LECTURI LA LUMINA CEAIULUI…

in Lecturi la lumina ceaiului

– Fata mamei, ce-ai vrea tu?

– Miliţian să-mi dai, mămico!

 

Poliţişti, jandarmi, comisari, sergenţi de stradă, epistaţi, sau miliţieni… E plină literatura română de aşa-zişi apărători ai legii şi organe de represiune, în realitate nişte corupţi, lacomi şi violenţi, care au creat o astfel de tipologie. Au rămas turnaţi în bronz Ghiţă Pristanda şi Ipistatul, „copiii” lui Caragiale; jandarmul Pintea din nuvela „Moara cu noroc”, hoţ de cai în tinereţe şi duşmanul de moarte al banditului Lică Sămădăul; şeful de post din romanul „Desculţ”, bătut cu sălbăticie fiindcă îl înjurase de mamă pe un ţăran. Cînd şi-a mai revenit, speriat şi cu oasele zdrobite, a cerut să fie mutat în altă comună. Un alt jandarm, cu pană la pălărie, omul ungurilor, apare şi în romanul „Ion”, unde toţi românii i se adresează slugarnic: „Raportez cu supunere”. Un personaj spectaculos este şi eretele bălţii dintr-o „Rapsodie” a lui George Topîrceanu, care, chiar dacă stă în spatele scenei, provoacă spaimă printre celelalte necuvîntătoare. Cine l-ar putea uita pe dom’ Anghel, din „Moromeţii”? („Dă, mă, arma, mă! Ţugurlane, nu te juca!”).

Însă, dintre toţi, cel mai mult mi-a plăcut subofiţerul din romanul ,,În casa asta toţi trăgeau cu arma”. Omul este sărac şi stă cu chirie într-un fund de mahala din Bucureşti. Cînd copiii lui fac vreo boacănă, îi bagă cu capul sub pat, le dă jos pantalonii şi îi croieşte cu centironul, şoptindu-le: „Să nu ştie nimeni cum trăim!”. Desigur, trimiterea se face la vecinii din curte, curioşi să afle cum trăiesc alţii. În cea de-a doua parte a romanului, jandarmul ajunge şef de post într-un sat, primind de la autorităţi două camere, în clădirea postului local de jandarmi, şi o vacă. Acesta se impune prin cinste, curaj şi inteligenţă. În consecinţă, hoţii, cei mai mulţi dintre ei ţigani, se tem de el şi se duc să fure prin alte sate. Jandarmul rezistă la toate tentativele lor de mituire. Dar, într-o zi, îl zăreşte prin oraş chiar pe bulibaşa ţiganilor, în trăsură, alături de colonelul Cireşaru, şeful Jandarmeriei judeţene.

De atunci, eroul nostru se dă pe brazdă. Nu am uitat acest personaj literar, pentru că seamănă izbitor cu indivizi din viaţa noastră. Este vorba de dom’ Mielu, şeful postului de Poliţie de la Mălăieni. Cînd a venit, la noi, în sat, acum vreo cîţiva ani, şi el era slab şi cam jerpelit, dar părea curajos şi pus pe fapte mari.

Zi şi noapte era văzut ba pe şoseaua mare, veghind la Legea circulaţiei, ba patrulînd pe uliţele cele mai întunecoase ale satului. Chiar şi pe gerul ăla mare, de tremurau cîinii cu coteţe cu tot, el era în misiune, vedea şi auzea tot ce se întîmplă în sat. Amenzile şi dosarele penale curgeau gîrlă şi, conform aprecierii şefilor lui, rata infracţionalităţii în comuna noastră scăzuse aproape de zero. Păi, dacă a ajuns el să-şi amendeze chiar şi muierea, fiindcă traversase şoseaua prin loc nepermis, vă daţi seama ce cadru de nădejde avea ordinea publică în judeţul nostru. Normal, a fost avansat la excepţional. Azi aşa, mîine aşa, pînă cînd, într-o seară, cînd mai prindea şi el curaj cu o bere, în cîrciuma lui Gurbău, un muşteriu, mare negustor de cereale, i-a zis-o de la obraz: „Dom’ şef, dacă nu te dai pe brazdă, n-ai să faci purici mulţi pe aici!”. Şi s-a dat. Astăzi, dom’ Mielu abia că mai răsuflă şi crapă uniforma pe dînsul de gras ce e. De locuit, nu mai locuieşte cu chirie în sat, căci şi-a luat muierea şi copiii şi s-a mutat în vila lor din comuna învecinată, ridicată acolo, să nu bată la ochi. În curtea vilei se lăfăie două limuzine negre, de parcă ar fi doi porci ghiftuiţi cu porumb. Prin tot ce face şi gîndeşte, dom’ Mielu demonstrează că, mai ales în ziua de azi, a fi şef de post într-un sat din România este cea mai bună afacere posibilă, ceva peste un prim-ministru, sau un amărît de guvernator al Băncii Naţionale. Aşa se explică de ce unii lucrători din Poliţia Rurală, cînd au fost disponibilizaţi de către Băsescu, au suferit un şoc şi au ajuns la balamuc, iar vreo cîţiva chiar s-au sinucis. Cine să-i controleze, căci la Bucureşti şefii lor au alte tentaţii: droguri, maşini furate, carne vie, permise auto false. Şi cui să-i mai pese de găinăriile ăstora de la ţară? Dar, să relatăm cîteva dintre faptele ,,eroice” ale lui dom’ Mielu, acest baron de Mălăieni. Cu ceva timp în urmă, cînd Cotovelea îşi făcea casă, un băiat, pripăşit prin părţile noastre din Moldova, care lucra cu ziua la el, s-a electrocutat mortal din cauza betonierei defecte. Sfătuit de dom’ şef, bătrînul Cotovelea a înlocuit betoniera defectă cu alta nouă, i-a mituit pe ceilalţi muncitori ca să tacă şi l-a omenit cum trebuie pe procurorul venit în anchetă. E de la sine înţeles că tot Cotovelea a suportat şi cheltuielile de înmormîntare ale străinului, ba s-a jurat că îi face şi toate pomenile de pînă la 1 an. În contrapartidă, maşina lui dom’ Mielu n-a mai plecat din faţa casei lui Cotovelea vreo 6 luni. Acolo se culca, acolo îl lumina Soarele. „Da’ ce, dom’ şef, te-ai mutat cu casa la hoţii ăştia?!”, îl luau la mişto unii mai colţoşi…

Anul 2014 a început cum nu se poate mai prost pentru locuitorii din Mălăieni. De cînd s-a dat legea ca puşcăriaşii să fie puşi în libertate, noapte de noapte avea loc cîte o spargere în sat. Hoţii nu iertau nimic: animale, tot felul de lucruri din bătătură şi din casă, chiar şi pensiile bătrînilor.

„Puneţi-vă camere de supraveghere!”, i-a sfătuit dom’ Mielu pe reclamanţi. ,,Sau măcar grilaje la ferestre…”. Dar spargerile se ţineau lanţ. „Ce ne facem, dom’ primar?”, s-au plîns păgubiţii. Însă primarul nostru a ridicat, nepăsător, din umeri, pentru că era certat cu Mielu, din cauză că, astă-toamnă, cînd cu însămînţările, miliţianul ciordise de la asociaţia proprietarilor de pămînt din sat cîteva tone de porumb, iar primarului nu-i dăsuse nici măcar un bob. Încă preşedintele asociaţiei se tot mira: „Ce te grăbeşti aşa, Costele? Unde s-a mai văzut ca Poliţia să se teamă de Poliţie?!”. Dar şi ţăranii noştri, viteji nevoie mare, în loc să formeze gărzi şi să patruleze, noaptea, prin sat, sau măcar să-i reclame lui Dragnea, la Guvern, dimineaţa se adunau la cîrciuma lui Gurbău, curioşi să afle unde au mai lovit hoţii cu o noapte în urmă. Ce-au mai rîs cînd lui Surdu i-au tăiat capra şi au înfipt capul acesteia în gard! Noroc cu popa Ochişor, care, avînd un nepot avocat, a trimis un e-mail la Prefectură şi l-a acuzat pe Mielu de incompetenţă şi cîrdăşie cu hoţii. Prefectul şi-a mişcat fundul ăla mare, a venit în comună şi a bătut cu pumnul în masă: „Într-o săptămînă, ori prinzi hoţii, ori pleci la Ciorăneşti!” (Pentru cine nu ştie, Ciorăneşti este un sat de ţigani atît de săraci, încît nu au nici învăţător, nici popă şi nici poliţist). În consecinţă, în săptămîna care a urmat, popa a luat vreo 4 amenzi de circulaţie. Abia după asta a început şi dom’ Mielu să mai dea un semn de viaţă. Într-o dimineaţă, Fănel al lui Ţuinea a găsit uşa pivniţei spartă şi vinul vărsat pe jos.

L-a chemat pe dom’ şef, care a ridicat un deget şi a decis: „Vulpea!”. În noaptea următoare, Fănel s-a ascuns după butoaie şi a prins „vulpea”: era vecinul Bălţoi! L-a bătut bine, l-a legat cobză şi l-a chemat, iarăşi, pe miliţian, care i-a şi dat 2 milioane de lei amendă. Dar tot lui Fănel, că şi-a făcut singur dreptate, în loc să-l ducă pe Bălţoi la post. Pînă la urmă, Fănel l-a dus, dar dom’ Mielu i-a şi dat drumul, pe motiv că prejudiciul era neînsemnat, iar suspectul este singurul susţinător al mă-sii, o bătrînă bolnavă şi cu pensia mică.

Asta a fost astă-iarnă. A trecut mult timp de atunci, şi viaţa merge mai departe. Într-o zi, şeful nostru de post tocmai era în patrulare, pe şoseaua judeţeană, cînd i-a sunat telefonul. Era colegul din satul vecin: „Vezi, Costele, că vine spre tine un camion cu porci. Arde-l, cum l-am ars şi eu, că n-are acte… Aşa, mă, fii deştept!”.

Pe la nămiezi, l-a oprit pe un ţigan cu nişte lemne de foc. Furate, normal. „Cîte rînduri de lemne ai, mă, acolo?… Zece?… Buun… Cinci le descarci la mine în curte şi cu celelalte cinci mergi mai departe. Îţi doresc drum bun şi fii atent la mîzgă!”.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI