„Lohengrin“

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

O veche legendă germană ne vorbeşte despre un cavaler necunoscut, care, coborînd în lume pe o luntre trasă de o lebădă, ia cu demnitate apărarea unei femei, învinuite, pe nedrept, de o cumplită crimă. Viteazul cavaler îi învinge pe toţi duşmanii apăruţi în calea sa, apoi se căsătoreşte cu acea fată, dar îi pune acesteia o condiţie: să nu-l întrebe cine este şi de unde vine. Cum tînăra nu reuşeşte să reziste tentaţiei, îl întreabă şi pierde dragostea minunatului cavaler. Acesta ar fi subiectul operei „Lohengrin“, în care Elsa şi „Lohengrin“, în opoziţie cu răutăciosul Friedrich de Telramund, sînt în rolurile principale în nemuritoarea creaţie lirică, de o rară frumuseţe muzicală. „Lohengrin“ este caracteristică pentru faza de început a operei lui Richard Wagner, avînd aspecte care o apropie de tradiţionalismul lui ,,Tannhäuser“, sau de ,,Olandezul zburător“. În această privinţă, semnalez melosul diatonic, pregnant, care nu este o rezultantă a limbajului armonic. Tot de o lume a trecutului se leagă şi arhitectura cu numere „închise“. Aş cita şi unele procedee tradiţionale în desfăşurarea ritmului, convingătoare prin perfecta corelaţie cu subiectul literar. În ce ar consta elementele noului? În primul rînd, în melosul cromatizat, care plăteşte tribut armoniilor cromatice şi enarmonice, nemaiînfăţişîndu-se cu o valoare expresivă de sine stătătoare. Cu totul înnoitor apare limbajul armonic. Celebrul motiv ,,Graal“ relevă o admirabilă îmbinare între treapta I şi a VI-a (La major – Fa diez minor), cu o originalitate deplină. Am putea spune că această corelaţie armonică devine un fel de laitmotiv pentru „Lohengrin“ şi pentru toate momentele dramatice din operă. Amintim şi emanciparea acordului de pe treapta a II-a cu septimă, care în opera ,,Tristan“ are o mare importanţă, devenind un fel de acord simbolic. Iată cum din ,,Lohengrin“ se pot vedea elementele care prefigurează evoluţia ulterioară a stilului wagnerian. Întîlnim multe elemente de armonie cromatică, iar în această privinţă, cele două arii ale lui „Lohengrin“ sînt caracteristice. În timp ce solistul evoluează pe o linie melodică, uneori mai cantabilă, alteori mai apropiată de specificul recitativului, orchestra desfăşoară o polifonie expresivă, redusă în momentele lirice la admirabile eterofonii. Dacă ,,Tannhäuser“ era, prin excelenţă, o operă armonică, ,,Lohengrin“ demonstrează că Wagner stăpîneşte, din plin, tehnica polifonică şi o adaptează, cu fineţe, noilor cerinţe dramaturgice. Nu putem vorbi de simple figuraţii, ci de contramelodii deosebit de ingenioase. Nu e preocupat, decît foarte rar, de procedeele contrapunctului imitativ, iar în acest sens, ,,Lohengrin“, ,,Tristan“ şi ,,Parsifal“ ne par apropiate de unele procedee structuraliste din muzica scrisă după cel de-al II-lea război mondial. (De altfel, nici nu ne-am putea închipui expresionismul fără dezechilibrarea tonalităţii de către Richard Wagner, iar în acest sens, limbajul armonico-polifonic din ,,Lohengrin“ ne oferă admirabile şi suficiente pilde). Ritmul este mult mai evoluat în comparaţie cu spiritul monocrom din ,,Tannhäuser“, ,,Olandezul zburător“, sau ,,Rienzi“. Deşi utilizează numai măsuri de 3 şi 4 timpi, formulele ritmice sînt de o uimitoare varietate, dacă le raportăm la predecesorii săi. Arhitectura, în ciuda numerelor închise, încearcă – şi izbuteşte, în foarte multe momente -, să înlăture noţiunea de repriză, pledînd pentru un principiu al variaţiei continue. Cu toate acestea, nu se remarcă un dezechilibru în utilizarea acestui procedeu, pe de o parte, şi revenirea, prin laitmotive, pe de altă parte. Lumea orchestraţiei din ,,Lohengrin“ este fascinantă. Cît scandal a produs emanciparea registrului acut al viorilor! Să ne gîndim la acele flageolete miraculoase, cu „limpezimi de infinit“, din motivul ,,Graal“. Ele au constituit, în adevăratul sens al cuvîntului, o revoluţie în arta orchestraţiei. Se evidenţiază şi procedeul timbrelor mixte, iar în această privinţă, în Preludiul din actul III, care prefigurează „extazul nunţii“, se întîlneşte un dublaj formidabil al temei principale la tubă, 3 tromboni, 4 corni, iar peste toată această massă se vor aşeza figuraţiile corzilor şi suflătorilor din lemn, într-un ritm nemaiîntîlnit pînă la el în toată Istoria mzicii. De altfel, Wagner rămîne un mare maestru al figuraţiilor, suprapuse unui coral pregnant, sonor şi luminos. Putem cita şi minunatele combinaţii între instrumentele de culoare, dar mai ales emanciparea sonorităţilor harpei. Wagner este primul compozitor care a sesizat multiplele posibilităţi de valorificare a acestui nobil instrument, iar în acest context se cuvine să reliefăm scriitura sa plină de virtuozitate şi, în acelaşi timp, de o maximă eficienţă timbrală.

În concluzie, ,,Lohengrin“ reprezintă opera prin care Wagner se adînceşte într-o lume a noului. Desigur, orchestraţia joacă un rol de prim ordin. Cele mai frumoase momente sînt ,,Preludiile“ la actele I şi III, care se interpretează şi în concerte simfonice, în ,,Visul Elsei“, în cele două arii ale lui Lohengrin, dar şi minunatul discurs muzical, tratat, adesea, coral, în amplul tablou median. Interpretările estetice ale operei ,,Lohengrin“ au fost numeroase. Ele au scos în evidenţă viziunea mistică a compozitorului. Cred, însă, că s-a neglijat acel minunat etern uman, prin care fericirea presupune preferinţe, după cum reliefa şi Igor Stravinski, în ,,Povestea soldatului“. Bucuria Elsei, care şi-a regăsit fratele, este întunecată, în finalul operei, prin plecarea soţului ei. Simbolic, luntrea, condusă acum de un porumbel luminos, se îndepărtează, iar Elsa are în faţa ei, pentru ultima dată, figura lui Lohengrin, îndurerat, pe de o parte, de pierderea fiinţei dragi, iar pe de altă parte înseninat, pentru că i l-a redat pe fratele dispărut. În această ambianţă, finalul operei devine luminos, ca o găsire a unui echilibru psihic pierdut. Avea dreptate Lucian Blaga cînd spunea, olimpian ca Zeus: „E cert, orişice am gîndi şi cu oricîtă amărăciune, despre cer şi pămînt, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima, cu bătăile ei, aplaudă existenţa!“.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI