LUMEA DEOCHEATĂ A FEMEILOR (1)

in Alte știri/Așa vă place istoria

Florile dulci-otrăvitoare din grădina fermecată a lui Klingsor, sau ceva despre femeile şi casele lor cu perdele mereu lăsate, din Bucureştii de acum mai bine de 50 de ani. * Şchioapa, Pica, Măndica, tanti Berta şi madam Gonda, Mitică Buzatu şi Iancu Chelbosu erau „ţaţele” şi protectorii sutelor de „femei cu condicuţă”, din cartierul în care s-a născut şi a copilărit memorialistul. * „Testamentul” lui François Villon şi cîntecul de „pîrnaie” al lui Victor Talianu, eroul adorat al bordelurilor. Însă, morala prea îngăduitoare a timpului, cît şi mahalagiii cei de treabă nu ţineau de rău pe aceste femei, care trăiau voluptuos în marginea societăţii. Iar unui prim-ajutor de primar al Capitalei nu-i mirosea deloc „şpaga” cu care-i domoleau zelul moralistic patroanele de bordel.

* Cîte ceva din amintirile unui client al bordelurilor de odinioară, de bună-credinţă şi cu sănătoase apetituri virile. * Inocenţe şi candori, unde cu gîndul nu gîndeşti. Iar calea virtuţilor domestice este mereu deschisă preoteselor Amorului. * Procesiunile nocturne ale tinerimii studioase, de acum 50 de ani, spre Crucea de Piatră, Gramont şi Chiriţă, sălaşele fetelor fără de mofturi. * Despre „trufandalele” şi „prospăturile” picate din provincie pe pavajul Bucureştilor şi prubuluite de „nenea” cel păros ca un cîine şi în cămaşă cu arnici roşu la gît. * Cîteva exemplare din această floră rău mirositoare, unele de stil, altele de pomină şi altele cerşind purificarea pe pragurile bisericilor. * Damele particulare „cu pălărie” şi clientela lor cu gusturi speciale. * Domnu’ Busuioc, patronul femeilor cu rele năravuri şi mecena al culturii Neamului. * Ultimul bordel din zilele noastre, cu contabilitate normată, marfă „raţionalizată”, dar şi „la liber”. * Justă recunoaştere a unor titluri de antică nobleţe a bordelului şi aspră respingere a caselor de rendez-vous. * Despre cocotele, cocodetele şi demimondenele celebre din la belle époque a Bucureştilor, de acum o jumătate de secol, dar şi despre o „prinţesă” a lor, tremurînd în zdrenţele şi pantofii ei scîlciaţi. * Parisul – cu turma docilă a femeilor din atelierele unde se fabrică plăceri; Berlinul – cu viziunile lui macabre şi greţurile consecutive practicilor nenumite. Dar parcă tot mai bine e în Valahia noastră, cu bordeluri vesele şi fete numai bune de iubit, cu domni serioşi şi băieţii acestora. * Rozina şi candela ei vestitoare a îndurării Celui Milostiv cu femeile păcătoase. * Despre cum duhul credinţei religioase poate atinge aceste suflete sărmane. * „Prostituatele sînt mai aproape de Dumnezeu decît femeile cumsecade”, pretinde Anatole France.

* * *

Feriţi-vă de sămînţa cea rea a fariseilor, mai mult ca de orice. (Luca, 2, 12)

Iar pe curvari şi pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu. (Apostolul Pavel, Epistola către evrei, 13, 4)

Am cunoscut, de aproape, Bucureştii de odinioară ai femeilor galante, cum le spune Brantôme, cronicarul lor indiscret şi imprudent din Renaştere. Şi asta încă din frageda mea copilărie, căci sînt născut şi crescut mărişor în mahalaua deocheată a Gorganului, cu dumbrăvile ei ademenitoare şi ispititoare, fiindcă erau presărate – la fel ca grădina fermecată a vrăjitorului Klingsor din Parsifal – cu cele mai dulci şi otrăvitoare flori vii de pe lume, anume sădite în calea şi spre pierzania cavalerilor Graalului, dar mai ales a noastră. Este vorba de vastul sălaş, de acum mai mult de o jumătate de secol, al curvelor, al sutelor de curve de pe maidanul şi din Hotelul Duca, de pe Străzile Belvedere, Brezoianu, Cîmpineanu, Domniţa Anastasia şi Intrarea dr. Marcovici, găzduite, dichisite şi dădăcite de patroanele, de „ţaţele” lor, Şchioapa, Pica, tanti Berta, ovreica, madam Gonda, unguroaica şi ţiganca Măndica, protejate de eroii inimii lor, Iancu Chelbosu, Mitică Buzatu, Gonea şi de eroul între toţi eroii bordelurilor, Victor Talianu, pe care l-am văzut mort în furgonul Morgii, ucis în bătaie, de un birjar, cu cheia grea de la roata trăsurii şi jelit (cum n-o să fie nimeni, dintre noi, jelit) de sutele de femei despletite şi aproape goale, în camizoalele lor albe, de casă, alergînd înspre el ca un stol de lebede în furtună, peste maidanul cu panorame şi „distracţii americane”. Ani de-a rîndul aveau să-l celebreze lăutarii, în mahmureala dinspre ziuă a chefului, pe coarda cea mai gravă a ,,Cîntecului lui Victor Talianu”, cîntec de puşcărie, de „pîrnaie”, din care îmi amintesc această strofă, în chip de ,,Testament” al lui Maître François Villon – ,,Să mor de-o fi să fie/ În pat la Filantropie/ Şapte doftori să mă ţie/ Să-mi facă autopsie…”.

Notă a timpului, spre reflecţia moraliştilor şi consternarea moralizatorilor: nici un „părinte”, edil, primar, sau prefect al oraşului, cum nici un „delegat al mahalalei”, ales dintre negustorii de seamă ca să elibereze dovezile de moralitate şi pauperitate, toţi oameni cu neveste şi copii la casele lor, nu s-au alarmat şi nici formalizat că acest cartier al femeilor cu „condicuţă” ar fi prea nepotrivit aşezat, chiar în inima Bucureştilor şi lîngă un mare liceu de băieţi, cum era Liceul Lazăr. Aşa cum nimeni, dar nimeni, domnilor moralişti şi moralizatori, nu se alarma cînd aceste femei, trăind voluptuos în marginea societăţii, se scăldau, în capoatele lor afriolante şi sub privirile amuzate ale mahalagiilor de treabă, prin mijlocul străzilor inundate, în toiul ploilor de vară. Tot din acelaşi spirit prea liberal al moralei timpului, mahalaua noastră, atît de deocheată, era împănată cu locuinţele gospodăreşti ale familiilor onorabile, în mijlocul cărora, dimpreună cu fraţii şi surorile mele, am crescut pînă la vîrsta de 11 ani. Nu cunosc ca vreun vlăstar din aceste familii ale noastre să se fi molipsit de relele exemple care ne dădeau ocol zilnic şi din toate părţile, ci mai degrabă îmi vine să cred, ca un moralist fără moralitate ce sînt, că această obişnuinţă cu spectacolul desfrîului, afişat ziua în amiaza mare şi ocrotit de autorităţi, a însemnat un antidot, sau un corectiv în viaţa sentimentală, sau sexuală a fiecăruia dintre noi, eu socotind bordelul, pînă tîrziu de tot, şi chiar şi astăzi, ca pe o instituţie normală şi binefăcătoare sărmanei noastre omeniri. Treptat, însă, cu progresul vremurilor şi cu reformele civilizatoare ce le tîrăşte după el, demarcaţia categorică dintre femeile înregistrate şi celelalte avea să cedeze sub apăsarea reformatorilor, care au îngrădit şi desfiinţat bordelurile, lăsînd cale liberă prostituţiei clandestine, cea mai rea dintre toate, fiindcă, printre altele, încurajează tendinţa de emancipare a femeii, aspirînd la eliberarea de robie şi de jugul greu al căsniciei. Unul dintre aceşti reformatori sociali, un mucos, un neisprăvit fizic şi moral, un analfabet (spunea „accesor” în loc de ascensor), cocoţat de un politician, altfel inteligent, Grigore Iunian, în scaunul de prim-ajutor de primar al Capitalei, îmi şoptea la ureche, fără pic de ruşine, fiindcă abia îl cunoscusem: „Nu mă las pînă n-oi face milionul!”. Şi să ştiţi că l-a făcut! Începînd, îndată după înscăunare, să reglementeze bordelurile, închizîndu-le cu mare tam-tam prin presa moralizantă a vremii şi redeschizîndu-le foarte repede, pe măsură ce primea, în laba lui murdară, „şpaga” patroanelor de bordel. Şi, oricît veţi spune că banii nu au miros, să ştiţi că de data asta aveau: acel miros greu şi sufocant, dulce-greţos, al cărnii de femeie mult frecventată.

Aş paria că nu există bărbat din generaţia mea (vorbesc de cei cu bună-credinţă, cu apetituri virile încă sănătoase şi gusturi sexuale necontrafăcute) care să nu regrete, împreună cu mine, farmecul şi pitorescul bordelurilor de odinioară, pline de zburdălnicia şi vînzoleala voioasă a tinerelor preotese ale Amorului, aşa cum le-am cunoscut, în tinereţile noastre, pure de abrutizantele perversiuni trupeşti, de care s-au molipsit, mult mai tîrziu, de la colegele lor, iar cîteodată mai mult decît vă puteţi închipui. Romantice şi sentimentale nevoie mare, dar încheindu-şi, practic şi cuminte, misiunea lor de furnizoare ale plăcerilor din viaţa noastră printr-o căsnicie durabilă cu şoferi, subofiţeri de administraţie, mici negustori, sau meseriaşi, cum am văzut atîtea cazuri. Cînd ne primeau „la odaie”, cum se spunea, pe noi, liceenii, chemîndu-ne cu dulci alintări materne („Vin’ la mama, şcolerule!”), flatate grozav de şepcile noastre cu dungă de „curs superior”, ni se abandonau, dragele de ele, şi ne cădeau în braţe, hohotind de plîns ca nişte proaste („Tu eşti Eminescu al meu!”, îmi spunea una, cînd o mîngîiam pe frunte). Ei, dar pînă să ajungem la ele, în Crucea de Piatră, din Dudeşti, în Gramont, din spatele Mitropoliei, sau la Chiriţă, din Dealul Spirii, mărşăluiam, ca vai de pantalonii noştri, prin nopţi întunecoase şi cu zloată, cuprinşi ca de o dulce sfîrşeală la gîndul fetelor fără mofturi şi frămîntaţi de acea diaree proprie marilor senzitivi, care ne obliga, pînă să ajungem la destinaţie, la dese popasuri de uşurare pe toate locurile virane şi prin ganguri. Însă nimeni şi nimic pe lume nu ne mai putea întoarce din cale şi nici măcar teama de boale lumeşti (,,Pour un plaisir mille douleurs” – ,,Pentru o plăcere, o mie de suferinţe”, spunea Villon), pe care fiecare dintre noi le-am luat tîrziu de tot, ca urmare a evoluţiei noastre spre „damele cu pălărie”, adică mai mult sau mai puţin clandestine, ori spre modelele pictorilor, depozitare unice ale acestor pedepse divine, de care nu scapă nici unul dintre închinătorii Venerei. Locuind, unele, în oraş, singure, sau pe la o mătuşă închipuită, iar altele în pensiune, cu casă şi masă, în chiar încăperile „stabilimentului” (cum i se spunea bordelului), mai toate aceste femei erau protejate, exploatate de acei odioşi indivizi acvatici (peşti), care le luau pînă şi bruma de gologani ce le mai rămînea după socoteala, la sfîrşitul săptămînii, cu ţaţa lor cea obeză, mustăcioasă şi cu negi pe obraz, ori cu nenea lor cel negricios şi păros ca un cîine sub cămaşa lui cu arnici roşu la gît, pe care l-am văzut o dată, prin gaura cheii, cum prubuluia o biată fată, fugită de ruşine, sau de foame, din cine ştie ce fund de provincie şi picată „trufanda”, sau „prospătură”, pe pavajul Bucureştilor, iar de acolo în bordel. La iniţiativa unor cucoane cu dispoziţiuni largi sufleteşti, filantropice, se instalase, în Gara de Nord, într-un loc discret, un post de observaţie a fetelor singuratice, care coboară din tren şi privesc în toate părţile, neştiind încotro s-o apuce. Se aflau la o răscruce a vieţii, şi sufletul lor vagabond din fire era pîndit de toţi diavolii cu zîmbete amabile şi promiţătoare. Erau uşor de identificat aceste candidate la prostituţie, pentru care sprijinul social nu le putea fi, realmente, prea util, fiindcă tot în această gară, sau prin jurul ei, stăteau, la pîndă, cu mai mult succes, factoriţele, recrutatoarele de carne proaspătă omenească pentru noi, clientela lacomă a bordelurilor. Am cunoscut, şi eu, pe una dintre aceste candidate, şi poate am însemnat ceva în acel moment unic, critic şi decisiv, care trebuia să-i hotărască soarta, bună sau rea, fiindcă o dragoste plină de iluzii, sau o căsnicie începută sub cele mai bune auspicii reprezintă ceva tot atît de trist şi hidos pentru o femeie sensibilă, ca şi necesitatea de a se prostitua. Am cunoscut-o, într-o seară, sînt 30 de ani de atunci, pe Calea Victoriei, amestecată într-un cîrd vesel de prostituate, din acel gen mărunt şi obişnuit la vremea respectivă, o plevuşcă de prostituate foarte tinere, aproape nişte copile, depravate încă de mici, din stupiditate, sau cu rele năravuri căpătate de acasă. Cu totul improprii oricăror îndeletniciri, dar mai ales celor venusiene, pentru care nu aveau de oferit decît o bucată de trup omenesc, încă inform, întîrziat şi rămas locului în creşterea lui naturală, chircit şi pipernicit, ca de pitic bătrînicios, şi asta numai din practica, prea de timpuriu, a funcţiei sexuale. Întreg cîrdul de fete ciripea şi rîdea, cu inconştienţă, la trecători, dintre care prea puţini se încumetau să meargă cu vreuna spre odăile chioare şi înăbuşitoare de pe Strada Regală, cu un trafic amoros de un sfert de oră. Clienţi de o calitate dubioasă, sadici, anormali, sau numai bolnavi de curiozitate şi amatori de prospecţiuni psihologice – cum eram eu -, dar pe măsura calităţii tot atît de dubioase a acestor fete, la care groaznicele maladii venerice se încuibă, se manifestă şi se propagă cu o virulenţă devastatoare, datorită diatezei proprii unui organism încă tînăr şi plăpînd, ca şi ignoranţei şi delăsării cu care-şi purtau, aceste fete, cele mai crude betegeli. Fata despre care am început să vorbesc părea mai răsărită decît celelalte, îşi purta capul cavalin semeţ, ca o sfidare, şi afişa un zîmbet ca de triumf prostesc. Ce fel de triumf, veţi zice, şi ce fel de sfidare?! Era sfidarea, triumful, sau replica ei naivă zvîrlită unor rude de aproape (din neamul răposatului dr. Drugescu, medicul părinţilor mei şi al şcolilor din Bucureşti), unde fata locuia, pînă una-alta, pentru că era venită din provincie. „Sînt hotărîtă – avea să-mi spună fata, la primul colţ întunecos de stradă – să-mi cîştig singură existenţa, cu preţul, oricît de infam, al trupului meu, decît să sufăr umilinţele rudelor mele, care au plecat astă-seară la teatru şi m-au lăsat în tovărăşia slugilor”. Departe de a fi fost frumoasă, sau ispititoare, o bănuială m-a îndemnat s-o chem afară din grupul gălăgios de fete, în care ea îmi apăruse oarecum străină şi îndepărtată de grup şi de îndeletnicirile lui, dovadă că nu apucase să cunoască nici măcar hotelul unde trebuia să-şi pună în practică triumful ei peste acele rude iabraşe, care nu o luaseră în seara aceea la teatru. Dar, orbecăind amîndoi prin multe ganguri şi scări cu trepte, sau rampe alunecoase de atîta jeg vechi şi umed, am descoperit, în sfîrşit, adăpostul precar al tuturor ideilor venale de pe stradă. Acolo, în odaia aceea cu mirosuri inexprimabile, aveam să ascult povestea adevărată a acestei fete, care a ajuns familiară, mai tîrziu, prin cercul nostru de la ,,Ideea Europeană”, şi prietenă, timp îndelungat, cu mine, îmbătrînită, veştedă şi ştirbă, dar cu acelaşi cap cavalin, purtat ciudat de semeţ şi sfidător peste această lume a noastră, plină de suferinţe şi umilinţe.

Taică-său fusese proprietar de moşii în Ialomiţa, purtînd chiar numele unei staţii cunoscute de pe linia feroviară a Constanţei. Dar, ducîndu-se la cele veşnice şi avînd datorii, familia a pierdut tot şi a fost nevoită să se mute în Bucureşti, cu copii încă mici şi cu alţii mai răsăriţi, precum fata asta şi un frate al ei mai mare, care, la fel ca şi soră-sa, a încercat o salvare eroică, dar dincolo de căile comune tuturor oamenilor prea comuni, el dînd buzna, ziua în amiaza-mare, într-o zărăfie de pe Strada Doamnei, cu revolverul întins. Însă, bancherul nu s-a intimidat, şi tînărul, simţindu-se pierdut, a întors revolverul spre el, după ce a avut grijă să-şi verse pe faţă conţinutul unei sticluţe cu vitriol, la gîndul să nu fie recunoscut în cazul eşecului tentativei sale nebuneşti. Dar, culmea sfidării o atinse acea fată – adusă de mine pe calea cea dreaptă, deşi nici o cale în viaţă nu e prea dreaptă -, atunci cînd mi-a propus să-i dau de soţ, unei nepoate din neamul ei cel tarat, pe băiatul meu, pe singurul meu băiat, în care nu recunosc nici un fel de tară a familiei, nici măcar pe cea a lui taică-său, de a scrie rău despre lume. Prin mulţimea femeilor care băteau trotuarul zi şi noapte pe Străzile Cîmpineanu, Academiei şi Regală, unele erau foarte lucrative şi prospere în meserie, agonisind toalete după toalete la fiecare cursă a lor – cum era roşcata aceea pe care o întîlneai peste tot şi la orice oră, cea mai cu vocaţie şi mai lucrativă dintre toate, poreclită Napoleon, şi îngropată sub dărîmăturile Blocului Carlton, unde locuia, în propriul apartament, cu fetiţa ei şi cu guvernanta. Le-am văzut, odată, pe toate trei, la Ştrandul Bragadiru, ea etalînd un trup alb-gălbui ca de păduche ţestos, de unde, poate, şi cealaltă poreclă a ei, „curdefier”. Iar fosta soţie a poetului mustăcios şi fudul ca un palicar ajunsese, şi ea, peripateticiană, plimbăreaţă de noapte pe Strada Regală, de acum 20 de ani, cînd m-am şi supus, într-o seară (totdeauna am cedat uşor înaintea femeilor), atît solicitărilor ei insistente, cît şi omagiilor ei profesionale. Eu stăteam, ca un idiot, pe scaun, citind jurnalul şi ascultîndu-i povestirile (guralivă, bună de gură, sau cum să-i mai spun?) despre amintirile ei recente de prin lumea cafenelelor noastre literare, pe care o cunoscuse, dar şi despre unele intimităţi legate de clienţii ei. Îmi detalia senzaţiile pe care a fost în stare să le dea unui de timpuriu răposat, fost director general al teatrelor, care, spunea femeia, îşi smulgea, în spasmuri de moarte, sărăcăcioasele şi spălăcitele lui fire de păr din cap, sub sărutările ei. Pînă încoace, tîrziu, afecţiunea mea nestingherită pentru întreg neamul femeilor, sau interesul psihologic faţă de natura lor vagabondă, ori gustul divers şi pitoresc, dar nedepravat, al sexualităţii mele (un lucru de care m-am felicitat toată viaţa, fiindcă ,,péché de chair, péché de rien” – ,,păcatul cărnii, nici un păcat”), faţă chiar de această lume a prostituatelor – o lume echivocă, dacă voiţi, dar care-ţi pune întrebări fără a putea răspunde – m-au pus, uneori, în situaţii dificile faţă de restul oamenilor prea cumsecade. Totuşi, Constantin Rădulescu-Motru, filozoful şi maestrul în unele privinţe al vieţii mele şi unul dintre cititorii mei, le-a frecventat pe prostituate, pe militantele bordelului, dimpreună cu bunii lui prieteni de odinioară, I.L. Caragiale şi Mihail Dragomirescu. Printre cele mai curioase şi exotice exemplare mai stăruie cîteva, cred, în amintirea grupului nostru de esteţi cheflii, pictori şi sculptori, de acum 20 de ani. Cum, de pildă, acea „baudelairiană”, cum o numeam noi, din Str. Pătraşcu-Vodă, noaptea prostituată ieftină de bordel, iar ziua „acăţărătoare”, cu înaltă şcoală de captaţie, prin centrul oraşului, unde apărea într-un fals mare doliu, înaltă, subţire, cu aere distante, dar de o subtilă şi nespus de aţîţătoare cochetărie pentru noi, proştii de bărbaţi. ,,Longue, mince, en grand deuil, douleur majestueuse”- ,,Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă”, ar fi cîntat-o marele poet al ,,Florilor Răului”.

(va urma)

CONSTANTIN BELDIE

COMENTARII DE LA CITITORI