Libido-gate – Arta şantajului sexual (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Ancheta şi procesul (2)
Chiar şi sistemul de interceptare telefonică descoperit la cartierul general al democraţilor se va demonstra că era tot o „găselniţă“ mulţumitoare a comitetului pentru realegerea lui Nixon şi nicidecum a oponenţilor partidului, cum va lăsa preşedintele, o vreme, să se înţeleagă. Pe parcursul procesului, în schimbul unei reduceri a pedepsei, McCord va face declaraţii scrise menite să implice, în mod direct, comitetul de realegere a lui Nixon. De-acum, afacerea căpătase dimensiuni politice noi şi neaşteptate. În data de 30 aprilie 1973, Nixon va fi constrîns să aprobe demisiile a 2 dintre cei mai apropiaţi colaboratori implicaţi adînc în afacere, Haldeman şi Ehrlichman care, în cele din urmă, vor ajunge chiar în închisoare. Îl va concedia şi pe consilierul de la Casa Albă, John Dean, care, începînd din acel moment, se va transforma în martorul-cheie al anchetei parlamentare.
„Mazilirea“ lui Nixon
Ploua la Washington în acea zi de 8 august 1974, cea în care Richard M. Nixon devenea primul preşedinte din istoria Statelor Unite constrîns de împrejurări să-şi dea demisia. În dimineaţa următoare, în Washington Post, ziarul care a contribuit, în bună măsură, la demisia lui Nixon, articolul era semnat de o anume Carroll Kilpatrick şi nu de Bob Woodward şi Carl Bernstein. În articol, Kilpatrick amintea succesele din politica externă a lui Nixon, spunea că secretarul de stat Henry Kissinger va rămîne în post, anunţa că succesorul lui Nixon va fi, pentru prima oară, un preşedinte neales, Gerald Ford. Amintind (duios) de lacrimile din ochii oamenilor preşedintelui, ea povestea cum, în ciuda ploii, o mulţime ordonată de persoane „resemnate şi curioase“, lua parte, de pe trotuarul din faţa Casei Albe, „la momentul cel mai dificil şi mai dramatic din istoria naţiunii“. O abordare parcă prea „credulă“ pentru un ziar precum Washington Post, precis în redarea derulării evenimentelor, nemilos – în a scoate în faţă contradicţiile şi inadvertenţele care, pe parcursul celor 2 ani ai cazului Watergate (din 17 iunie 1972 şi pînă pe 8 august 1974), le-au ieşit din gură lui Nixon şi acoliţilor săi.
Arta şantajului sexual (1)
Realitatea este că, la Washington, arta şantajului sexual are, cu adevărat, o tradiţie. Iar unul dintre „pionieri“ a fost nimeni altul decît J. Edgar Hoover, şeful FBI timp de 48 de ani, cel care, graţie unor stufoase dosare sexuale, a reuşit să domine politica americană (şi 8 preşedinţi) timp de aproape o jumătate de secol. Voluminoasele şi confidenţialele dosare ale lui Hoover au dispărut, fireşte, în mod pe cît de misterios, pe atît de convenabil: de-aici o serie interminabilă de teorii ale conspiraţiei, inclusiv posibilitatea ca oamenii lui Hoover să fi distrus „explozivele“ materiale. Să fi pus mîna pe ele CIA sau „instalatorii“ lui Nixon, de la Watergate, să fi făcut încercarea (eşuată) de a le fura? Teoria în cazul afacerii Watergate ar fi fost declanşată, în mod cu totul neintenţionat, din cauza unui reţele de prostituţie cu clienţi din lumea politică. Teoria a fost propusă, pentru prima oară, de jurnalistul Jim Hougan, în cartea „Secret Agenda“. El sugerează că reţeaua de prostituate a lui Heidi Rikan, care acţiona în Columbia Plaza, un bloc de apartamente situat vizavi de hotelul Watergate, ar putea să fi fost „fie o operaţiune a CIA, fie ţinta unei operaţiuni a CIA“.

(va urma)
CECILIA STROE

COMENTARII DE LA CITITORI