Literatura şi Societăţile Secrete

in Lecturi la lumina ceaiului

Literatura s-a inspirat adesea din zestrea de fapte care nu intră în atenţia istoricului oficial. Acestea oferă literaturii un cîmp de acţiune mai larg şi mai ales o libertate pe care didacticismul manualului de Istorie i-o poate sufoca. Astfel de cărţi nu resping documentarea şi nici respectul adevărului istoric. Dimpotrivă, ele îşi fac din investigaţie un titlu de onoare, dar ele se îndreaptă, cu precădere, către istoria ascunsă, părăsită în documente şi tradiţii, din varii motive.

Necunoscutele ecuaţiei Cantemir
Scriitorii au fost nu doar contemplatori ai societăţilor secrete, ci, uneori, chiar membri ai acestora. Într-un studiu despre Ştiinţa sacrosanctă a lui Dimitrie Cantemir, Lucian Blaga scrie despre savantul domnitor al Moldovei următoarele: „O luminoasă slavă de om învăţat şi-a făcut Cantemir încă din viaţă fiind, pretutindeni pe unde-a umblat iar, prin legăturile sale şi în ţări pe unde n-a umblat, sta în corespondenţă cu oameni de copleşitoare autoritate ai epocii, printre alţii cu Leibnitz, polihistorul cel mai prodigios al acelor ani, a cărui efigie Cantemir o reproduce în dimensiuni mai locale şi în condiţiile Răsăritului nostru. E de presupus apoi că Dimitrie Cantemir s-a folosit pentru întemeierea legăturilor sale cu oamenii din Occident şi de alte mijloace: nu este tocmai exclus ca asemenea motiv să-l fi îndemnat să se înscrie într-un ordin spiritual secret, cum e acela al ros-crucianilor, care-şi aveau, fără îndoială, masoneria lor“.
„Ca membru al ordinului de Rosa-Cruce, Cantemir a avut, desigur, ocazia să cunoască o doctrină iniţiatică, ce a exercitat o serioasă influenţă nu numai în veacul al XVIII-lea, ci şi mai triziu. E păcat, în orice caz, că nu se ştie aşa-zicînd nimic despre activitatea lui Cantemir în calitatea sa de rosi-crucian şi nici despre legăturile pe care le întreţinea cu ordinul. I-au fost oare de vreun folos aceste punţi la dobîndirea titlului de principe al «imperiului roman», sau atunci cînd a fost ales membru al Academiei de la Berlin? Este aici o întrebare la care sîntem îndreptăţiţi, dar care deocamdată nu are nici un răspuns“. („Izvoade“)
Trebuie să recunoaştem că ştim prea puţin despre viata şi personalitatea lui Dimitrie Cantemir. După cum ştim prea puţin, de pildă, despre viaţa şi personalitatea unui strălucit contemporan al lui, Nicolae Milescu, ajuns şi el, după o trecere pe la Constantinopol, la curtea ţarilor. Aceste întrebări îşi mai aşteaptă încă răspunsul.

Contradicţiile boierilor ,,luminişti”
Istoricul literar este asemănător detectivului. El anchetează faptele întocmai ca detectivul, înaintînd către o imagine globală a lor. Urmărind circulaţia cărţii în româneşte pe parcursul Secolului al XVIII-lea, Al. Duţu face o interesantă hartă a itinerariilor manuscriselor şi copiştilor. Ceea ce nu se tipărea – circula în traducere manuscrisă. Dar nu circulau doar manuscrisele, ci şi copiştii. Al. Duţu detectează un grup de boieri care-şi face rost de aceleaşi manuscrise, transcrise de cam aceiaşi copişti. Faptul e semnificativ şi circumscrie o grupare boierească avînd aceleaşi interese intelectuale. Dar lista cuprinde nume ale boierilor conspiratori din Moldova, în veacul al XVIII-lea, în frunte cu Darie Dărmănescu. Istoricul literar aduce peste timp, cu mijloacele sale, dovada existenţei unui grup boieresc mînat de interese asemănătoare. Mai multe din titlurile manuscriselor (,,Istoria etiopicească a lui Iliodor”, ,,Zăbava fantasiei”, ,,Din scrierile lui Oxenstiern”, ,,Aventurile lui Telemac”, ,,Taina francmasonilor”) precizează caracterul luminist şi francmasonic al grupării. Doi din membrii acestei grupări sînt denunţaţi de Mihail Kogălniceanu ca vinovaţi de uciderea voievodului Grigore Ghica al Moldovei de către capugibaşa ţarigrădean, venit, cu acest scop, de la Poartă. Cel care protestase împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci era duşmănit de Cancelaria imperială şi bănuit de Poarta Otomană.
În nuvela ,,Trii zile din Istoria Moldaviei”, Mihail Kogălniceanu ne înfăţişează şi motivele pentru care falnicul voievod era urît de boierimea care citea altfel literatura liberală a Occidentului: Grigore Ghica Vodă „le ameninţa dărîmarea aristocraţiei prin dragostea şi ocrotirea ce da norodului”. Manolachi Bogdan şi Ioniţă Cuza, cititori ai literaturii luminilor, vor fi colaboratorii din umbră ai tragicei suprimări a voievodului Moldovei. N. Iorga, care a identificat tipologia francmasonică a acestei societăţi secrete boiereşti, nu s-a sfiit să acuze pe cei doi boieri de a fi servit interese străine românilor, adică interese austriece. Lucru plauzibil, dacă ne gîndim că formula acestei asociaţii umanitare este asemănătoare cu aceea a societăţilor francmasonice din Transilvania vremii. Ideea că poporul este neluminat şi că o elită, o aristocraţie trebuie să-l lumineze, o găsim acolo. Mai multe cronici versificate au cîntat cu tristeţe moartea lui Grigore Ghica Vodă al Moldovei. Evenimentul a prilejuit şi prima piesă în limba română, apărută în Transilvania: ,,Occisio Gregorii in Moldavia Vodae”. Literatura se întîlneşte şi aici cu viaţa societăţilor secrete.

Pedepsirea conjuraţilor
Nuvela ,,Trii zile din istoria Moldaviei”, apărută la 1844 în ,,Propăşirea”, mai are o a doua parte, intitulată ,,18 august 1778”. Prima se intitula ,,1 octombrie 1777” şi trata despre asasinarea lui Grigore Ghica Vodă, cu concursul celor doi boieri: Manolachi Bogdan şi Ioniţă Cuza. 18 august 1778 este ziua execuţiei acestor doi boieri, vinovaţi de a fi complotat împotriva domnului Constantin Moruzi. După succesul îndepărtării nenorocitului şi plînsului voievod Grigore Ghica Vodă, societatea secretă nu-şi încetă acţiunile. Deşi adus cu concursul boierilor conspiratori la tronul Moldovei, Constantin Moruzi „fără să vrea, scrie M. Kogălniceanu, el trebui a da dreptate lui Grigore Ghica v.v.”. Aceşti boieri sînt, după Mihail Kogălniceanu, oamenii „intrigii şi pîrii”, „singurele conjuraţii ce le mai rămăsese curajul să facă împotriva stăpînitorilor de care erau nemulţumiţi”.
Ce s-a întimplat, de fapt? Iordache Darie Dărmănescu, membru al societăţii boiereşti secrete, a trimis printr-un om al său 24 de manifeste („eftale”) revoluţionare, pentru a fi lipite la giamia paşei şi prin cafenele. Se sconta pe o concluzie turcească, de natură să presupună o bază de massă acestei mici conspiraţii fără bază de massă. În acelaşi timp şi în acelaşi scop, conspiratorii au folosit şi numele unor boieri neamestecaţi în complot, într-o plîngere către Poartă, întocmită de Manolachi Bogdan şi Ioniţă Cuza. Plîngerea îl viza pe Constantin Moruzi, deşi nu-l numea. Manifestele şi plîngerea ajung în mîna domnitorului, care, pentru a pune capăt acestor permanente cabale boiereşti şi frămîntări politice continue, hotărăşte executarea primilor culpabili: Bogdan şi Cuza. Cronica versificată închinată prompt evenimentului scrie că Bogdan visa să fie domn: „Ca stăpînu mare să fiia / În patrie cu domniia”. Cei doi boieri sînt executaţi cu sabia, noaptea, în închisoare, iar capetele lor au fost expuse vederii mulţimii. Situaţia a făcut impresie şi va trece într-o cronică versificată, în nuvela lui Mihail Kogălniceanu ,,Trii zile…” şi, mai tîrziu, în 1936, în roman, prin D.V. Barnoschi, autor al ,,Conspiraţiei Dărmănescului”.

Horea şi Luminismul
Marile curente de idei ale veacului cuprind, evident, în albia lor aceste societăţi secrete. Dărmănescu şi ai lui îl citeau pe Voltaire. Definitorie pentru această ideologie a Secolului XVIII este miza pe minorităţile „luminate”, de care ar depinde soarta lumii. Luminismul nu este încă democraţie, şi umanitarismul acestui secol este diferit de al celor următoare. Bogdan şi Cuza, boieri incontestabil „învăţaţi” şi „luminaţi”, nu erau egalitarişti ca oamenii Revoluţiei franceze şi nu-l înţelegeau pe domnitorul Grigore Ghica Vodă, a cărui pieire au pregătit-o. Pentru a caracteriza climatul de idei de la sfîrşitul Secolului XVIII în Transilvania, unde va izbucni curînd răscoala lui Horea, David Prodan scrie în ,,Supplex Libellus Valachorum” următoarele: „Fac cuceriri (ideile luministe – n.n.) cu deosebire în aristocraţia cultă. Lojile masonice, de pildă, aceste pepiniere ale noilor idei, aici, pînă la un timp, sînt populate exclusiv de ea. Francmasoneria venea de sus în jos, era încurajată de însăşi puterea imperială. În lojile masonice găsim activînd înalţi demnitari, consilieri de stat, arhiduci. Nu era străină de ea nici persoana împăratului. Francmasoneria era doar unul din pilonii susţinători ai monarhiei luminate. Numai treptat intră în aceste loji şi alte categorii, nobilimea comună, intelectualitatea (profesori, oameni de ştiinţă, gînditori, oameni de litere) sau burghezime de rînd (editori, librari, negustori)”. Luminismul nu înseamnă aici democraţie, iar pînă la revoluţie mai e o cale de mers. Iată de ce „luministă înainte de revoluţie – scrie istoricul – aceeaşi aristocraţie, după revoluţie, e stîlpul puternic al reacţiunii absolutiste”. Pe acest fundal ideologic „luminat” al Austro-Ungariei, Răscoala lui Horea apare ca o reacţiune neagră şi regretabilă a masselor ignorante şi este tratată astfel chiar de o parte din intelectualitatea română a timpului.
Este interesant să scoatem la suprafaţă cîteva nume din asociaţiile acestor „luminători”. Erau, printre ei, baronul Samuel Bruckenthal, guvernator al Transilvaniei, la fel şi J.C. Eder şi Ioseph Franz Sulzer, cunoscuţi susţinători ai unor teze istoriografice denigratoare pentru români, dar şi români ca Gherasim Adamovici, viitor episcop ortodox al Transilvaniei, Petru Petrovici, episcop ortodox de Timişoara, Iosif Ianovici de Sacabent, episcop ortodox de Vîrşeţ, doctorul oculist Ioan Piuariu Molnar şi alţii. Conformismul, lipsa de real democratism, adversitatea faţă de spiritul revoluţionar sînt imputate acestei organizaţii umanitariste de Secol XVIII de către N. Iorga, care face şl un aspru portret scriitorului român Ioan Piuariu Molnar, din care reproducem: „Pe atunci, Molnar, «oculist chesaro-crăesc», profesa idei filantropice de un caracter nebulos, era un «amic al oamenilor», un «filosof», după moda pretenţiosului Secol al XVIII-lea, şi care făcea parte din loja de curînd întemeiată a Francmasonilor din Ardeal. Găsi cu cale – era aşa de puţin român acest doftor împărătesc, acest viitor profesor la Cluj, acest adept al francmasoneriei cosmopolite! – să facă morală bieţilor ţărani ce mergeau la omor şi la moarte cu un sîngeros şi obscur crez de dreptate în mintea lor de nedreptăţiţi şi, întorcîndu-se înapoi, el, fratele Tunsului, consăteanul unui martir şi al unui profet al românilor, îşi ascuţi cu îngrijire pana de conţopist medical, pentru a face luminatului guvern şi luminatului vlădică din Sibiu un raport în care arăta că-i numise pe revoltaţi – oameni răi, care nu înţelegeau de cuvînt şi trebuiau trataţi cu asprime. Ce ochi proşti avea pe vremea aceea vestitul oculist!”.
Chiar neînsufleţită de duhul naţional pe care i-l dorea N. Iorga, dar pe care Ioan Piuariu Molnar n-avea cum să-l aibă, doftorul împărătesc a avut o contribuţie culturală notabilă în Transilvania timpului său, pe care marele savant nu uită s-o consemneze conştiincios. Ulterior, Răscoala lui Horea va fi recuperată de intelectualii Ţărilor Româneşti, e vorba de paşoptişti, din altă perspectivă. S-a atribuit chiar acestei răscoale o origine cultă, de sus în jos, după moda acestor societăţi secrete apuse, dar David Prodan, în ,,Răscoala lui Horea”, a arătat că nu e vorba decît de o proiecţie retrospectivă care profita de cîteva trăsături incontestabile ale celebrei răscoale a lui Horea. Luminiştii timpului, membri sau nu, ca scriitorul român Ioan Piuariu Molnar, n-au înţeles adînca justificare istorică şi umană a marelui eveniment de la 1784, pe care aristocraţia „luminată” a timpului îl parafa cu două execuţii publice cu roata.

Culisele Junimii literare
Multă strădanie a depus Iacob Negruzzi în ,,Amintiri de la Junimea” să absolve societatea Junimii de acuzaţia că ar fi făcut mai ales politică. El se înverşunează mai cu seamă împotriva etichetei de „fanarioţi”, aplicată junimiştilor, o etichetă avînd conotaţii speciale în epocă. Aceste strădanii nu sînt fără rost. Începuturile Junimii literare coincid cu acelea ale unei Junimi secrete, de tip francmasonic, al cărei aspect politic este evident. Nu întîmplător mai toţi junimiştii fondatori vor face carieră politică mai tîrziu, deşi deviza lor pentru marele public fusese indiferentismul politic. Pentru E. Lovinescu, scrierea polemică ,,Dreptul public al românilor şi Şcoala lui Bărnuţiu” este urmarea directă a afilierii criticului la francmasonerie. Şcoala lui Bărnuţiu era un fenomen politic şi deloc literar. Delimitările sînt de natură politică, şi nu literară.
Cercetările de mai apoi au adus informaţii noi despre condiţia francmasonică a Junimii iniţiale: loja se numea L’Etoile de Roumanie, a fost înfiinţată la Iaşi în 1865 şi cuprindea pe Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Nicolae Gane, Teodor Rosetti, Leon Negruzzi, P.P. Carp, Nicolae Calianul, Nicolae Mandrea şi alţii. Deşi apare după 1848, cînd ştim că franomasoneriile se democratizaseră, Steaua României este o lojă preponderent boierească, în orice caz, plină de vîrfurile societăţii ieşene. O altă caracteristică, spre deosebire de societăţile secrete francmasonice ale anului 1848, este numărul mare de străini pe care această lojă îi cuprinde. De altfel, implicarea politică a junimiştilor se produce mai ales în chestiunea tratamentului străinilor în Moldova. Petiţia pe care, la 29 mai 1867, o primea Carol I pentru apărarea drepturilor populaţiei străine israelite din Moldova este semnată la loc de frunte de junimişti ca Pogor, Carp etc. Şcoala lui Bărnuţiu avea un punct de vedere opus junimiştilor în această chestiune: iată explicaţia politică a reacţiei lui Titu Maiorescu. Articolul acestuia despre Şcoala lui Bărnuţiu este departe de a fi un studiu ştiinţific, cum a fost prezentat uneori; el rămîne un act politic, pentru că exprimă o opţiune politică şi duce discuţia în afara cîmpului literaturii. Cît de deplasat era acest atac al lui Titu Maiorescu ne-a arătat-o în 1935 Petre Pandrea, în studiul ,,Filozofia politico-juridică a lui Simeon Bărnuţiu”.
Noile cercetări n-au făcut întotdeauna legătura între activitatea culturală şi literară a junimiştilor şi această aderenţă politică, exprimată prin condiţia de membru al Stelei României şi tot ceea ce decurgea de aici. Dar cele două manifestări nu pot fi izolate. Este evident că, odată cu adeziunea la loja Steaua României, activitatea junimistă devine din ce în ce mai închegată şi mai organizată, iar delimitările ei publice, din ce în ce mai ferme, atît pe plan politic, cît şi literar. Să nu uităm că direcţiunea veche în cultură, atacată de Titu Maiorescu,
era esenţialmente o direcţie politică, direcţia „roşie” a paşoptismului liberal. Titulatura de critic cultural, acordată mereu lui Titu Maiorescu, nu-l izolează de planul politic, ci îl implică, orice critic al culturii avînd în vedere şi contextele social politice ale momentului cultural. Cînd face obiecţia prezenţei politicii în poezia timpului, el refuză practic o anume politică, la fel cum, mai tîrziu, o va face şi Gherea, refuzînd o anume încărcătură politică a literaturii, în favoarea alteia. Simeon Bărnuţiu reprezenta şi el aceeaşi direcţie veche, paşoptistă, în politică şi cultură, şi fiul revoluţionarului paşoptist Ioan Maiorescu va intra în conflict cu moştenirea spirituală a tatălui său. Sigur este că etapa cristalizării ideologice a Junimii coincide cu etapa celor mai strînse legături cu loja ieşeană.
Steaua României reprezenta o formulă francmasonică anacronică, aristocratizantă, elitistă, de un umanitarism inactual la sfîrşitul Secolului XIX. Cu vremea însă, majoritatea membrilor acestei loji se depărtează de ea, şi importanţa ei scade. Este foarte probabil că acest efect este urmarea descoperirii de către unii membri a afilierii lojii la alte interese, care contraveneau intereselor româneşti. În activitatea Junimii şi a lui Titu Maiorescu se observă, cu vremea, o distanţare de atitudinile primei etape, un mai mare accent pus pe literatură şi pe spiritul naţional. Nu întîmplător Titu Maiorescu o fost revendicat de semănătorişti ca părinte al curentului. După 1870 se produc şi apărările foarte apăsate ale Junimii de cosmopolitism. Fuziunea iniţială dintre lojă şi societatea literară nu mai era de mult perfectă.
Multe din trăsăturile inexplicabile ale biografiei Junimii îşi pot găsi aici o explicaţie. Conflictele Junimii cu alte grupări literare, ca şi conflictele sau tensiunile dintre membrii ei merită a fi studiate şi în lumina acestei duble existenţe a fondatorilor Junimii. Caragiale va fi privit cu mirare ascensiunea politică a ,,caracudei” junimiste, succesele ei sociale şi politice, în comparaţie cu propria sa carieră. După toate aparenţele, Junimea a împrumutat tot de aici cîteva din tipicurile ei. Regularitatea întîlnirilor săptăminale, banchetele anuale, tipul de conferinţe etc. Tot aici se înscrie, după toate semnele, şi trimiterea de studenţi săraci la studii pe spezele societăţii, gest în mai vechea tradiţie de „luminare” a societăţilor secrete. Şi tot pe această cale s-a produs şi ruralizarea literaturii: „democratizare” ostentativă a lumii literare, pe care aristocraţii şi-o permiteau ca dovadă a superiorităţii lor. Cu alte cuvinte, începuturile Junimii nu se pierd deloc în noaptea timpurilor…

* * *
Preocuparea pentru studierea vieţii societăţilor secrete se izbeşte fie de insuficienţa informaţiilor, fie de prejudecăţi de dată veche. Ele constituie realităţi istorice a căror cunoaştere este la fel de importantă ca pentru orice alt aspect social şi politic. Lupta Poporului Român pentru independenţă şi unitate naţională nu poate fi, de pildă, înţeleasă fără cunoaşterea activităţii societăţilor secrete din Ţările Româneşti după 1830. Numele unor societăţi secrete, în special cuvîntul fracmasonerie, sînt, conform unor prejudecăţi pentru mulţi, tabu. Istorici ca N. Iorga, David Prodan, Cornelia Bodea, Al. Duţu se ocupă, însă, în lucrările lor de activitatea societăţilor secrete în ţara noastră în modul cel firesc. Ele au avut consecinţe culturale şi politice pozitive în ansamblu şi acest lucru trebuie subliniat. În astfel de asociaţii au fost conservate cunoştinţe ştiinţifice şi culturale de prim ordin. Societăţile de formulă luministă au avut un rol progresist prin ideologia lor novatoare, deschizînd drumul unei noi mentalităţi umaniste, moderne în viaţa societăţii. Lupta pentru libertate a grecilor şi a tuturor popoarelor din Peninsula Balcanică şi-a găsit, spre exemplu, adăpostul în aceste societăţi. Semnificaţia progresistă şi revoluţionară a celor de după 1800 este evidentă. Istoricul literar are sarcini sporite în această direcţie.

M. ARDELEANU

COMENTARII DE LA CITITORI