Lipsesc doar trăsurile pe Calea Victoriei, și sîntem ca la 1853

in Lecturi la lumina ceaiului

Tratatul de pace de la Adrianopol din 4 septembrie 1829 avea să oficializeze statutul Rusiei de putere protectoare asupra Țărilor Române, în dauna Turciei care, pierzînd războiul cu rușii, ajunsese să păstreze o suzeranitate formală în zonă. Tot atunci s-a hotărît ca în Moldova și Țara Românească să se aplice o Constituție numită ,,Regulament Organic”. Cu respectarea acestei Constituții, în perioada dintre anii 1829 și 1834, au fost însărcinați succesiv generalii Feodor Pahlin, Piotr Jeltuhin și Pavel Kiseleff. Pe lîngă libertatea comerțului, pacea de la Adrianopol a mai însemnat și inițierea de numeroase reforme, prin care s-a realizat apropierea Țărilor Române de Europa. Urmarea a fost că, primind acceptul de a face comerț liber, românii și-au înmulțit legăturile economice, politice și culturale cu Occidentul, angajîndu-se pe drumul modernizării pe toate planurile. Practic, acest proces de extindere și întărire a relațiilor s-a realizat pe 3 căi mai importante:

– Din ce în ce mai mulți tineri boieri români au început să plece la studii în Franța, Austria, Germania, Anglia. Impresionați de cele văzute acolo, ei au învățat multe și s-au arătat nerăbdători să aplice și la noi ideile moderniste europene; alții s-au apucat să-și consemneze impresiile de călătorie, care, curînd, vor vedea lumina tiparului, spre beneficiul mai ales al generațiilor viitoare, dornice de informații. Printre neobosiții călători din Secolul al XIX-lea, îi amintim doar pe făgărășanul Ion Codru Drăgușanu, autorul lucrării ,,Peregrinul transilvan”, și musceleanul Dinicu Golescu – ,,Însemnare a călătoriei mele”.

– Surprinzător, dar o importantă contribuție la emanciparea protipendadei ieșene și bucureștene și-au adus-o și ofițerii ruși, ocupanți ai Țărilor Române, cu toții școliți prin Europa. Etalînd maniere elegante, uniforme strălucitoare și vorbind cu ușurință în limbile străine de circulație, subordonații generalilor Jeltuhin, Bagration, Kiseleff, Gorceakov, Miloradovici sau Durenberg erau nelipsiți de la teatre și din saloanele de dans, ba chiar și de la zaiafeturile ținute în casele boierilor de prim rang, unde, adeseori, încheiau căsătorii răsunătoare. Sau cu odrasle făcute din flori, așa cum este cazul cu Sașa, fata unei boieroaice, făcută cu generalul Kiseleff și care avea să devină soția lui Alexandru Odobescu.

– În sfîrșit, să nu-i trecem cu vederea nici pe călătorii străini veniți în Țările Române cu misiuni comerciale și diplomaticești, sau numai în tranzit. Plasat la jumătatea Secolului al XVII-lea, un astfel de călător, probabil un prelat francez, a constituit sursa de inspirație pentru Mihail Sadoveanu, cînd l-a creat pe abatele de Marène, unul dintre eroii romanului ,,Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă”. În drumul său spre Țarigrad, unde avea să-i înmîneze sultanului o scrisoare de taină din partea marchizului de Croisy, secretarul și ministrul Regelui Soare, înaltul oaspete trece prin Moldova și se îngrozește de sărăcia cumplită în care trăiau poporenii. Dar, în același timp, se minunează că oamenii aceia, prin tot ce zic și fac, i se par mai aproape de natură și de Dumnezeu.

Un alt călător care a străbătut pămîntul românesc a fost irlandezul Patrick O’Brien. În septembrie 1853, el s-a îmbarcat la Constantinopol pe vaporul austriac ,,Ferdinand I” și nu peste multă vreme a ajuns la Sulina. Impresiile adunate în cele 4 luni de călătorie le-a consemnat într-o carte, ,,Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene – în toamna și iarna anului 1853”. Lucrarea a văzut lumina tiparului în 1854, cînd rusofobia occidentală atinsese cote alarmante, și orice scriere împotriva expansiunii rusești era bine venită. La noi, Editura ,,Humanitas” a pus-o în circulație în anul 2016, în traducerea și cu o prefață semnate de Constantin Ardeleanu.

Patrick O’Brien s-a născut la Dublin în 1823, unde avea să-și facă studiile în Drept și să practice avocatura. Cîțiva ani, fusese și deputat în Parlamentul de la Dublin. În 1853, și se pare că nu numai din plăcerea de a călători, pleacă la drum cu misiunea secretă, primită de la Ministerul britanic de Externe, de a încredința cîteva scrisori lui Robert Gilmore Colquhoun, consulul-general britanic la București, și contelui de Westmorland, ambasadorul britanic la Viena.

Jurnalul călătorului O’Brien este o carte interesantă prin ineditul și pitorescul descrierilor, cum ar fi casele boierești din sudul țării, care, înconjurate cu flori și copaci, seamănă cu locuințele irlandezilor. Aceeași încîntare o trăiește și cînd ajunge la poalele Carpaților acoperiți cu zăpadă, în drumul său pe ruta Brașov-Sibiu-Arad-Szolnok, făcut cu trăsura și, mai departe, spre Viena, cu trenul. De asemenea, tipurile umane, unele întîmplări și ciudățenii îi sporesc valoarea. Pentru a înțelege mai bine starea societății românești de la jumătatea Secolului al XIX-lea, este necesară o cunoaștere a conextului politic european.

Cum se știe, prin Tratatul de la Adrianopol, Rusia și-a întins protecția asupra Moldovei și Țării Românești, stîrnind îngrijorare, nu numai a Turciei, care-și pierduse influența în zonă, dar și a celorlalte puteri – Marea Britanie, Franța și Austria, care își vedeau amenințate interesele în întreaga Europă. De aceea, Marea Britanie și Franța, urmărind intimidarea Rusiei, au sărit în ajutorul Turciei. În general, românii îi detestau pe ruși, pentru că erau violenți, abuzivi și nu respectau înțelegerile internaționale. A nu se uita că în 1885 Rusia ocupase iarăși Moldova și Țara Românească, toată Delta și zona Mării Negre. Din această cauză navigația pe Dunăre devenise tot mai dificilă, iar orașul Tulcea, altădată prosper, își pierduse importanța economică, deoarece rușii refuzau să dragheze portul. La fel procedaseră și în cazul strîmtorilor Mării Mediterane, pe care le ocupaseră samavolnic. În atare situație, puterile occidentale îi amenințau pe ruși că, dacă nu eliberează strîmtorile, trec la atac. Destul că acaparaseră Gurile Dunării. Această perioadă tulbure, întinsă pe vreo 5 ani și marcată de numeroase amenințări, lupte locale și tratative nesfîrșite între unii și alții, s-a numit Criza Orientului. Spre cinstea lor, românii au știut să profite de situația încordată, obținînd mari victorii diplomatice: Unirea Principatelor de la 1859, sub Cuza; întronarea unui prinț străin la 1866; Independența de la 1878. În felul acesta, s-au pus bazele edificării Statului Român modern. (Ceea ce n-au mai reușit și după 1989, cînd, așa-zișii lor diplomați, corupți și incompetenți, s-au dus la negocieri ca mieii la tăiere, și țara a pierdut tot – și economie, și suveranitate, și respectul întregii Europe. – n.n.)

Pe scurt, așa au stat lucrurile în plan politic în momentul cînd O’Brien a vizitat Țara Românească și a notat în jurnalul său toate evenimentele la care a fost martor. Cum spuneam la început, el a pus piciorul pe pămînt românesc în septembrie 1853, cînd a debarcat la Sulina. ● Au urmat 4 zile de carantină la Brăila, o localitate pustie și înecată de praf, căci așa erau uzanțele impuse de ruși, carantina. ● De la Brăila, ajunge la Galați cu o brișcă, traversînd Siretul pe un pod de pontoane. Îi place orașul, curat și vesel, și dacă s-ar îmbunătăți navigația pe Dunăre, ar deveni un adevărat centru european. De la Galați, oaspetele nostru ia vaporul în direcția Giugiu. Călătoria este un chin – frig, umezeală, țînțari, ploșnițe, seviciu mizerabil. ● Prima oprire la Hîrșova. Apoi la Cernavodă (nu se construise podul lui Anghel Saligny) – sărăcie, deznădejde, soldați români pregătindu-se de război. Își aduce aminte de un proiect mai vechi al românilor, de a construi în acel loc un canal Dunăre-Marea Neagră, lung de 65 de km. Profită de bunăvoința unui localnic și face o plimbare călare pînă la Constanța. ● O’Brien ajunge la Silistra fără dificultăți. După o scurtă vreme, iată-l la Giurgiu. Conform Tratatului de la Viena, toate țările Europei aveau dreptul să navigheze pe Dunăre și în Deltă. Dar, ca de obicei, rușii n-au respectat nici acest tratat și, în curînd, Dunărea va fi închisă cu totul. Îi place orașul. ,,La Giurgiu, comerțul cu grîne e foarte dezvoltat, și între acest oraș și Rusciuc e un du-te-vino continuu”. ● Călătoria spre București e un chin. ,,La drept vorbind, scrie memorialistul, în Țara Românească nu există drumuri. Sînt doar niște cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat, iar cînd plouă sau după dezghețuri, cu rîuri de noroi în care trăsurile se afundă pînă la osie (…) În schimb, iarna, se merge mai bine cu sania”. Dar Patrick O’Brien are și cuvinte de laudă la adresa locurilor vizitate. ,,(Țara Românească) e deosebit de furmoasă. Cu siguranță, nu există în toată Europa pămînt mai roditor și climă mai blîndă ca aici. Țara are belșug de grîne, de vin, de păduri și de vite”. (Acest pasaj amintește de Ardealul descris de Nicolae Bălcescu – n.n.) ● În sfîrșit, diligența, trasă de 8 cai, intră în București. Orașul arată frumos cu cele peste 300 de biserici ale sale, cu clădirile de cîte 2-3 etaje, cu grădinile și hotelurile elegante din centru. Traiul zilnic este ieftin în București, în schimb, chiriile sînt mari. Bucureștii sînt un mic Paris: teatre, grădini publice, luminații, trăsuri, restaurante, bărbați și femei cu ținute elegante. Promenadă pe Șoseaua Kiseleff, inaugurată în 1830. Trăsuri, cai, femei frumoase, ofițeri ruși, prințul Gorceacov peste tot. Armata lui de 18.000 de soldați, cantonată în afara orașului. ● Țara Românească are 3,5 milioane de locuitori și poate hrăni 5 milioane. Cu toate acestea, mare parte a populației o duce rău. De ce? Comerțul e dominat de străini. Agricultura e neglijată și primitivă. Păduri uriașe, neexploatate. ● Cum se conduce o țară? ,,Prin acordul ruso-turc de la Balta-Liman, domnitorul e numit pe 7 ani, dar obligat să fugă după 3. El și-a cumpărat tronul de la Poartă cu venitul țării pe 2 ani de domnie. Are și sprijinul Rusiei, dar nu pe gratis. (…) Corupția face prăpăd. În general, străinii vorbesc cu dispreț despre români și conducătorii lor, și nu-i invidiază pentru țara lor frumoasă și bogată (…) Străinii îi cred pe români o adunătură de barbari”. ● Dar ce părere are oaspetele nostru? ,,Românii sînt oameni înețelegători și blînzi. Și pe nedrept victime ale războiului ruso-turc. Comerțul lor e la pămînt. La fel și industria (…) Domnitorii și Divanul, vasali rușilor și turcilor, practică o corupție pe față. Ar putea ieși din acest marasm dacă ar fi lăsați să se conducă singuri, dacă ar fi independenți și dacă ar găsi un conducător ales din casele imperiale apusene”. ● O altă vizită la Oltenița. În fața orașului, pe celălalt mal al Dunării, fortificația Turtucaia. Octombrie 1855: urme ale războiului ruso-turc nu strînesc același sentiment de teamă precum un cortegiu funerar. ,,Pe un cîmp nu se aud cîntece de jale. Îți iei cafeau și îți fumezi pipa liniștit lîngă un cadavru. La oraș e liniște și deprimare. Se aud plînsete”. ● După război și moarte, înapoi în București. Întîlnire cu Robert Gilmore Colquhour, consulul-general britanic la București. Urmează călătoria la Viena, pe ruta Brașov-Sibiu-Arad-Szolnok. Munții Carpați oferă o imagine de o mare frumusețe.

PAUL SUDITU

Păreri și opinii