Lucrurile lui Vadim

in Editorial

Motto: „Nu-ţi este îngăduit să iubeşti perfecţiunea, trebuie numai s-o recunoşti ca atare şi s-o admiri”.

(F.M. Dostoievski)

 

Ştirile despre vînzarea colecţiilor lui Vadim îmi provoacă o stare ciudată – pe de o parte, simt tristeţe pentru familia binefăcătorului meu şi al nostru, pe de alta, durerea neputinţei că noi, cei despre care vorbeam în propoziţia anterioară, nu putem sau nu vrem să facem nimic pentru a se păstra în familie sau, de ce nu, într-un muzeu Corneliu Vadim Tudor. Pornind de la această idee, m-am gîndit însă – ce fel de muzeu? Cum să-l restrîngi pe Vadim la o incintă, oricît de generoasă, cînd locul sufletului său a fost ţara, chiar dincolo de vremelnice graniţe impuse. Mi-am spus atunci că vînzarea are un scop, un scop care nu-l înţelegem acum, dar pentru care este posibil să mulţumim în curînd; cine cumpără un obiect, scump ori ieftin, ce a aparţinut marelui om se atinge, puţin, dar real, de el. O fărîmă din Harul lui Vadim intră, odată cu obiectul de colecţie, în casa cumpărătorului, îmbogăţind-o nu doar material – de fapt, prea puţin material faţă de plusul spiritual.

Mă uitam la stiloul său de aur, Montegrappa – Vadim l-a folosit puţin, eu unul nu l-am văzut niciodată scriind cu el, sau semnînd vreo dedicaţie – dar ce fericit era Vadim, pentru că avea, prin acest stilou, o frumoasă fărîmă de Istorie. Tot întîmplarea a făcut să-l urmăresc în faţa unor cărţi ale lui de lucru, pe care acum, iată-le, sînt la vînzare – poate nu sînt exemplare valoroase, dar cînd mă gîndesc cu cîtă atenţie atingea el paginile, privea rîndurile cu admiraţie, dar şi cu aerul superior al celui care le leagă cu mii de alte idei conexe pe care le citise – şi construia, în timp ce citea, un pod peste opere, dialoguri între autori despărţiţi de secole şi continente… Ei bine, cînd rememorez asemenea imagini, valoarea cărţilor devine imensă, iar cine le apreciază în acest fel, capătă şi el o altă valoare spirituală. Ex libris Vadim Tudor, ce ciudat sună pentru mine, darămite pentru familie?… Oare cel care cumpără o carte, gîndindu-se la cît de mult sau de puţin a dat, îşi dă seama cît sentiment a primit în schimbul banilor, că a transformat banii, cea mai murdară creaţie umană, în ceva minunat, o alchimie mai măreaţă de imaginaţia plumbului ce se visa aur?

Dacă Dumnezeu m-ar întreba, precum pe Avraam în faţa Sodomei, dacă sînt zece oameni buni pentru ca lumea asta să merite să fie salvată, i-aş răspunde că sînt mai mult de zece opere, iar una dintre cele cu care aş apăra lumea în faţa Creatorului ar fi „Fraţii Karamazov”. Cartea scrisă de un sfînt păcătos începe cu pilda bobului de grîu care moare pentru a aduce roadă multă, din Evanghelia lui Ioan, 12:24. Romanul lui Dostoievski demonstrează, prin scris şi după citit, că diseminarea mai-binelui se face prin orice fel şi mijloc, doar să ieşi din coşciugul spiritual căruia singur îi baţi capacul prin obiceiurile tale, prin viaţa ta monoton lipsită de căldura intelectului creator. Cine cumpără cîtimea colecţiei lui Vadim îşi adaugă o scînteie, care va lumina în ceaţa cotidianului atunci cînd vei simţi nevoia.

Vadim a fost un foc, ale cărui scîntei le-am simţit mult mai puternic după moartea sa, cred că la fel s-a întîmplat cu Lidia, cu atîţia alţii, unii chiar pierduseră cîrma scrisului, a politicii curajului – cîţi nu ne-am regăsit sau ne-am găsit odată cu trezirea scînteii diseminate după înaltul foc?!

La începutul acestui articol, l-am numit pe Vadim „binefăcătorul meu şi al nostru”, sînt conştient că nu întotdeauna am fost convins de acest lucru, sau nu (m)i-am recunoscut această calitate; aş vrea ca alţii să nu mai facă aceeaşi greşeală – fiecare clipă şi gest al unui om mare este cîntărit prin bine şi rău, care nu sînt aceleaşi cu binele şi răul cotidian; raportarea este la o altă scară, de la o altă înălţime. Asta a fost demonstrată în întreaga istorie; lumea de peste secole ar da orice pentru un petic din urma tălpii lui Van Gogh, Trakl, Eminescu, Camoes şi a cîtor altora, cărora cotidianul le-a refuzat, de multe ori, un pahar cu apa respectului… Nu fac mea culpa pentru multele gînduri de atunci, mi-aş face acum, dacă nu aş realiza cît de mult am greşit şi faţă de Vadim, şi faţă de mine – altfel spus, dacă nu aş fi învăţat din şansa de a fi aproape de el, supărat sau bucuros, oricum, dar lîngă el. Cei care au un obiect, o amintire, au o clipă din viaţa şi prezenţa cuiva; cînd este vorba de un creator, e o fărîmă din creaţie – e ceva ce a provocat, oricît de puţin, o creaţie. O poezie, un articol, o idee, sau poate chiar un scandal, fiindcă şi asta face parte din viaţa unui creator – un om neobişnuit, în toate.

Colecţiile lui Vadim… cît de mult a cunoscut despre fiecare obiect – nimic nu era neacoperit cu istorii, cu gînduri, cu episoade demne de povestit. Vadim nu ţinea lucruri care nu aveau o poveste, care nu-i făceau puţin curent pe coridoarele vastei sale memorii. Aşa încît, dacă ai cumpărat un lucru de-al lui Vadim, continuă călătoria, află de ce ţinea Vadim la acel obiect, care era povestea sa.

Am scris acest… cum să-i spun, eseu, fiindcă sînt, la rîndu-mi, colecţionar. Colecţionez obiecte cu suflet, care au făcut parte dintr-o poveste, valoroase prin poveste. Voi, care cumpăraţi lucrurile lui Vadim, aveţi parte din povestea unui personaj de poveste, de istorie, e ca şi cum ai cumpăra magice obiecte din „Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte”. Doar că el, Vadim, nu a fost o fantezie, ci o pagină de realitate mai bună, din care aţi început să faceţi parte, odată ce aveţi în casă lucrurile lui Vadim.

DRAGOŞ DUMITRIU

 

COMENTARII DE LA CITITORI