Limba Română e Patria mea (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Şi în vreme ce mari artişti sau savanţi ai Ţării trag targa pe uscat, numărîndu-şi, cu degete strîmbate de boli, o pensioară de mizerie, bunul-simţ public este sfidat de nişte analfabeţi miliardari, care schimbă limuzinele ca pe cămăşi şi depun milioane de dolari în băncile din străinătate. Nu li se întîmplă nimic, fiindcă un astfel de cărăuş, fost secretar de Stat în Guvernul CDR-PD-UDMR, este cumnat cu ministrul de Externe al Guvernului PDSR-UDMR, iar fostul preşedinte al FPS e prieten intim al ministrului de Interne din acelaşi Guvern, toţi au avut grijă să se omenească unul pe altul, să se oblige, să se încuscreze. E mai valabil ca oricînd cupletul satiric vechi de aproape 100 de ani: „Pleacă-ai noştri, vin ai noştri/ Noi rămînem tot ca proştii!”. Nu mai avem păduri, dar în locul lor a crescut o junglă întunecată şi deasă ca peria! Totul se face pe bază de cîrdăşie, de cumetrie, de clientelă politică, gangsterii cu „gulere albe” şi-au împărţit domeniile crimei organizate şi teritoriul naţional, ei îi joacă pe degete pe politicieni, pe magistraţi, pe poliţişti. Am intrat chiar ieri în posesia unui document despre întîiul jaf produs în România după căderea Regimului Ceauşescu; este vorba despre dec­laraţia unui revoluţionar, care, împreună cu alţii, a păzit casa lui Nicolae Ceauşescu din Bd. Primăverii nr. 50 în perioada 22 decembrie 1989 – 4 ianuarie 1990. La solicitarea revolu­ţionarilor, în primele zile ale lunii ianuarie s-a organizat împachetarea obiectelor şi bunurilor de valoare de la reşedinţă, cu scopul de a se conserva şi a fi ferite de hoţi. Aceste obiecte au fost triate, rezultînd 73 de pachete, dintre care 53 de pachete cu obiecte mari din aur şi argint, 19 pachete cu bijuterii şi pietre preţioase şi 2 pachete cu banii găsiţi în seifurile de familie.

Întrucît au protestat împotriva manierei în care s-a făcut inventarierea averii familiei Elena şi Nicolae Ceauşescu, reprezentanţii revoluţionarilor şi ai militarilor paraşutişti au fost, efectiv, daţi afară în timpul operaţiunii de desigilare a valorii respective. Apoi, comoara a dispărut, fără urmă! Ulterior, pe parcursul a 11 ani, aşa cum am scris pe pagina I a penultimului număr al revistei „România Mare”, din seifurile şi depozitele Băncii Naţionale a României au fost furate, pînă în anul 2000, nu mai puţin de 100 de tone de lingouri de aur, bijuterii, monede scumpe, alte bunuri inestimabile, toate cu ştirea şi sub oblăduirea guvernatorului BNR, Mugur Isărescu. Personaj pe care nimeni nu-l va mişca din loc, el stă neclintit, în bătaia vînturilor, păzit de Şarpele Monetar Internaţional, veşnic ca Baba Dochia din Bucegi. Acest Mugur Isărescu a luat, de fapt, locul monedei naţionale, Leul. „Goana după Aur” din România post-decembristă e mai feroce şi face mai multe victime decît „Goana după Aur” din California Secolului al XlX-lea. Pînă acum, în ciuda tuturor evidenţelor, a tuturor probelor, a tuturor semnalelor de alarmă trase de noi şi de alte conştiinţe din presă, n-a fost pedepsit nici un rechin! Numai plevuşcă şi gingirică! Fiecare regim care s-a succedat la Putere, ca într-o alternanţă a molimelor pustiitoare, n-a avut altă preocupare decît să fure şi mai vîrtos, să recupereze timpul pierdut, să-i îndepărteze pe cei incomozi. Aşa se explică de ce PDSR-ul, bunăoară, a refuzat, cu furie, orice propunere de colaborare din partea PRM: spărgătorii n-au nevoie de martori incomozi!

Au trecut mai bine de 2 luni de la schimbarea regimului politic, prin revenirea la Putere, printr-o fraudă gigantică, a lui Ion Iliescu. Mai ţinem minte, cu toţii, atacul de panică, degenerat într-o criză de isterie colectivă, care a pus stăpînire pe unii politicieni şi moguli din mass-media. Ca om care a provocat reacţiile astea furibunde, am privit cu stoicism şi chiar cu detaşare ce se întîmplă, spectator la propriul meu linşaj. Trăiam senzaţia pe care o descriu unii medici şi pacienţi, despre moartea clinică: parcă spiritul meu se detaşase şi asistam, de undeva, de sus la tot furnicarul acela. N-am avut nici o clipă senzaţia că am greşit cu ceva în faţa semenilor mei şi a Ţării, fiindcă toată viaţa n-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, uitaţi-vă şi voi ce ridicole sînt acuzaţiile care mi se aduc. În linii mari, anticipasem reacţia de disperare a caracatiţei Mafiei – dar nu-mi puteam imagina proporţiile, urletele guturale, mişcările bezmetice, minciunile scelerate care se vor debita împotriva mea şi a familiei mele. Atunci, în acele două săp-tămîni scurse între turul I şi turul II al alegerilor prezidenţiale, aidoma unui film de groază, parcă s-au deschis mormintele şi printre noi au început să circule şi să se strige strigoii, cu voci din afundul Hadesului, ca-n nuvela „Nopţi la Serampore”, de Mircea Eliade, cu chipul schimonosit de ură şi răsuflarea de abur îngheţat, se căutau, se pipăiau, se îmbrăţişau, îşi făceau curaj şi se aşezau, spate în spate, în grupe de rezistenţă împotriva temerarului care îi stropise cu agheasma sfinţită a adevărului şi era gata-gata să-i ghilotineze în piaţa publică. În numai cîteva ore de la intrarea mea în finala alegerilor prezidenţiale, toate biletele de avion pentru cursele externe se vînduseră ca pîinea caldă, o frică îngrozitoare pusese stăpînire pe bandiţi, care ştiau prea bine că eu nu mă joc şi că, efectiv, îi voi băga la puşcărie. În paralel, s-a declanşat o strategie odioasă, de demonizare a mea pe toate posturile de Televiziune, în toate publicaţiile. Era moartea cît capra pe casa lor! „Vine ghiaurul! Vine balaurul! Ne ţine cu pîine şi apă, să spunem tot ce-am furat! Păzea!” – cam aşa ţipau, ca din gură de şarpe, hoţii de toate culorile şi de toate etniile. Nici o mîrşăvie n-a fost cruţată. Nici o fărădelege n-a fost ignorată. Parcă o anomalie magnetică îi lovise după ceafă, parcă le făcuse cineva o injecţie cu tinctură de iod în apofiza spinoasă, şi oameni care, pînă atunci, păreau normali, deodată au invadat micile ecrane cu nişte feţe tumefiate şi năduşite, cu nişte trupuri de mari mutilaţi de război, cu mişcări dezordonate şi vorbe necugetate, şuierate, bolnave de spaimă. Atunci mi-a venit în minte titlul unui cunoscut roman: „Animale bolnave”. Şi m-am gîndit că, dacă Europa ne-a dat „boala vacilor nebune”, putem şi noi, românii, să ieşim la schimbul mondial de valori cu „boala boilor nebuni”. Rezultatul se cunoaşte: cea mai mare fraudă din Istoria politică a României. Au existat – conform unor declaraţii – circumscripţii unde agenţii PDSR-ului, împreună cu forţele de ordine, au introdus saci întregi cu voturi falsificate, în favoarea contra­candidatului meu de 71 de ani, iar acolo unde unii observatori au protestat, aceştia au fost, efectiv, ameninţaţi cu moartea. De altfel, săptămîna viitoare vom depune, pe adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului, de la Strasbourg, plîngerea şi dovezile pe care le avem cu privire la uriaşa fraudă electorală din România. În ceea ce mă priveşte, eu sînt un om cu frica lui Dumnezeu şi ştiu să pierd, nu-i nici o problemă. Pentru un copil de muncitori, care a crescut într-o căsuţă cu pămînt pe jos şi pînă la studenţie n-a avut nici măcar o haină proprie, am realizat în viaţă nesperat de mult, prin forţele mele, cu nopţile albe, de muncă asiduă, şi cu credinţa în Mîntuitorul Isus Christos, care m-a ţinut în viaţă. Din păcate, cel care a pierdut atunci, la 10 decembrie, n-am fost eu, a fost Poporul Român. Acum aveţi, cu toţii, posibilitatea de a compara: cum ar fi arătat România dacă, în aceste 2 luni, s-ar fi făcut curăţenie generală, ar fi fost confiscate averile realizate prin jaf şi s-ar fi pus în mişcare economia reală – şi cum arată România acum, sub acelaşi Ion Iliescu, care nu e nici pe departe aşa „sărac şi cinstit” cum pozează, ca un erou din filmele sovietice, ci e chiar protectorul piraţilor! Absolut nimic, în aceste 2 luni de şmecherie balcanică, n-a trecut de nivelul vorbelor, cu un şef de Stat nelegitim şi intrat în al 8-lea deceniu de viaţă, partidul celor 3 roze a devenit partidul celor 3 scleroze. Păcatul cel mare al „monstruoasei coaliţii” nu este acela că m-a împiedicat să cîştig alegerile, ci inconştienţa cu care a instalat ca preşedinte, pentru a treia oară, un cadavru viu. Toţi cei care mai cutează să prezinte fenomenul infracţional n-au făcut, pînă acum, legătura directă dintre marii gangsteri şi sărăcia cruntă care a ticăloşit Ţara. Am s-o fac eu. Aveţi vreme să ascultaţi? Ei, bine, fiecare mafiot, de teapa lui Valeriu Stoica, Radu Sîrbu, Attila Verestoy, Dragoş Constantinescu, Dorin Marian, fraţii Erdely şi a altora ca ei, trimite, automat, în puşcărie cam 5.000 de oameni, care sînt siliţi să fure şi să dea în cap, fiindcă n-au ce mînca, dar trimite alţi 5.000 de oameni şi pe lumea cealaltă, fiindcă aceştia se sinucid de disperare, ori mor din lipsă de medicamente. Încercaţi să vă imaginaţi toate aceste relaţii de cauzalitate: nu există bogăţie la un pol fără sărăcirea altui pol! Atunci cînd mafioţii amintiţi, şi alţii ca ei, dau lovituri grele economiei naţionale şi nivelului de trai, se produce un dezechilibru grav în zona oamenilor lipsiţi de apărare, asta-i realitatea! Aceşti români nu sînt săraci pentru că i-ar fi lovit un meteorit, din senin, sau că a căzut vreo piaţă de desfacere, ori s-a ruinat o industrie – ei sînt săraci pentru că au fost sărăciţi, deliberat, de nişte fiare de pradă care nu mai respectă nici o lege, nici un precept creştin, şi dau dovadă de o lăcomie mai mult decît animalică. Atunci cînd Valeriu Stoica a dezincriminat bancruta frauduloasă, pentru numai 3 luni, el i-a absolvit de puşcărie şi, implicit, de plata datoriilor şi de confiscarea averilor pe cei care au dat „tunuri” grele la bănci şi au aruncat în aer moneda naţională. Atunci cînd Radu Sîrbu a vîndut o mare parte a Patrimoniului Naţional, încasînd comisioane mult mai mari decît preţurile oficiale, el a azvîrlit în şomaj sute de mii de oameni, a vlăguit avuţia Poporului Român şi l-a expus pe acesta preţurilor exorbitante stabilite de noii stăpîni. Aşa-zisa privatizare nu e altceva decît o formă mascată de prăduire a avuţiei naţionale, de ruinare a românilor pînă la pragul psihologic al acceptării oricăror samavolnicii, inclusiv sfîrtecarea teritorială, căci cu oameni nevoiaşi şi bolnavi poţi să faci orice. Uitaţi-vă numai la ROMTELECOM, poate cea mai scandaloasă expresie a abandonării unei populaţii lipsite de apărare în ghearele Mafiei Transnaţionale, unde directorii greci, americani şi de alte origini au salarii de peste 20.000 de dolari pe lună fiecare, bani storşi de la români, care plătesc cel mai mare bir din existenţa lor, după fumărit şi văcărit – adică telefonitul, avînd în vedere că tarifele convorbirilor telefonice au explodat de cîteva zeci de ori. Cui îi serveşte înstrăinarea acestui domeniu strategic al Ţării, care e telefonia publică? În nici un caz României. Exemplele pot continua. Toate explicaţiile şi analizele aşa-zişilor specialişti nu fac nici două parale faţă de realitatea crudă a raporturilor dintre cei îmbogăţiţi peste noapte şi cei ruinaţi peste noapte. Un nenorocit care sparge o vitrină şi fură o pîine, sau unul care a furat un tomberon de gunoi şi l-a vîndut cu 1 milion de lei, fiindcă n-avea ce da de mîncare la copii – caz real, prezentat de mine, în Senat, în faţa fostului ministru de Interne, Dudu Ionescu – este băgat la închisoare, în vreme ce un mafiot care sparge o bancă, din interior, este băgat în Parlament sau în Guvern. Nu trebuie un efort deosebit pentru a înţelege că nici un mare infractor al Regimului Iliescu n-a păţit nimic pe timpul Regimului Constantinescu, la fel cum nici unui mare infractor al Regimului Constantinescu nu i s-a clintit nici un fir de păr pe timpul noului Regim Iliescu. Toţi merg mînă-n mînă. Toţi sînt înţeleşi şi nimeni nu îndrăzneşte să depăşească linia roşie. Vorba poetului Eugen Jebeleanu, în timpul celui de-al II-lea război mondial: „Cine limbă lungă are/ 5 ani va săpa la sare!”. Am să dau un singur exemplu, din cîteva mii: cazul celei mai mari rafinării din Ţară, Petromidia Năvodari. Evaluată la peste 1,2 miliarde de dolari. Vîndută aşa-zisului om de afaceri Dinu Patriciu, care, mai nou, e şi deputat PNL, cu un preţ (bacşiş) de 50 de milioane de dolari. Pentru a nu fi anulată această privatizare frauduloasă, numitul Patriciu s-a retras în planul secund şi, conform postului de radio englez BBC, preşedinte al Consiliului de Administraţie a fost uns, zilele trecute, un fruntaş local al PDSR Constanţa, Alexandru Nicolcioiu. Vedeţi cum se scrie Istoria? Cine e atît de naiv să creadă că va fi deschisă, vreodată, vreo anchetă guvernamentală cu privire la fărădelegile de la Petromidia, cînd PDSR-ul şi PNL-ul au nu numai un acord politic, ci şi unul financiar şi economic, împărţind, împreună, „tortul miresei”? În paralel, Nicolae Văcăroiu, la ordinul lui Ion Iliescu, îşi permite să-i sancţioneze cu Avertisment pe cei 2 senatori PRM care au îndrăznit (?!) să participe la o vizită cu scop umanitar în Irak, el minţind populaţia că întregul Birou Permanent al Senatului a luat decizia asta, dar, ce curios, deputaţii PDSR care au participat la aceeaşi vizită n-au păţit nimic! Îşi permite România să aibă două Parlamente, cu două unităţi de măsură diferite? La fel a minţit, pe un post de Televiziune, şi un alt senator PDSR, care mai e şi preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, Gheorghi Prisăcaru; acesta s-a lăudat la populaţie că datoria Egiptului faţă de România a fost recuperată – e vorba de 400 de milioane de dolari – dar, în marea lor majoritate, banii au intrat în buzunarele unor particulari iuţi de mînă, de care întîiul Regim Iliescu nu e deloc străin.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

Păreri și opinii