Legendele bradului de Crăciun – simbolul bucuriei şi al speranţei

in Lecturi la lumina ceaiului

Despre originea bradului de Crăciun circulă mai multe legende, care mai de care mai frumoase prin mesajul plin de speranţă şi bucurie.
În urmă cu mulţi ani, în seara de Crăciun a venit pe lume Isus Christos. În acele vremuri, pe acele meleaguri era împărat Irod, un om foarte rău, care, auzind că s-a născut Mesia, Împăratul lumii, le-a poruncit oamenilor săi să fie ucişi toţi copiii de la doi ani în jos. Auzind acestea, mama lui Isus s-a înspăimîntat, şi-a luat fiul în braţe şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a părăsit Bethleemul. Pe drum, Fecioara Maria a auzit tropotul cailor care veneau în urma ei. Atunci, văzînd un stejar, l-a rugat să-şi coboare crengile şi s-o ferească de oamenii lui Irod. Dar stejarului i s-a făcut frică şi a refuzat-o pe Fecioara Maria. Deodată, ea şi-a auzit numele rostit de un brad micuţ, care, pe dată, a înfăşurat-o cu crengile sale exact în clipa în care oamenii lui Irod treceau călare prin acel loc. După un timp, cînd călăreţii s-au îndepărtat, Fecioara i-a mulţumi bradului şi i-a urat: „Cît vei trăi, bradule, să nu te veştejeşti niciodată! Să fii mereu verde şi iubit de toţi copiii“. Iar stejarului i-a prorocit ca „toată viaţa lui să tremure, fie iarnă, fie vară“. Aşa se explică faptul că iarna, de Crăciun, bradul ajunge în casele oamenilor, fiind iubit de toţi, mai ales de copii.
O altă legendă povesteşte că atunci cînd S-a născut Pruncul Isus, îngerii s-au strîns în jurul Său. Au mai venit şi păstorii care se aflau în apropiere. Dar drumul cel mai anevoios l-au făcut Cei Trei Magi, care soseau de departe tocmai pentru a se închina Împăratului lumii. Aceştia erau foarte învăţaţi şi ştiau că Mîntuitorul Se va naşte, aşa că au pornit la drum, călăuziţi de Steaua Sfîntă, care le lumina calea şi le arăta drumul pe care să-l urmeze. Şi bineînţeles că nu puteau să se închine Fiului lui Dumnezeu fără un dar, care să arate dragostea şi bucuria lor. Aşa se face că au luat cu ei aur, smirnă şi tămîie, dar ajungînd aproape de Bethleem, oraşul unde S-a născut Mîntuitorul, au vrut să pună alături de darurile lor şi o floare sau măcar o crenguţă de copac înverzit, fiindcă nu doar oamenii, ci întreaga natură se bucura de venirea lui Isus. Dar, căutînd ei încoace şi încolo, nu au găsit nici un copac înverzit, căci era iarnă şi pomii îşi pierduseră veşmîntul de frunze şi flori. Însă, pe vîrful unui deal au văzut un brăduţ. Bucuroşi, l-au luat cu ei şi atunci cînd au ajuns lîngă Maica Domnului şi Pruncul Isus, au aşezat bradul alături şi au aninat darurile lor pe crengile cele verzi. De atunci, bradul mai este numit şi Pomul de Crăciun. În amintirea minunatei veniri pe lume a Mîntuitorului s-a păstrat obiceiul ca în timpul Sărbătorilor de Iarnă să avem în casă un brad pe crengile căruia să aşezăm globuri colorate, beteală strălucitoare, fructe şi lumînărele. Iar sub brad, copiii cuminţi găsesc darurile mult aşteptate. Prin prezenţa sa în fiecare casă mirosind a cetină, bradul este simbolul bucuriei şi al speranţei, căci rămîne veşnic verde, aducîndu-ne în suflete mulţumire şi lumină.
Într-o bună zi, sfîntul Bonifaciu, călugărul anglican care a rînduit Biserica Creştină în Franţa şi Germania, a dat peste un grup de păgîni adunaţi în jurul unui stejar falnic, pregătindu-se să aducă drept jertfă zeului Thor un copil. Pentru a salva viaţa acestuia, Bonifaciu a prăvălit stejarul la pămînt cu o lovitură năprasnică de pumn. În locul lui a răsărit un brăduţ. Sfîntul a grăit către păgîni, spunîndu-le că brăduţul este Pomul Vieţii, închipuind viaţa veşnică a lui Isus Christos.
Să ne amintim şi despre povestea unui pădurar sărman care, în ajunul Crăciunului, a dat peste un copil pierdut şi înfometat. Cu toate că era foarte sărac, pădurarul i-a potolit foamea şi i-a oferit adăpost peste noapte. A doua zi cînd s-a trezit, pădurarul a găsit în uşa colibei un pom minunat, cu ramurile scînteietoare. Băieţaşul înfometat era, în realitate, copilul Isus, iar bradul era răsplata dată pădurarului pentru fapta sa bună.
Alţii susţin că bradul de Crăciun şi-ar avea originea într-o piesă medievală de teatru care evocă Paradisul. În Evul Mediu, majoritatea oamenilor nu ştiau să citească, şi scenetele de teatru erau mijlocul de propovăduire a învăţăturilor Bibliei. Piesa, care evoca Paradisul şi care înfăţişa crearea omului şi alungarea lui Adam şi a Evei din Rai, se juca în fiecare an pe 24 decembrie, adică în plină iarnă, ceea ce ridica o mică problemă. Era nevoie de un pom cu mere, dar iarna merii nu rodesc, aşa încît se recurgea la o soluţie de schimb. În locul lor, se foloseau brazi, de crengile cărora se atîrnau mere.
În Secolul al VII-lea, un călugăr din Devonshire (Anglia) a venit în Germania pentru a răspîndi cuvîntul Domnului. Se zice că acesta s-a folosit de forma triunghiulară a bradului pentru a simboliza Sfînta Treime. În Europa, în Secolul al XII-lea, de Crăciun, bradul era atîrnat de tavan cu vîrful în jos.
Povestea românească a bradului de Crăciun
Cea mai frumoasă dintre legende este o poveste populară românească. Se spune că „demult, tare demult, cînd picioarele sfinte ale Domnului Isus mai păşeau pe acest pămînt, s-a iscat din senin o furtună, cum nu se mai pomenise. Grindina era cît oul de porumbel, vîntul smulgea pietrele din loc, iar cerul se întunecase ca la venirea nopţii, măcar că era miez de zi. Isus Christos şi Sfîntul Petru tocmai se aflau atunci pe drum, la marginea unei păduri, şi au cerut adăpost copacilor, care, însă, se ascundeau, care mai de care mai zgribuliţi şi mai înfricoşaţi. Mîndrii stejari şi fagi nu au vrut să-i primească la adăpostul lor, pentru că abia îşi puteau păzi frunzişul bogat de urgia cerurilor – unde să-i mai adăpostească şi pe cei doi călători? Merii şi perii au spus că trebuie să-şi apere fructele, sălciile şi plopii s-au făcut că nu-i bagă în seamă şi au tăcut. Dintre toţi, doar bradul s-a învoit să le ofere adăpost. El a spus: «Fructe mîndre pe care să le apăr nu am, frunzişul meu e făcut din ace ascuţite care nu se tem de grindină, oamenii mă ocolesc şi mă socotesc nefolositor, dar dacă vreţi să-mi cinstiţi acoperămîntul cu prezenţa voastră, eu vă voi primi cum voi şti mai bine şi am să învelesc trupurile voastre cu ramurile mele dese». Zis şi făcut. Domnul Isus şi sfîntul Petru au fost păziţi cum nu se poate mai bine de bradul cel vrednic. Apoi, furtuna s-a oprit, iar soarele a răsărit din nou, mîndru, pe cer. Atunci, ieşind din adăpostul cetinei, Isus a cuvîntat astfel către brad: «Dintre toţi copacii, tu, bradule, ai fost cel mai vrednic, iar eu, prin voia Tatălui Meu, te voi răsplăti. Fie ca, de azi înainte, iarna, tu să nu-ţi mai lepezi frunzişul, ci să-l păstrezi veşnic. Apoi, fie ca acele tale înţepătoare să capete o mireasmă care să-i bucure pe oameni, să le dea putere şi să le vindece bolile, astfel încît ei să te preţuiască cum se cuvine. Cît despre lipsa ta de rod, fie ca în miez de iarnă, cînd toate fructele pămîntului se vor fi terminat, oamenii să te împodobească şi să pună pe ramurile tale toate bunătăţile, iar atunci cînd se vor strînge în jurul tău, să se gîndească la Mine, pentru că tu eşti copacul cel mai drag Mie». Numai ce a zis acestea, şi Isus a dispărut, împreună cu Petre, într-o geană de lumină. În pădure a rămas însă bradul cel falnic, cu darurile sale nemuritoare, precum şi această poveste murmurată de frunzişul copacilor, înfioraţi de minunea dumnezeiască“.

Monitorul Expres

COMENTARII DE LA CITITORI