Limba Română e Patria mea (3)

in Pentru împrospătarea memoriei

Prin urmare, Dinu Patriciu şi şeful său din PDSR importă 1 milion de barili de petrol din Irak, dar 2 senatori PRM care şi-au riscat, efectiv, viaţa pentru a reactualiza problema recuperării marilor datorii ale Irakului faţă de România, în valoare de 1,7 miliarde de dolari, sînt trataţi ca nişte răufăcători şi vînaţi de la o Televiziune la alta, de parcă s-ar fi întors din Iad şi ar fi purtătorii de viruşi ai unor boli îngrozitoare! Maniera incalificabilă în care au fost demascaţi şi condamnaţi parlamentarii PRM pentru ceea ce, de fapt, fac sute de parlamentari din întreaga lume, inclusiv din Franţa, Germania şi Marea Britanie, reprezintă senzorul cel mai grăitor al dezastrului României. Pentru că Ţara noastră e tratată ca un ghetto, n-are voie să ceară nici măcar ce este al ei, darmite să mai emită şi alte pretenţii. Dacă patronii posturilor de Televiziune Antena 1 şi PRO TV, Dan Voiculescu şi, respectiv, Adrian Sîrbu, ar fi avut ei de recuperat din Irak nu 1,7 miliarde de dolari, ci de 1.000 de ori mai puţin, adică 1,7 milioane de dolari, ar fi mers pînă la Bagdad în coate, ca partizanii sovietici, şi-ar fi apărat interesele şi bine ar fi făcut. Atunci cînd românii mai aud, de la guvernanţi sau de la uneltele lor din presă, că nu sînt bani pentru sănătate, şcoli, pensii, ar face bine să-şi aducă aminte de această „operaţie pe viu”, fără anestezie, în cursul căreia nişte oameni aflaţi, conform Constituţiei, în slujba Poporului, au încercat să recîştige pentru România – nu pentru ei – o foarte mare sumă de bani, dar au fost vînaţi şi sancţionaţi scurt, în numele unei iluzorii sensibilităţi americane, de care nu ţin seama nici măcar petroliştii yankei.

Fuduli şi intransigenţi faţă de irakieni, de parcă aceştia n-ar fi oameni, ne milogim cu căciula în mînă la oligarhia financiară internaţională, pentru tranşe de 100 de milioane de dolari, cînd avem de recuperat din lumea largă creanţe de cîteva zeci de ori mai mari, cu care am putea scăpa de foamete. Ce fel de politică mai e asta, oameni buni? Ce Guvern, din lume, îşi permite să-şi tortureze Poporul la nesfîrşit? Prostia şi lăcomia distrug România, nu alte nenorociri.

Doamnelor şi domnilor, am descris tot acest cadru pentru a vedea de ce vă este mai frig în suflete decît în case sau afară. Buletinele meteorologice ne comunică, zi de zi, cîte grade sînt în atmosferă, dar nu s-a născut încă acel institut care să arate că, fie iarnă, fie vară, în inimile românilor temperatura arată, constant, minus 50 de grade.

E un ger de crapă pietrele în inimile noastre, seceră vîntul sălbatic, viscoleşte a pustiu, ne uităm în ochii copiilor şi nu ştim ce să le răspundem, totul a luat-o razna şi Ţara noastră parcă nu mai e Ţara noastră. Alegerile nu mai reprezintă, de mult, o soluţie. Am informaţii că nici acum nu-şi iartă fosta şi noua Putere că au lăsat votul liber, în turul I, şi PRM a spart bariera „sonică” a celor 20%. Acum e prea tîrziu, dar data viitoare nu mai pupăm noi alegeri parlamentare libere, păi unde ne trezim aici? Acum, care e starea Naţiunii? S-a schimbat o Mafie cu altă Mafie. Aparent, nou-veniţii la Putere fac un uşor joc de picioare, dau şi cu nişte fumigene, ameninţă în stînga şi-n dreapta, dar structurile dure ale crimei organizate rămîn pe loc, se consolidează, nu le tulbură nimeni. Avem, şi aici, contribuţia noastră originală: în vreme ce, prin Sicilia sau America, Mafia tot mai respectă nişte convenienţe şi cutume, în România ea acţionează la suprafaţă, la lumina zilei, fără nici o jenă, parcă exploatînd la maximum o frază de spirit a lui Poincaré, care, la începutul Secolului XX, pledînd ca avocat într-un proces la Bucureşti, evident, înainte de a ajunge preşedintele Franţei, a exclamat: „Ce vreţi, sîntem aici, la Porţile Orientului, unde nimic nu este prea grav!”. Nici măcar crima, am adăuga noi. Fiindcă cine a plătit, pînă acum, pentru uciderea atîtor vieţi omeneşti la 1907, la 1929, la 1933 – întrucît tot sîntem astăzi în 16 februarie – la 1989, la 1990, la 1999? Nimeni! Şi nu numai atît, dar cei mai mulţi călăi au fost promovaţi, cum este cazul „echipei morţii” din decembrie 1989, care conduce şi azi România, sau cazul asasinilor de mineri de la Stoeneşti, din februarie 1999, unul dintre principalii făptaşi fiind recuperat de Ion Iliescu şi avansat la funcţia de comandant al Jandarmeriei Române. Unde sînt ucigaşii ofiţerului francez Pierre Malahude, care descifrase Filiera Română a drogurilor, sau cei care au poruncit lichidarea liderului de sindicat Virgil Săhleanu, ori „gorilele” cu cagule care i-au schingiuit şi ucis pe mai mulţi deţinuţi răsculaţi la Jilava? Nu sînt, pentru că drapelul României nu mai e din mătase, ci din muşama, aşa că totul se muşamalizează pînă la absurd, ca în „Procesul” lui Kafka.

Iată numai cîteva dintre încălcările grosolane ale Legii, care sînt privite în România ca un fel de glume sau bagatele, dar în alte Ţări ar provoca valuri cît casa: Ion Iliescu este la al 3-lea mandat, ca dovadă că a prestat, în Parlament, 3 jurăminte; Adrian Năstase a recunoscut, el însuşi, în autobiografia înaintată Parlamentului, că face parte din ordinul francmasonic al Cavalerilor de Malta, dar Constituţia interzice oricărui demnitar să fie membru al unei societăţi secrete; UDMR-ul funcţionează ilegal, de 11 ani, şi n-are ce căuta în Parlamentul României, întrucît nici acum nu s-a înscris la Tribunal, conform Legii partidelor politice. Odată ajunşi aici, este momentul să ne gîndim dacă facem noi bine ceea ce facem. Uite, pot zice unii, lumea moare de foame, şi naţionaliştii, extremiştii, nostalgicii ăştia, comuniştii şi fasciştii nu vor să lase Guvernul să lucreze, de asta ne arde nouă acum? Paradoxal, dar eu nu-i judec pe aceşti semeni nefericiţi ai noştri. Pe undeva, ei seamănă cu acei deţinuţi politici din anii ’50, care, pentru un iaurt sau un turtoi de mălai cu marmeladă, erau capabili să-şi toarne colegii de celulă, sau să-i „reeduce” pînă îi omorau, cum s-a petrecut cu „fenomenul Piteşti”. Pentru că ocupanţii, în toate epocile şi pe toate meridianele, au avut grijă, mereu şi mereu, să-şi îndobitocească victimele, să le extirpe nervul mîndriei, să le aducă într-un asemenea hal de disperare şi de decădere umană încît să fie capabile de orice infamie. Chiar aşa, ce ne mai trebuie limbă naţională, cînd nouă ni s-a umflat limba-n gură de foame şi de sete, ca pe timpul secetei din 1946? Ce ne mai trebuie nouă demnitate naţională, cînd românii fug unde văd cu ochii, din Turcia şi Israel, pînă în Germania şi îndepărtata Asie, după o bucată de pîine, ba chiar unii îşi vînd un rinichi, sau un copil, forme de comportament încă necunoscute în societatea românească?! Aceste expresii ale barbariei nu se regăsesc nici măcar în capitalismul primitiv, de la începutul Secolului al XlX-lea, cînd, de pildă, muncitorii englezi se răfuiau cu maşinile care îi lăsau şomeri, iar răsculaţii din romanul „Germinal” al lui Emile Zola îl jugăneau pe fiul unui bogătaş pentru că violase o fată de miner. Noi, românii, i-am depăşit de mult! Am trăit momente de adîncă ruşine cînd, pe canalul de ştiri Euronews, la rubrica „No comment”, am văzut oameni copţi ca gutuile sau carbonizaţi ca nişte castane uitate, sus, pe cablurile de înaltă tensiune, ori copii violaţi de tot felul de pedofili străini, unii bolnavi şi furnizori de SIDA, sau cîini arşi cu acizi şi aruncaţi, cu cangea, în furgoanele morţii – nu mai trebuia să se scrie Ţara de unde proveneau imaginile de coşmar, toţi ştiau, prea bine, că e România. Adică Ţara care a dat lumii întîiul mare imn creştin „Te Deum”, Ţara unde s-a calculat astronomic, prima oară, Era Creştină, Ţara care a inventat stiloul, şi avionul cu reacţie, şi insulina, şi sonicitatea, şi biospeologia, şi suprarealismul. Aici da, ne recunoaştem în suprarealism, asta e boala noastră naţională. Mă gîndesc, cu groază, cum ar fi arătat balada „Mioriţa” dacă autorii ei anonimi, din zorii Istoriei, ar fi trăit acum: probabil că „piciorul de plai” ar fi fost amputat, iar „gura de rai” ar fi devenit „gură de iad”. În copilărie, aveam o deviză a cravatelor roşii: „Creştem odată cu Ţara”. Nu suna deloc rău. Astăzi, ea s-a metamorfozat, devenind „Murim o dată cu Ţara”. Şi, cu toate acestea, mai există cîţiva fanatici ai iubirii de Patrie care n-au depus armele, şi luptă, şi cred că, odată şi odată, ne vom deştepta „din somnul cel de moarte”.

Onorată adunare, ne-am adunat, astăzi, aici, pentru că, vorba lui Isus Christos, „omul nu trăieşte numai cu pîine”. Ne-am dat întîlnire la cea dintîi adunare de solidaritate cu Limba Română, după aproape 100 de ani de la una asemănătoare, organizată de Nicolae Iorga. La 26 martie 1906, tînărul dascăl şi-a scos studenţii în stradă, protestînd împotriva avalanşei de piese de teatru în limba franceză, manifestaţie la care s-au alăturat şi tîrgoveţii oraşului, totul soldîndu-se cu o încăierare, pe cinste, cu poliţia. După mai puţin de 1 an, aveau să izbucnească marile răscoale ţărăneşti. Aşa-i românul cînd se împotriveşte: întîi se revoltă în spirit, cum a fost preambulul marii răscoale a lui Horea, din pricina neobrăzării negustorilor armeni de vinars; apoi s-a întîmplat scuipatul slobozit de un turc în urma companiei de pompieri din Dealul Spirii, ceea ce l-a făcut pe bravul căpitan Pavel Zăgănescu să-i ardă ienicerului o palmă răsunătoare, după care s-a produs ceea ce Karl Marx avea să numească în scrierile sale despre români „Baia de sînge de la Bucureşti”. Românul e o fiinţă nobilă, chiar dacă au avut unii grijă să-l abrutizeze şi să-l aducă în stadiul unei vite din coşar – el tot fiu al Daciei şi-al Romei va fi, acum îl vezi în zdrenţe, flămînd, cu ochii goi, nebărbierit, dar deodată îşi leapădă veşmintele mizeriei şi cununa de spini şi urzici, şi se ridică pe boltă ca un zeu strălucitor, năpraznic, apocaliptic, aşa cum a făcut-o Mihai Viteazul – de la a cărui trecere în veşnicie comemorăm acum 400 de ani, noi propunem ca 2001 să fie Anul Mihai Viteazul – dar aşa cum au făcut-o şi Tudor Vladimirescu, şi Avram Iancu, şi Eroul Necunoscut de la Mărăşeşti, şi Oarba de Mureş, şi Păuliş, şi Carei. Nu vă jucaţi cu mîndria românului simplu, domnilor minoritari de la Putere! Nu-i subestimaţi pe pămînteni, în iluzia deşartă că veţi încăleca nişte cai verzi pe pereţi! Nu întindeţi coarda prea tare, fiindcă va plezni şi o să vă rupă dinţii, ba chiar o să vă lase fără ochi! Nimic nu poate justifica această capitulare aberantă a PDSR-ului în faţa şovinismului unguresc. Totul nu e decît o plusare periculoasă la acest „poker cu moartea” pe care îl joacă, de 11 ani, organizaţia fascistă UDMR. Pentru că UDMR-ul este o organizaţie fascistă, de aceeaşi factură cu „Skin heads” din Germania. Prin statutul, programul şi organizarea sa paramilitară „trupa de şoc” a ungurilor se constituie într-o relicvă putredă a hitlerismului şi horthysmului de la începutul anilor ’30. Să-mi arate cineva vreo acţiune democratică a acestui „batalion de asalt”, care nu păcăleşte pe nimeni dacă se autointitulează „uniune democratică” – nici partidul lui Hitler n-a putut induce în eroare multă vreme şi multă lume, chiar dacă îşi spunea „naţional” şi „socialist”. O grupare politică născută pe fondul atrocităţilor din Harghita şi Covasna, unde militari români au fost decapitaţi, li s-au scos ochii cu furculiţa şi li s-au vîrît şobolani morţi în gură, ei bine, o asemenea bandă a morţii nu poate, organic, să evolueze decît într-o singură direcţie. Eu, unul, i-am simţit de la început pe aceşti exterminatori şi i-am tratat ca atare. Nimeni, nicăieri şi niciodată în lume n-a purtat tratative cu teroriştii! Iar UDMR este un cuib de terorişti, fără nici o discuţie! Imaginaţi-vă că s-ar fi înfiripat, prin absurd, o asemenea „Coloană a V-a”, separatistă, segregaţionistă, antinaţională, în Israel, sau în Franţa, ori în SUA: ar fi fost făcută, vorba iubitului meu tată, „muşuroi de furnici”. Cui îi serveşte UDMR-ul? Ce-a făcut bun în cei 11 ani de cînd otrăveşte aerul românilor, ne usucă la rădăcină şi ne denunţă, zi de zi, peste hotare? Numai vrajbă, şi ură, şi pizmă, şi ochi răi, şi duhoare de alcooluri otrăvitoare, şi cuţite la carîmbul cizmei, şi pîndă prelungită, de hiene care abia aşteaptă ca prada să se clatine pe picioare ca ele să se năpustească. În plus, UDMR-ul e un aspirator de bani cum n-a mai existat pe pămîntul românesc. Pe lîngă sutele de miliarde de lei pe care le-a primit de la Guvernul României, şi ca uniune culturală, şi ca partid – sfidînd toate legile – partidul etnic de factură revizionistă înfulecă sume extraordinar de mari, pompate din străinătate. N-am să reproduc, acum, nici un document din revista „România Mare”, ca să nu fiu acuzat de subiectivism. Am să pomenesc doar despre un text publicat în ziarul „Adevărul”, din 30 decembrie 1999, semnat de Dorin Suciu, cu un titlu care spune totul: „Sub pretextul «reprezentării intereselor minorităţii maghiare» din România – Milioane de forinţi se vîntură prin România”. Reproduc un pasaj, care ar fi trebuit să ducă la sesizarea, din oficiu, a Parchetului General, dar aşa ceva nu s-a întîmplat, ca semn că UDMR-ul e stat în stat: „În ultima perioadă, publicaţii din Ungaria şi ziare de limba maghiară din România au tratat subiectul sumelor imense care se vîntură sub pretextul reprezentării intereselor minorităţii maghiare din România. Ca exemplu tipic, cotidianul clujean «Szabadsag» aminteşte de miliarde de forinţi distribuite de Fundaţia «Ilyes» prin care «guvernul de la Budapesta îşi finanţează clientela politică internă şi extern㻓.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(16 februarie 2001, Piaţa Avram Iancu din Cluj-Napoca; discurs rostit la Marea Adunare Populară, în faţa a 40.000 de români)

Păreri și opinii