Lume, lume, soseşte circul!

in Alte știri

 

 

De la revoluţie, ori ce dracu’ reprezentase nebunia aceea din decembrie ’89, profesorul Turbatu nu mai fusese atît de ,,telespectator“. Atunci urmărea cumplita noastră luptă cu noi – cum avea să-şi strige deznădejdea în Parlament poetul Ioan Alexandru -, iar acum televiziunile aruncau în aer ratingurile, cu serialul arestărilor simandicoase.

Vorba vine simandicoase, mîrîi dispreţuitor. Nişte scroafe urcate-n copac! Nişte parveniţi, convinşi că sînt ,,stăpînii inelelor“, că sînt nemuritori!

Dintr-un raft de bibiotecă îi ţinu isonul Eugen Ionescu: ,,La fel gîndea şi personajul meu Berenger I, din «Regele moare». Minţind că-i inoculează viaţă, ai lui îi făceau injecţii cu moarte, dar el era convins că va trăi 250, chiar 300 de ani – Voi trăi cît poftesc, fiindcă eu sînt REGELE!“.

De mai bine de 10 ani, deşi se vorbea public despre sute de milioane, poate chiar miliarde de dolari dispărute, deşi uneori matrapazlîcurile erau făcute la lumina zilei, ,,regilor“ asfaltului, aluminiului, bordurilor, sau ce spanac de regi erau ei pe-acolo, nu le zisese nimeni nici măcar duceţi-vă mai încolo! Mai pica pe bec cîte un guguştiuc, pentru mizilicuri: un caltaboş, un termopan, o mită de 500 de lei – doctorul, 300 de lei – profesorul, o gîscă – funcţionarul Primăriei Dîlga de Jos…

Cum fusese posibil, domnule, aşa ceva?!

Auzind o întrebare atît de naivă, din alt raft de bibliotecă i-a rîs în nas Caragiale:

Ce’ş, copil? Aşa-i piesa! Din moment ce personajul Roberta a văzut 170 în loc de 90, totu-i posibil! Şi personajul Venturiano văzuse 9 în loc de 6, dar ăla avea o scuză.

…În drumul dintre dubă şi uşa metalică a arestului, umplea ecranul mersul lătăreţ, fără rasă, dar surîzător-încătuşat, al Elenei Udrea. De cîte ori îi apărea în faţa ochilor fiinţa purtînd acest nume, şi mai ales acum, cu degetul ei dus, în formă continuată, la nas, devenea cu adevărat… Turbatu:

Bine a zis cine-a zis că ,,Un prost aruncă o piatră-n apă, iar sute de proşti sar să o scoată“!

Ca dovadă, televiziunile dezbăteau numai şi numai misteriosul deget, dus la enigmaticul nas!

Noaptea minţii, vorba lui Mircea Badea!… Ce taina lui Peşte Prăjit putea să fie?! Fiţe ieftioare, coduri de provincie mică – Dac’auzi că fac ca mierla, ieşi, Gheorghiţă, la portiţă!

Pentru profesor conta doar fondul problemei, cel de milioane peste milioane, şi la mijloc alte milioane: A furat, sau nu, Lenuţa ot Pleşcoi? A luat şpagă, sau nu, ,,oxita“?

,,Oxita“… În codul fără degete duse la nas al studentului Darie Turbatu, însemna ,,vopsita“. Se dusese cu 2 colegi de cămin la Circul de Stat, din Parcul Tonola… Ehee, ce artişti de circ aveam pe vremuri! Dar, din păcate, azi nu mai citesc nimic prin ziare, nu mai văd nimic la televizor, despre maeştrii de sub cupolă. Chiar să nu mai existe marea şcoală românească de circ? Nu era imposibil. Nu prea mai există nici Tonola, ca parc public, fiind retrocedat. Cui? Cuiva! Iar apoi, n-avem destul circ în Parlament?

Deci, se dusese să vadă un spectacol de circ, cu 2 buni prieteni. Chiar foarte buni, deşi, atunci cînd lipsea din cameră, îi furau cîrnaţii săraţi şi usturoiaţi din belşug, să nu se strice, pe care îi trimitea maică-sa. Degeaba montase pe uşa dulapului lacătul cel mai lacăt cu putinţă: ,,bagabonţii“, simplu ca Oul lui Columb, întorceau hardughia, scoţîndu-i placajul din spate. Cînd revenea în cameră, dulapul nu mai mirosea a usturoi. Duhneau bunii lui colegi, Bogdan şi Valerică…

Circului tocmai i se vopsea cupola. Cîţiva muncitori aşterneau de zor acea culoare vernil care avea să-l deosebească multă vreme de toate edificiile oraşului. Deloc inspirat, un ţigan, venit cu o tărăboanţă trasă de un măgăruş, priponise atelajul la umbră, dar exact sub buza acoperişului. De unde vopsitorii, ca să se mai distreze niţel, începuseră să-şi scurgă bidinelele pe spinarea bietului animal. Cei 3 prieteni, amuzaţi nevoie mare, rămăseseră să vadă pînă la capăt spectacolul fără bani. L-au văzut. Cînd ţiganul revenise, găsindu-şi măgarul vernil, apoi privind buimac de jos în sus şi de sus în jos, iar într-un tîrziu pricepînd ce se-ntîmplase, începuse să zbiere:

– Haoleo, Aciuricăăă, te-a oxit oxitoruuu’, oxi-mi-ar p..a să-mi oxeascăăă!

Se putea mai circ ca ăsta?… Nici la spectacolul cu bani, la care merseseră după aceea, n-au mai rîs cu atîta poftă, iar ani de zile s-au gratulat unul pe altul cu ,,Salve, Aciurică! – Hai, să trăieşti, oxitorule!“. De Paşte, bineînţeles, ciocneau ouă oxite. Iar cînd un lector se văitase că un nemernic îi zgîriase portiera maşinii, îl trimisese s-o oxească la un văr de-al său, care tocmai se angajase la service-ul din Drumul Taberei, al unui anume Popoviciu. Fără să-şi dea seama, chiar aşa îi spusese: ,,Vă trimit eu s-o oxiţi la un oxitor bun“. Lectorul crezuse că-i vreun regionalism, drept care trebuise să-i povestească întîmplarea. Omul rîsese în hohote, iar de atunci, cum îl zărea, îi striga de departe: Trăiască şi-nflorească oxitoriile socialiste!

…Să fi fost el preşedintele completului, pe ,,oxită“ n-ar fi scăpat-o de condamnare toţi avocaţii lumii! N-ar fi judecat-o cu patimă, dar nici n-ar fi căzut în plasa întinsă de ,,echipa ei de zgomote“. Care făcea pe dracu-n patru să prezinte opiniei publice (He-he, şi mai ales viitoarelor Instanţe!) o femeie populară, umană, dornică să-şi întemeieze un cămin, să aibă un copil… 40 şi ceva de ani ce păzise, domnule?! Dar aşa era piesa… Alina Bică nu plîngea rîzînd că moare de foame?

Ca nu cumva să muşte momeala, bustul lui Zaharia Stancu îl prevenise: Să nu uiţi, Darie!

Cum să uit, maestre?!… Şpăgile şi traficul de influenţă le las în seama anchetatorilor. Dar eu o condamn fără drept de apel pentru sfidarea în formă continuată a acestui popor!

Făcu îngîndurat cîţiva paşi prin chiţimia lui de cameră, căutînd un articol în care să o încadreze corect, conform literei şi spiritului legii…. Evrika!! ,,Les fleurs du mal“, ,,Florile răului“, îi oferiră pe tavă soluţia. În 1857, după apariţia volumului, Charles Baudelaire ajunsese în faţa tribunalului, unde procurorul de caz tunase şi fulgerase: ,,Fiecare din aceste 100 de poeme reprezintă o gravă ofensă adusă moralei publice!“. Suficient ca Instanţa să-l condamne pe poetul deschizător de drumuri. Iar acelea nu fuseseră scălîmbăieli în direct şi la ore de vîrf – dat cu mopul, tricotat, alergat pe tocuri prin centrul oraşului, cocoţatul ditamai curului pe cal alb, sărituri cu paraşuta…

Nu, domnule, fuseseră pagini antologice, delectînd generaţii întregi de cititori şi punîndu-şi amprenta pe opera viitorilor mari poeţi – Verlaine, Mallarmé şi Rimbaud!

Profesorul configurase şi modul în care ar trebui să execute inculpata pedeapsa. După părerea lui, împuşcarea Ceauşeştilor reprezentase cea mai mare greşeală cu putinţă. În primul rînd, odiosul şi odioasa ar fi trebuit lăsaţi în viaţă. Iar apoi, nu băgaţi la puşcărie, cum făcuse Justiţia lui Iliescu cu foştii lui colegi de Comitet Central, ci obligaţi să trăiască în condiţiile pe care ni le impuseseră, ei, nouă: într-o garsonieră confort 2, prin fundul Bercenilor, la etajul 7 (cu liftul oprit cîte două luni în şir, că nu catadicsea ISCIR-ul să-l repare), cu caloriferele bocnă, cu tacîmuri de pui la masa de prînz şi creveţi vietnamenzi la cină, amîndoi circulînd pe scările autobuzelor, care veneau unul la o jumătate de oră… Şi fără sepepişti, să-i scuipe lumea în urechi, ca pe Băsescu! Mă rog, i-ar fi scuipat atunci, în amocul care-i molipsise pe toţi. Acum, însă, dracu’ mai ştie?…

Asta ar fi fost adevărata pedeapsă, nu împuşcarea. Că, aşa, pac-pac!, vorba de mare profunzime a lui Gigi Becali, sinistrul şi sinistra nici n-au simţit cînd i-a ciuruit rafala.

Cam la fel s-ar impune şi în cazul Lenuţei. Nu să fie băgată în puşcărie – acolo ar duce-o binişor, chiar dacă i s-ar confisca, din nou, sutienul… Ar sta într-o celulă cu televizor, frigider şi telefon mobil, împreună cu alte cîteva deţinute, pe care le-ar subordona imediat, că e bună de gură, mamă-mamă! Îl subjugase ea, pleşcoaica, pe marele comandor, darămite pe 3 ciorditoare! Fusese cît pe ce să spună ,,şi cu ea 4“, dar îl oprise la timp sacra prezumpţie de nevinovăţie…

Drept care, o condamn, domnule, la 2.015 ore-muncă în folosul comunităţii!

În motivarea sentinţei – căci respectase strict procedurile – forul interior al profesorului precizase că nu există nici o legătură cu anecdota pe care o auzise zilele trecute, făcîndu-l să rîdă cum nu mai rîsese de mult: Care-i culmea Justiţiei? Să condamne o prostituată la locul de muncă!

Nu, nici vorbă de aşa ceva! Dar acum acţiona procurorul din el: Fiecare poşetă a învinuitei şi fiecare rochie exorbitantă, fiecare limuzină ultimul tip, fiecare hotel şi staţiune balneo, fiecare voiaj pentru shopping la Paris – reprezentau tot atîtea sfidări la adresa acestui popor necăjit!

Pentru executarea pedepsei, găsea ca foarte potrivită comunitatea din Roman, unde o alesese Pinalty deputată. Să constate în ce hal o iubeşte şi electoratul, nu doar foştii colegi de la PDL, care să n-audă de ea ca preşedintă! Ori cei din Parlament, care o ,,ejaculaseră“ cît ai zice Vanghelie!

Ca să nu lungim vorba, Instanţa Mea hotărăşte:

Art. 1) În calitate de mare specialistă la dat cu mopul care este, va mătura prin centrul oraşului Roman, în direct şi la ore de vîrf!

Art. 2) Ca să-şi atragă şi mai mult simpatia alegătorilor, dar mai ales a alegătoarelor, va purta zilnic rochia de la nunta lui Eba, pantofii cu bombeuri de aur şi geanta valorînd j’de mii de euro!

Art. 3) De cîte ori ceasul din turn va da ora exactă, îşi va duce obligatoriu degetul la nas; o dată la ora 1, de două ori la ora 2, de douăsprezece ori la ora 12.

Astfel, s-ar realiza mai multe la preţ de una: ,,oxita“ şi-ar primi pedeapsa meritată, Primăria locală, vînzînd bilete, îşi rezolva dificultăţile bugetare, iar lumea s-ar distra mai ceva ca la circ!

Să nu uităm de el… Precum o făcuse timp de un deceniu, el îi va da aceeaşi înaltă apreciere, ţinîndu-se cu tîrnul şi tomberonul după voluminosul fund: ,,Hai, păsărică, bagă viteză, că mi s-a făcut o sete, ăhă-ăhă, de nu ştiu unde dormim la noapte!“. La care ea îi va răspunde enervată: ,,Băi, găozarule, tu nu mai ştii ce vorbeşti, nu unde vom dormi la noapte! Păi, n-am apartament aici?!“.

Întrucît şefu-i şef şi-n şanţ, ultimul cuvînt îl va avea tot el: Apartament ai. Dar, ăhă-ăhă, cuburi de gheaţă?…

SORIN SATMARI

(Din volumul în curs de apariţie “Încurcă-i, drace!“)

COMENTARII DE LA CITITORI