Libido-gate – Arta şantajului sexual (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Watergate. Cuvîntul s-a întipărit în conştiinţa americanilor ca sinonim al scandalului politic, şablon pentru nenumăratele „gates“ (porţi) ce vor urma: de la interceptări ilegale şi bani negri, la minciuni spuse pentru a acoperi o relaţie extraconjugală lamentabilă.
Unii spun că motivul pentru care scandalul Watergate a escaladat, culminînd cu demisia lui Richard Nixon, din 9 august 1974, are legătură cu criza internaţională monetară a acelor ani, cu inabilitatea preşedintelui de a face faţă colapsului sistemului Bretton Woods şi al dolarului SUA într-o manieră satisfăcătoare pentru elita financiară anglo-americană. Să fi fost înlăturarea lui Nixon o lovitură de stat? Dacă această teorie nu va convinge, nici o problemă: exista multe altele, pentru toate gusturile, inclusiv una conform căreia preşedintele „mazilit“ nu ar fi fost decît o victimă colaterală într-un „libido-gate“, un savuros scandal cu prostituate şi politicieni în „buna“ tradiţie americană. De altfel, potrivit lui Jonathan Vankin şi John Whalen, autorii cărţii „Cele mai mari 80 de conspiraţii din toate timpurile“, in spatele fiecărui scandal politic ca lumea se află cîte o prostituată.
„Instalatorii“ preşedintelui
În contextul războiului din Vietnam, scandalul Watergate se declanşează în ’72, acelaşi an în care, în luna noiembrie, Nixon va fi reconfirmat la Casa Albă. Pentru blocarea unei scurgeri de informatţi delicate cu privire la operaţiunile militare desfăşurate în Vietnam (celebrele „Pentagon papers“, un studiu top-secret al Departamentului Apărării asupra implicării Statelor Unite în Războiul din Vietnam şi în precedentele conflicte politice sau militare în Sud-Est-ul asiatic), şi pentru a-l discredita pe presupusul responsabil, analistul militar Daniel Ellsberg, este, mai întîi, devastat cabinetul psihiatrului acestuia din Los Angeles. Apoi, pe 17 iunie 1972, echipa de „instalatori“, creată la „adăpostul“ preşedintelui şi însărcinată să conducă operaţiunile de sabotaj şi spionaj, este prinsă în flagrant în interiorul birourilor Comitetului Electoral al Democraţilor, din Hotelul Watergate – Washington. Cei 5 cărora, ulterior, li se vor adăuga alţi 2 complici, sînt surprinşi de paznicii de noapte în timp ce „plantau“ microfoane sub birouri. Iniţial, ştirea trece neobservată, fiind catalogată (inclusiv de Ron Ziegler, purtătorul de cuvînt al preşedintelui Nixon) drept o simplă tentativă de spargere; dar, în ianuarie 1973, se ştia deja că cei 7 aveau toţi, mai mult sau mai puţin, legături cu Partidul Republican. Astfel, la doar doua luni de la victoria democraţilor în alegeri, 2 membri din comitetul pentru realegerea preşedintelui, Gordon Liddy, fost agent FBI şi fost angajat al Casei Albe, şi James Mc Cord, ex CIA – ex FBI, însărcinatul cu securitatea in cadrul comitetului de realegere a lui Nixon, vor fi incriminaţi pentru spionaj în dosarul Watergate.
Cîrtiţa cu gîtlejul adînc
Scandalul va fi alimentat copios de ancheta jurnalistică întreprinsă de 2 reporteri de la Washington Post, Bob Woodward şi Carl Bernstein. Intrînd în contact cu un misterios informator, supranumit „Deep throat“, după un personaj dintr-un popular film porno al epocii, Woodward şi colegul său vor dezvălui implicarea directă a staff-ului prezidenţial în activităţi ilegale, intrînd în istorie ca autorii celei mai faimoase anchete jurnalistice a Secolului XX. Ce-i drept, după mai mult de 40 de ani de la Watergate, raportul politică-mass-media parcă şi-a cam pierdut din „inocenţă“, liderii politici şi jurnaliştii fiind parteneri într-un joc de interese şi şantaje. Faptele în sine, cele întîmplate în criza Watergate, sînt grave, dar gravitatea lor aproape că face parte din cotidianul democraţiilor occidentale; chiar Nixon le va subevalua impactul pînă aproape de final. Noutatea în măsură să le promoveze la statutul de scandal super-mediatizat, imposibil de controlat politic, a fost tocmai existenţa „cîrtiţei“, a lui „Deep throat“, adică a unei regii a mediatizării, prin intermediul căreia a putut fi retezată sistematic şi transformată în cap de acuzare fiecare tentativă de muşamalizare a afacerii. Astăzi, se ştie că „Deep throat“ era William Mark Felt, fost numărul 2 al F.B.I în acea perioadă.
Ancheta şi procesul (1)
Aşadar, FBI-ul va descoperi că tentativa de a introduce aparatură de supraveghere la sediul democraţilor face parte dintr-o campanie amplă de spionaj politic, realizată la comanda preşedintelui Nixon, activităţi începute în 1971, care i-au avut în vizor pe toţi potenţialii candidaţi ai democraţilor la următoarele alegeri prezidenţiale. De asemenea, se va confirma şi existenţa unui cont ocult – denunţată tot de Washington Post – pentru finanţarea celor mai diverse activităţi de „intelligence“, precum punerea sub urmărire a rudelor candidaţilor democraţi, crearea de dosare cu privire la viaţa privată a acestora, falsificarea corespondenţei, a comunicatelor de presă, ilegalităţi în strîngerea de fonduri, tentative de evaziune fiscală, mită etc.

(va urma)
CECILIA STROE

COMENTARII DE LA CITITORI