespondenţe şi cu Maxim Gorki, alt spirit rebel, înclinat spre vagabondaj. Panait Istrati a crescut în satul Baldovineşti, de lîngă Brăila. A absolvit cu greu 4 clase primare, rămînînd repetent de două ori. ,,Ştiinţa instrucţiunii publice nu a descoperit încă mijlocul de a face cartea dragă copilului” – avea să se scuze el mai tîrziu. La vîrsta de 12 ani, a fugit de acasă, fiindcă se deprinsese să facă numai ce-i plăcea. Acest comportament, de tînăr împins la marginea societăţii, l-a făcut să cunoască mizeria atroce. El n-a avut copilărie. A răbdat de foame, a tremurat de frig şi a suferit bătăi crunte. A avut perioade în care a trăit numai cu varză acră. ,,Eu n-am trecut prin viaţă mirosind a trandafir şi căutînd galeş la stele”, avea să recunoască el, adesea. Sfidînd parcă pe toată lumea, toate prejudecăţile şi convenţiile ce dominau societatea, a practicat mai multe meserii manuale – ca zugrav, chelner, servitor, hamal, plăcintar, băiat de alergătură şi fotograf –, nicidecum pe acelea de copist, învăţător, sufleur, sau de corector în vreo redacţie, aşa cum a fost cazul multora dintre viitorii scriitori. Mînat de gustul aventurilor, fără bani în buzunar, se ascundea pe cîte un vapor şi, odată descoperit, era bătut şi debarcat în primul port. În volumele ,,Căpitan Mavromati” şi ,,Trecut şi viitor”, el descrie cîteva din suferinţele îndurate în acele vremuri. Norocul lui Panait Istrati a fost acela că avea să descopere, în scurt timp, plăcerea cititului – o dimensiune esenţială a tinereţii sale -, care l-a făcut să dea alt sens instinctului său de peregrin. În acei ani adolescentini, face prima plimbare pe Mediterana (,,fără bani şi fără acte”) pe ruta Constanţa-Cairo-Pireu-Neapole. Debutează cu un articol în ziarul ,,România muncitoare”, intrînd, astfel, în contact cu mişcarea muncitorească. În 1910 participă la Congresul de constituire a P.S.D. În romanul-confesiune ,,Casa Thüringer”, va vorbi despre apartenenţa lui de-o viaţă la ideologia de stînga. În prefaţa volumului ,,Chira Chiralina”, apărut în 1962, la Editura Pentru Literatură, criticul Alexandru Oprea avea să scrie, folosind limbajul proletcultist al vremii: ,,Panait Istrati a început ca scriitor democrat, progresist, prieten cu proletarii, şi redactor la «România muncitoare», dar a căzut în rătăciri politice şi a scris o carte calomnioasă despre Uniunea Sovietică. A nimerit în tabăra duşmanilor democraţiei şi ai socialismului. N-a fost un proletar, ci un lumpen, un vagabond. S-a ţinut departe de munca în uzine”. Pentru cine a uitat, Al. Oprea se referea la cartea ,,Spovedanie pentru învinşi” (1929), o diatribă a lui P. Istrati împotriva stalinismului, ,,pus în slujba unei caste nomenclaturiste, care trăia în opulenţă, în timp ce poporul era asuprit, înfometat şi exploatat”. Zece ani mai tîrziu, criticul bucureştean avea să-şi schimbe atitudinea şi să-i ia apărarea prozatorului bilingv, ,,un adevărat cavaler rătăcitor modern”, fiindcă fusese calomniat de scriitorul francez Henri Barbusse, adept al stalinismului, cum că ar fi fost un fascist şi un agent al Siguranţei române: ,,Panait Istrati a denunţat fascismul şi stalinismul. Atît. El nu s-a dezis de convingerile sale comuniste şi a rămas, pînă la moarte, omul care nu aderă la nimic”. În 1913 începe să vagabondeze prin lume. Ars de soare, bătut de ploi, oropsit şi fără adăpost, se amestecă în mişcările revoluţionare locale. Străbate Egiptul, Siria, Liban, Grecia, Italia. Imaginează o lume de amintiri şi îşi minte foamea, citind din maeştri ruşi. În urma acestei călătorii, scrie ,,Note din Egipt”. Ajunge, apoi, şi la Paris, unde citeşte din marii clasici: Voltaire, Balzac, Montesquieu. În felul acesta, îşi perfecţionează limba franceză, pe care o învăţase empiric, numai cu dicţionarul. De teama războiului, rătăceşte prin Elveţia. În 1921, ajuns la Nisa, ros de mizerie şi cuprins de cea mai neagră disperare, încearcă să se sinucidă. ,,Eu o duc prost cu sănătatea şi cu moralul, avea să scrie el. Cred că ar fi mai bine să dispar. Deşi aici e un Paradis pămîntean, eu lîncezesc de urît. E rău cînd nu mai ai pe nimeni”. Îi sare în ajutor Romain Rolland, care îl îndeamnă să-şi descarce sufletul scriind. O soluţie ce ne duce cu gîndul la teoria lui Mircea Eliade despre şansa omului de a se salva prin povestire. Adică, ne putem apăra de toate agresivităţile, fabulînd, pur şi simplu. Astfel, povestirile lui Panait Istrati, redactate în franţuzeşte, cuceresc repede Europa, chiar dacă, printre rînduri, el suspină după frumuseţile Patriei natale şi după sufletul românesc.

Opera lui Panait Istrati este structurată în 4 mari cicluri: 1) Povestirile lui Adrian Zograffi – un alter-ego al scriitorului, dar şi un mesager al lumii povestirilor, purtătorul unui destin excepţional: ,,Chira Chiralina”, ,,Moş Anghel”, ,,Haiducii”, ,,Domniţa de la Snagov”; 2) Copilăria lui Adrian Zograffi: ,,Codin”; 3) Adolescenţa: ,,Mihail”, ,,Ciulinii Bărăganului”; 4) Viaţa lui Adrian Zograffi: ,,Casa Thüringer”, ,,Biroul de plasare”; ,,În lumea Mediteranei – Răsărit de soare” şi ,,Apus de soare”.

În opera lui Panait Istrati găsim două registre: unul fabulos, ca în povestirile lui Gala Galaction şi V. Voiculescu, şi altul istoric, conturat prin amintirile sale. Iată, de exemplu, părerea autorului despre eroul său principal, prezent ca un leit-motiv în toată creaţia sa: ,,Adrian Zograffi nu e, deocamdată, decît un tînăr căruia îi place Orientul. Este un autodidact care îşi găseşte Sorbona unde poate. Trăieşte, visează, găseşte multe lucruri. Păstrîndu-şi întreaga libertate, el îşi va îngădui o altă libertate: aceea de a iubi şi de a fi, în toate părţile, prietenul oamenilor de inimă. Aşteptînd să ajungă la propria lui poveste, el nu face decît să asculte poveştile altora”. În 1933, revista pariziană ,,Europe” publică povestirea ,,Chira Chiralina” (titlul original, în franceză, ,,Kira Kiralina”) cu o prefaţă elogioasă de Romain Rolland. Un an mai tîrziu, apare volumul ,,Moş Anghel”. Puternic creator al unei atmosfere ce stă sub semnul exoticului şi al pitorescului, Panait Istrati relevă un anumit tip de sensibilitate dunăreană. De aici a apărut comparaţia cu Maxim Gorki. El se relevă ca un povestitor înnăscut, din Orient, un autor balcanic, a cărui creaţie literară are multe încrengături cu opera lui Anton Pann şi cu aceea a lui Ion Barbu. Este un scriitor român care a avut instinctul Limbii Române şi care a ştiut să ofere străinătăţii particularităţile sufleteşti ale românilor. În ,,Chira Chiralina”, scrisă în limba franceză şi tradusă de autor în româneşte, întîlnim o tînără femeie care, deşi nu are profunzime psihologică, dovedeşte o poftă de viaţă irezistibilă. Ea ascultă numai de ,,strigătele şi poruncile inimii” . Ca atare, îşi înşeală bărbatul pe faţă. În final, sluţită de bărbat, o brută, aceasta se sinucide. Fiica ei îi urmează destinul, şi nu e greu de ghicit ce o aşteaptă. În ,,Moş Anghel” se profilează un antagonism între viaţa patriarhală, din trecut, şi epoca modernă, de la începutul Secolului XX, dominată de capitalism, care duce la dezumanizare şi degradare biologică. Drama cîrciumarului Anghel, unchiul scriitorului, este impresionantă. El are o nevastă frumoasă, dar insuportabil de leneşă, pe care vrea să o îndrepte, dar nu poate. Cîrciumarul se prăbuşeşte. O înşeală pe faţă, ducîndu-se, împreună cu prietenul său, Ieremia, fiul haiducului Cosma, la nevasta preotului Cazaşu. Surprinzîndu-l asupra faptului, popa l-a blestemat pe Anghel să ajungă rău. În scurt timp, nevasta şi cei 3 copii ai săi mor, unul după altul. Anghel devine alcoolic şi pierde tot, semn al unui determinism iniţial, ceea ce duce la concluzia că personajele lui Panait Istrati sînt atinse de aripa fatalităţii. În ,,Chira Chiralina” şi ,,Moş Anghel”, eposul popular se îmbină cu eposul oriental din ,,O mie şi una de nopţi”. Povestirile sale despre haiduci – firi exaltate, generoase, violente şi virile – îşi au rădăcinile în basmele populare. Mediul lor de viaţă este circumscris bălţilor Brăilei. Impresionantă, prin plasticitatea descrierii, este scena cinei din pădure, cu muieri, mîncare şi băutură din belşug: ,,Încet-încet, mesenii, bărbaţi şi femei, se retraseră în culcuşurile lor. Curînd, începură gemetele. «Dacă om duce-o tot aşa încă o bucată de vreme, spuse Cosma, o să avem nevoie, în curînd, de o duzină de moaşe. Haideţi, muierilor, cărăbăniţi-vă şi fătaţi pe la mamele voastre!… Iar noi, la calabalîc!… pe cai!… şi la drum!…»” (,,Cosma”). La fel stau lucrurile şi cu descrierea unei petreceri de iarnă, care nu excelează printr-un stil rafinat. În schimb, vibrează de tumultul vieţii şi se impune prin caracterul ei firesc şi prin impresia de adevăr. Sărbătoarea Crăciunului, acasă, la unchiul Dumitru, se desfăşoară după tot ritualul: cu lăutari, cu mîncare şi băutură din belşug. Dar, tot după ritual, începe bătaia pentru nişte pricini mai vechi. ,,Ăştia sînt ţăranii brăileni – scrie undeva Sadoveanu, un admirator al lui Istrati –, oameni de la margine, aprigi, îndrăzneţi, tari la chef şi la pumni”. O petrecere arhaică, în toată regula.

Panait Istrati a fost un idealist incorigibil, care a vrut să spună adevărul, un neadaptat şi un nonconformist.

PAUL SUDITU

COMENTARII DE LA CITITORI