LUMEA DEOCHEATĂ A FEMEILOR (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Cum şi acea lilială apariţie nocturnă, marchiză de porţelan, autentic „înger căzut“ lamartinian, pe numele ei Puştanca, fiindcă era prea tînără, sau Caramangioaica, fiindcă îşi buzunărea clienţii, descoperită de ceata noastră veselă şi lunatecă la Oituz, în gura pieţei, unde-şi trafica trupul princiar printre precupeţii şi băieţii de prăvălie, la care, însă, nu prea avea căutare. Am stat o dată cu ea la masă, eu, Petre Grant, talentatul desenator, şi cu bunul, priceputul la grătar, stimatul patron al cîrciumii noastre, Niculae Gherondache. Vă rog să credeţi că a fost plină de tact şi de cuviinţă, cum şi de o amabilă şi rezervată deferenţă înaintea curiozităţii noastre ingrate. Era ca moartă pentru noi, toţi masculii. Trăia numai cu taina ei, de va fi avut-o. Ne-am dus, apoi, Petre Grant şi cu mine, în odaia ei sordidă din Hotelul Dacia, fostul han al lui Manuc-bei, şi a stat între noi, toţi îmbrăcaţi şi tăcuţi, de-a curmezişul patului ei profesional, fără a-i putea smulge un cuvînt, sau un zîmbet. Întîmplarea m-a adus să cunosc ultima înfăţişare a ultimelor bordeluri bucureştene, pînă în ziua desfiinţării lor: 3 martie 1950.

Ion C…t şi cu nevastă-sa, Pătruţa, erau patronii bordelului, vad vechi, din Strada Cantemir, sub propria lor conducere organizatorică şi conformă dispoziţiunilor în vigoare de ordine sanitară şi fiscală, avînd o contabilitate normată, ţinută la zi de Mircea Iancovici, fost director în Ministerul Finanţelor. În urma controlului activităţii celor 48 de fete, s-a constatat că tarifele practicate erau: 100 de lei şedinţa pentru muncitori şi ostaşi şi 150 de lei pentru populaţia cu cartele negre. Sumele erau achitate anticipat şi contra bon eliberat din bonierul vizat şi ştampilat de către organele fiscale. Din banii astfel încasaţi de fiecare pensionară a bordelului, acestora le revenea, pentru munca prestată şi după scăderea cuvenitului impozit profesional (22% plus 3% impozit servicii prestate), o jumătate, munca lor fiind programată de la 8 seara şi pînă la 11, cu eventuale ore suplimentare executate în cele 6 camere disponibile pînă a doua zi, la orele 8, 10, sau 12, după placul, punga şi după cum îl răbdau cozondracii pe client. Munca grea şi de uzură rapidă a acestor femei le impunea retragerea prematură la pensie pentru invaliditate în timpul şi din cauza serviciului, sau pentru bătrîneţe, o înţeleaptă prevedere socială, care le obliga să depună 10% din produsul ostenelilor lor la CEC. Cealaltă jumătate din încasări le revenea lui Ion C…t şi Pătruţei, obligaţi să plătească fetelor, în afară de dreptul lor real, şi unul social, astfel întreţinînd o cantină şi punîndu-le la dispoziţie, gratuit, articolele de cosmetică şi de toaletă intimă, indispensabile acestui comerţ de iluzii, precum şi garantarea sănătăţii publice. Contabilitatea normată a întreprinderii arăta o cheltuială lunară la acest capitol de 15.000 de lei, precum şi un beneficiu comercial între 4.000 şi 7.000 de lei pe zi. La desfiinţare, inventarul efectuat, cu acest prilej, de organele în drept, a arătat, printre altele, că patronul poseda 28 de costume din stofă englezească, făcute toate la Neuwirth. După o vreme, unele femei se emancipau de tutela bordelului, mai ales la o anumită vîrstă, cînd nu mai suportau concurenţa celor tinere. Şi, după o anume experienţă profesională, în care au avut prilejul să cunoască multele slăbiciuni, sau ciudăţenii ale bărbaţilor, deveneau, cum le numeam noi, băieţii, dame particulare „cu pălărie“, spre deosebire de fetele din bordel, care purtau numai tulpanul. Aveau cameră mobilată în oraş şi drept de vizită medicală, dar nu la dispensarul comun celorlalte fete pe care le vedeai, în fiecare săptămînă, parcurgînd, în convoi, străzile, înghesuite buluc în birji, de unde zîmbeau prosteşte la trecători, cu feţele lor supte de nesomn şi excese, ci la un medic indicat de serviciul sanitar. Şi erau frecventate de abonaţi în toată regula, cam cum existau, în acele vremuri, abonaţii, cu luna, sau cu „cartela“, ai birturilor şi ai frizeriilor – oricum, clienţi serioşi, care s-ar fi ruşinat să intre în bordelul cu lume amestecată la porţi şi în „salonul“ cu fel şi fel de exemplare, mai grase şi mai slabe, înşirate ca vitele în obor, dar mai ales clienţi cu vicii speciale, maniaci, trăzniţi, deprimaţi şi deficienţi sexuali, maturi, sau bătrîni, cum era cel despre care ne povestea una din Intrarea Zalomit. Ea spunea că bărbatul venea însoţit de vreun băiat cules de pe stradă şi pus aici la treabă „pă gratis“, bătrînul mulţumindu-se doar cu îndemnurile: „Dă-i! Dă-i! Dă-i! Ha! Ha! Ha! Dă-i! Dă-i! Dă-i!“. Dar şi despre colonelul, destul de vîrstnic, care venea cu nevastă-sa să-şi cultive, amîndoi, în acest climat de luxurie tarifată, respectivii lor hormoni sexuali, obosiţi de o îndelungă practică a amorului conjugal.

Domnu’ Busuioc, cofetarul mahalalei noastre, era unchiul băieţilor, de-o seamă cu mine, ai băcanului Ghiţă Tănăsescu, botezaţi mai toţi de tata. În cofetăria lui cu prăjituri din albuş de ou vopsit şi cu cofeturi pentru colivă, toate decolorate, nu intra nimeni. Fiindcă adevăratele îndeletniciri ale domnului Busuioc, pe după perdeaua cofetăriei, erau odăile închiriate, de el, în Hotelul Lambru, mobilate sumar şi date, apoi, cu ora, sau cu „randevuul“, prostituatelor care-şi recrutau clienţii de pe stradă. Cum a fost acea vînzătoare de iluzii, dibăcită cu ochii miopi ai vechiului meu prieten Ioachim Botez, recrutat, şi el, de pe stradă, ca toţi masculii în criză de copulaţie, şi care, intrînd cu clientul ei în odaie, biata femeie, cu vezica ei urinară şubrezită de cistite netratate şi plină, pînă aproape să crape, s-a aşezat pe ţucal, de unde ţipa şi ocăra după muşteriul prea susceptibil, fugit pe uşă afară şi tămăduit, pentru multă vreme, în ardorile lui erotice.

Coana Eliza, nevasta cofetarului Busuioc, era o aspidă, înţepată şi furioasă pe mine că nu-i zic „sărut mîna“, la fel ca şi ceilalţi băieţi, nepoţii ei. Fiindcă, mai înainte de a o şti cucoană, auzisem că fusese, şi ea, clienta odăilor, cu ora, sau cu randevuul, a actualului ei soţ. Acesta, văzînd cît sînt de zadarnice toate silinţele moaşelor şi ale babelor de a reda matricii, prea mult uzate, a fostei sale cliente, posibilităţi de prăsilă în vederea moştenirii, şi-a lăsat, resemnat, întreaga lui avere, greu mirositoare, Academiei Române! Cineva din mahalaua noastră, de acum o jumătate de veac, căruia îi citesc aceste amintiri, m-a dus, deunăzi, în cimitirul „Sfînta Vineri“, unde am citit, săpată pe lespedea acestui mecena al culturii Neamului şi exploatatorului prostituatelor Busuioc, următorul epitaf cu ortografie proprie:

,,Familia G.I. Busuioc

Decedat 28 decembrie 1924, în etate de 67 de ani: «Se odihneşte aici

În pumunt negru mă duc

Ce voi păţi nu ştiu

Dacă vreţi ştiri, veniţi la mine

Să vi le dau»

Cu soţia sa Eliza, decedată la 1932, iulie 11

– loc de veci“ – ,,Dumnezeule părinţi/ În a ta pază las acest locaş al meu de veci/ Cine s-o atinge de el de a-l strica, a-l demonta/După cum el este azi făcut sel arzi cu foc din cer/ Se arunci pe el toate boalele dupe pămînt asupra lor/ Se nu se mai vindece nici o dată. Amin – 1932“.

(va urma)

CONSTANTIN BELDIE

COMENTARII DE LA CITITORI