Literatura unui mare actor

in Alte știri

DESTIN

Urbanski nu cunoştea îngrădiri. Ce înseamnă o familie? Braţul prietenului pe care-l simţi mergînd alături de tine în zilele cu soare, în zilele grele, urcînd pe munte… Dacă priveşti înapoi, e doar pentru ca să mergi cu mai multă siguranţă înainte.

Jenka, Jenka, ce ţi-a venit să te sui în automobilul acela? Ştiu, n-ai putut să nu te urci în el. Ştiu că nu-ţi plăcea să-i laşi pe alţii să facă un anumit lucru în locul tău. Ştiu că nu aveai limite în dorinţa ta de a crea. Mereu spuneai: «O să fac singur asta, precis». Da, un om puternic ca tine cu greu ar fi putut să înţeleagă că fiinţa omenească nu trebuie să se expună unor riscuri. Şi iată, automobilul zace într-o rînă, pe cînd tu… Evgheni Urbanski era bun ca pîinea caldă şi simplu ca pămîntul. Îmi amintesc că, în timp ce se turna filmul Scrisoare neexpediată, a crescut 2 pui de vultur care, după ce-au învăţat să zboare, se întorceau mereu, îl căutau, se aşezau pe umerii lui. După ce s-a terminat filmul şi el a plecat, vulturii continuau să vină, dar toate străduinţele noastre de a-l înlocui pe Urbanski au rămas fără succes. Vulturii îl căutau numai pe el, de el aveau nevoie şi, negăsindu-l, plecau. Nici un alt actor nu poate să fie comparat cu Urbanski în ceea ce priveşte forţa de convingere socială şi puterea de exprimare a conştiinţei cetăţeneşti. Mulţi ani, rolul lui Gubanov, jucat de el în filmul Comuniştii, va rămîne, pentru mine, o pildă de conştiinţă a omului de partid, iar Astakov, din Cer senin – întruchiparea fermităţii şi a încrederii în sine. Urbanski avea talentul de a-i convinge pe spectatori. În timpul unei filmări, m-a întrebat:

– Îţi place Maiakovski?, l-am răspuns, fără prea multă convingere.

– Nu prea…

Părea că nu înţelege.

– Cum ai spus?!

Eu continuam să stau întins în cuşeta mea din vagonul de cale ferată în timp ce el mă bombarda, cu patos, cu un torent de rime şi de idei. Uimit, am încercat să mă ridic, în timp ce el continua pe acelaşi ton, de parcă ar fi recitat: «Stai culcat, ignorantule/Am să te ucid mai întîi/Iar apoi ai să te scoli/iluminat/ Ruşinîndu-te de/ignoranţa ta»…

Astăzi, înţeleg foarte bine dragostea deplină pe care acest mare artist o purta unui alt mare om de artă. Astăzi, nu mă mai uimeşte faptul că Urbanski cunoştea perfect opera lui Maiakovski, pentru că e limpede pentru mine cît de apropiate erau firile acestor 2 oameni şi ce mare păcat este că n-am ştiut să-i păstrăm în viaţă nici pe unul, nici pe celălalt. De asemenea, am înţeles că atîta timp cît trăiesc cei care l-au cunoscut, oricît de puţin, pe Urbanski, el va rămîne alături de noi. Şi n-are nici un fel de importanţă dacă şcoala din îndepărtatul orăşel nordic unde a învăţat îi va purta, sau nu, numele (problema e încă în discuţie). De altfel, nu e nici o grabă în rezolvarea ei. Pentru mine, unul, această şcoală, şcoala dragă a lui Jenka, îi poartă de mult numele. Iar lui, cît a fost în viaţă, puţin i-a păsat de bronzul statuilor, de marmura lunecoasă… Eşti cu mine, mergem împreună pe acelaşi drum. Voi încerca să mă sui, din nou, în automobilul acela care te-a strivit şi să merg pe drumul năzuinţelor tale. Dar, din cînd în cînd, vei simţi cum mi se strînge inima văzînd că locul de alături este gol.

INNOKENTI SMOKTUNOVSKI

COMENTARII DE LA CITITORI