Lucian Boia şi Referendumul

in Polemici, controverse

Pe Boia nu-l mulţumeşte deloc felul în care s-au petrecut unele momente însemnate din Istoria noastră. Astfel, în 1859 nu ar fi trebuit să se înfăptuiască Unirea Principatelor Române, ci era mai potrivit să se realizeze o federaţie, sau nişte autonomii. Cei care au vorbit programatic despre Mica Unire au fost moldovenii, care, susţine Boia, nici măcar nu erau români. Deşi Moş Ion Roată i-a „explicat“ şi lui Boia că un boier i-a arătat cum o nuia se poate rupe foarte uşor, pe cînd un snop de nuiele este mult mai greu de rupt, se pare că el nu a înţeles tîlcul acestei povestiri. Unirea din 1859 n-a fost ce trebuia, dar nici aceea din 1918 n-a fost mai bună. Căci, zice Boia, românii au transformat momentul de la 1918 într-un act mitologic, şi nimeni n-a mai avut curajul să exprime vreo rezervă. În plus, bietul Boia suferă pentru că ungurii, care aveau, şi ei, multe de zis, ar fi trebuit consultaţi – voiau, sau nu unirea cu românii?! Parcă ar recunoaşte şi Boia că nu prea erau condiţii pentru organizarea unei consultări mai largi, întrucît ,,Armata Română tocmai intrase în Transilvania“. În concluzie, o consultare serioasă nu putea fi făcută în prezenţa Armatei Române. Boia, scîrţa-scîrţa pe hîrtie, din zori şi pînă-n noapte, nu mai are timp să citească, adică să se informeze. El recunoaşte că Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, nu avea cum să suplinească un Referendum. Iar asta este adevărat. Şi, atunci, de ce a amestecat Armata Română?! Nu cumva ca să lase impresia că, din această pricină, nu s-ar fi putut face un Referendum?! Mai ales că, pînă la 1 decembrie, situaţia din Transilvania a fost destul de confuză. Retragerea armatei germane din România a avut loc tot pe 1 decembrie, cînd ultimele unităţi militare ale acesteia au trecut în Transilvania. Consiliul Naţional Român Central i-a cerut lui Ion I. C. Brătianu ca Armata Română să treacă munţii, dar asta s-a întîmplat după 17 noiembrie, cînd cele două regimente din Moldova au traversat Carpaţii Răsăriteni, ajungînd pe malul Mureşului. Date fiind aceste condiţii de incertitudine, vin, totuşi, la Alba Iulia, delegaţii din 1.228 de localităţi, reprezentînd 130 de cercuri electorale, din 27 de comitate, cărora li s-au adăugat feţele bisericeşti şi reprezentanţii altor asociaţii româneşti. Aşadar, adunarea de la Alba Iulia a fost, totuşi, reprezentativă pentru a se putea hotărî soarta românilor din Transilvania.

Armata Română s-a oprit pe linia Mureşului, impusă arbitrar de către aliaţi. Louis Franchet d’ Esperey, comandantul forţelor aliate din Balcani, a venit la Bucureşti pentru a discuta cu generalul Berthelot şi cu generalul Prezan, şeful Statului Major General al Armatei Române, despre situaţia militară din zonă. Cei trei s-au întîlnit la Capşa. Cu această ocazie, Prezan i-a spus generalului francez că oprirea pe Mureş este arbitrară şi că, la Nord de această linie, ungurii comit nenumărate atrocităţi împotriva românilor. Cerînd permisiunea ca Armata Română să treacă la Nord de Mureş, Franchet d’ Esperey i-a răspuns lui Prezan: ,,Şi cine vă opreşte? Allez-y!“. Era şi timpul să se pună capăt atrocităţilor comise de unguri – de exemplu, la Beiuş, căpitanul Verboczy i-a ridicat pe fruntaşul român Ioan Ciordaş şi pe avocatul Nicolae Bolcaş şi i-a dus în localitatea Lunca, lîngă Vaşcău, unde au fost bătuţi, li s-au strivit mîinile cu patul puştii, li s-au tăiat nasurile, li s-au scos ochii, au fost împunşi cu baionetele şi, înainte de a muri, au fost aruncaţi într-o groapă şi acoperiţi cu pămînt.

Armata Română a ajuns pe o linie de demarcaţie apropiată de actuala frontieră a României. În Ungaria a preluat conducerea Béla Kun, în urma unei revoluţii bolşevice, el fiind, de fapt, omul lui Lenin şi avînd misiunea de a introduce sistemul comunist în Ungaria. Nu a existat un moment de răgaz, pentru a putea fi organizat Referendumul dorit de Boia, fiindcă, în primăvara şi în vara anului 1919, au avut loc lupte grele între Armata Română şi Armata Roşie ungurească, în urma cărora Budapesta a fost ocupată de Armata Română, la 4 august 1919. După această dată nu mai avea rost organizarea unui Referendum. La 8 ianuarie, la Mediaş, saşii au votat Unirea cu România. La fel au făcut şi alte minorităţi. Unirea se înfăptuia prin adeziunea unei majorităţi zdrobitoare a populaţiei din Transilvania. Pentru Unire au votat românii, care reprezentau majoritatea populaţiei – 1.852.719 persoane -, în timp ce ungurii numărau, la recensămîntul din 1930 – 934.642 de suflete. Saşii însumau, şi ei, 543.767 de suflete. Cîtă cheltuială, cît efort administrativ, ca să se organizeze Referendumul dorit de Boia!

Boia se îndoieşte de justeţea Unirii Transilvaniei cu România, deoarece revine la ceea ce afirmase anterior, şi anume că populaţia din oraşele din Transilvania era, majoritar, ungurească. Asta se întîmpla în 1930, însă Boia uită să spună că românii n-au avut dreptul să se aşeze în zonele urbane, că ,,hinterland“-ul oraşelor era format din români şi că, în mod firesc, viitorul acestor oraşe, din punct de vedere etnic, nu putea fi decît unul românesc.

O altă afirmaţie aberantă a lui Boia este aceea că românii aveau un drept etnic asupra Transilvaniei, însă nu şi unul istoric. Nu a lămurit ce înseamnă acest drept istoric. Primii locuitori ai Transilvaniei au fost dacii, iar, apoi, după amestecul acestora cu romanii, au fost românii. Ungurii n-au venit într-un spaţiu pustiu. Existau, în Panonia şi în Transilvania, mai multe ducate româneşti, cu care ungurii au trebuit să ducă lupte grele, pentru recunoaşterea suzeranităţii regelui ungur. Transilvania a ajuns un voievodat, la fel ca voievodatele de peste Carpaţi, însă nu a făcut parte din Ungaria, statutul juridic al voievodului fiind acela de vasal. Asta pînă la Bătălia de la Mohaci, cînd armata ungară a fost zdrobită, regele însuşi căzînd pe cîmpul de luptă. După cucerirea cetăţii Buda, în 1541, Ungaria a devenit paşalîc turcesc, ceea ce nu s-a întîmplat cu cele trei voievodate româneşti. În 1701, aşadar după Pacea de la Karlowitz, din 1699, Transilvania a devenit principat, ţinînd de coroana imperială a habsburgilor. În 1866, cînd austriecii au fost înfrînţi de prusaci la Sadowa, împăratul le-a făcut cadou ungurilor Transilvania, pentru a avea garanţia că aceştia vor lupta alături de Austria. Aşadar, Transilvania a făcut parte efectiv din Regatul Ungariei doar 50 de ani, pînă în 1918. Se poate afirma că noi am avut un drept istoric, un drept etnic, dar şi dreptul sabiei (,,jus gladii“), aşadar toate drepturile, chiar dacă Boia refuză, cu obstinaţie, să recunoască asta.

Boia susţine şi că noi n-ar fi trebuit să intrăm în război, ci ar fi trebuit să ne păstrăm neutralitatea şi, după război, să fi făcut Unirea. Adică ar fi trebuit să atacăm Ungaria, care se întindea pînă la Carpaţii Răsăriteni, şi, apoi, Rusia, pentru a recupera Basarabia. În faţa unui astfel de plan, nu poţi decît să te întrebi: Omul ăsta poate să gîndească, oare, lucid, măcar din cînd în cînd?!

Boia deplînge însemnatele pierderi umane suferite de români în război şi se întreabă, retoric: De cîţi morţi era nevoie ca să se facă Unirea?! I se poate răspunde foarte simplu: exact de atîţia cîţi au fost înregistraţi. Mie mi-au murit ambii bunici, lăsînd în urma lor, unul, 6 copii, iar altul, 5. Numai cu sacrificii pot fi realizate planuri măreţe!

Manole Neagoe

COMENTARII DE LA CITITORI