LUMEA DEOCHEATĂ A FEMEILOR (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

N-am cunoscut femeile din „şantan“, după care se dădeau în vînt tinerii mei colegi provinciali, depravaţi, încă din leagăn, de aceste păsări călătoare din oraş în oraş, dintr-o ţară în alta. Constantin Dissescu, cinicul epicurian, răspundea, într-un ,,şambru“ de la Capşa, unei frumoase franţuzoaice, nimfă profesionistă, în galant turneu prin Valahia noastră, şi care, avizată, îi cerea pezevenghiului de boier român, cărpănos, chiulangiu şi peltic de felul său, banii înainte: ,,Ma ser, tu m’as gâté tout le plaisir!“ – ,,Drăguţo, mi-ai stricat tot cheful!“.

N-am cunoscut şi nu am ţinut să frecventez, ca atîţia bărbaţi serioşi cu fete măritate, sau cu băieţi însuraţi şi cu nepoţi, aşa-zisele case de rendez-vous, cele mai suspecte şi de păcăleală întreprinderi de amor tarifat, pentru uzul fraierilor domni din societate, pentru barosanii de boieri. Spre deosebire de bordel, care este o adevărată instituţie, străveche şi universală, cu tradiţii şi rădăcini adînci în umanitatea ticăloasă dintotdeauna. O instituţie sinceră şi corectă cu sine însăşi şi faţă de lume, indispensabilă, sau contînd mult în educaţia şi morala sexuală a „tinerimii studioase“, cum eram noi, liceenii şi studenţii, cît şi pentru întreaga obşte a masculilor, chinuiţi de şarpele lăcomiei, conducînd, uneori, cum am mai spus, pe tinerele sale oficiante spre cărările virtuţilor domestice, ca neveste cu bărbat la casa lor. În opoziţie cu bordelul (căruia i s-ar cuveni toată consideraţia moraliştilor necontrafăcuţi), casele de rendez-vous sînt o întreprindere dubioasă, care-şi spoliază clienţii cu femei iremediabil declasate, fie din uzaj abuziv al graţiilor lor, fie din bătrîneţi premature, sau boli femeieşti incurabile, epave ale bordelului, ori ale şantanului, camuflate pentru proştii de boieri în femei de lume, ahtiate şi nesătule ca nişte Messaline, dezinteresate şi făcînd artă pentru artă. Iar antreprenoarele acestor femei erau acele odioase factoriţe, precum surorile Bădulea, care s-au ales, la bătrîneţe, ca proprietare respectate ale blocului elegant din Strada Jules Michelet, vecin cu mine, şi prin faţa căruia, ori de cîte ori trec, îi socotesc, în gînd, cărămizile, ele neavînd glas să spună cîte cazne amoroase, cîte oftaturi mincinoase şi cîte false îmbrăţişări închid în huma lor negrăitoare.

Îmi povestea, cu toată seriozitatea, un venetic de armean, pripăşit pe la noi ca director al întreprinderii publicitare americane Walter Thompson, despre superioara competenţă a surorilor Bădulea, care contribuiau, cu experienţa lor în moşitul deficienţelor virile ale muşteriilor boieri, spre salvarea bunei reputaţii a comerţului lor de iluzii.

„Concentraţi-vă, vă rog, concentraţi-vă!“, interveneau patroanele, cu sugestiile lor stăruitoare, sau cu infama lor dexteritate de a gîdila sărmanele simţuri, ofilite prin mijloace manuale, labiale, bucale, sau digito-anale, în crearea unui fals climat de lubricitate, ori de cîte ori vreun plicticos fenomen de inhibiţie sexuală, ori vreo prostată buclucaşă îl punea în situaţie dificilă pe nefericitul client. În după-amiaza de 4 aprilie 1944, le-am văzut întreprinderea lor de plăceri tarifate, din Strada G. Clemenceau, distrusă de bombele inamice şi cu sofalele, bideurile şi mulţimea de ilustraţii obscene risipite printre dărîmături. Am cerut inginerului Alex. C. Beldie, pe atunci şef al apărării pasive din acea circumscripţie, să li se constate daunele suferite în vederea despăgubirilor, şi pe care cred că le-au obţinut în timpul prizonieratului fiului meu. Iar după un timp, cînd asistam la înmormîntarea unui prieten, le-am văzut intrînd, cu suflete pioase, în mausoleul lor de la Bellu, înălţat cu bani mulţi şi în care ele deretică încă din vreme şi în viaţă fiind.

Am cunoscut, şi eu, pe una dintre obişnuitele acestor case de rendez-vous – dar nu ca şi client al ei, ci mai degrabă ca o prietenă a casei mele. Rozina era o fată bună, nepoata cunoscutului farmacist Bruss, ţapul cel bătrîn, libidinos şi cu barba albită, la care se adunau, ca la ele acasă, intrînd prin uşa din dos a farmaciei lui, de peste drum de Capşa, ţigăncile florărese frumoase, ispititoare şi curvance cu boierii, celebrate de Luchian în tabloul său faimos „Safta florăreasa“. Rozina fusese depravată de acest unchi al ei şi, fiind alungată de familie, şi-a luat lumea în cap, ajungînd şanteză la „Tanasachi“, din Iaşii de acum 40 de ani, de unde a scos-o avocatul Alfons Herovanu, instalînd-o în oraş pentru uz exclusiv. În asemenea situaţie, Rozina devenise clienta atelierului de croitorie al soacrei mele, buna noastră Mamaia de la Iaşi, de care fata se legase, în mod deosebit, mai ales după ce, dînd în oftică şi părăsită de amantul ei, s-a refugiat în Bucureştiul cel frenetic de după războiul cel mare, continuînd s-o vadă pe Mamaia, mutată la noi în casă, unde o primeam pe Rozina fără nici o ipocrizie. Din cauza sănătăţii sale precare, femeia alterna între Sanatoriul de la Filaret şi casele de rendez-vous. Îmi spunea, într-o seară, la Terasa Oteteleşeanu, cînd mi-a cerut 5 lei, că se dădea soţia unui farmacist din Giurgiu, fiindcă, altfel, zicea ea, „nici dracu’ nu s-ar uita la mine, cît sînt de slabă şi de nevoiaşă“. Mamaia păstra, în odaia ei, un cadou deosebit de la Rozina: o modestă candelă de perete, care, nu ştiu cum, într-o zi, a ieşit din cui, din zid, şi s-a spart de podele. Iar după cîteva zile, ducîndu-se, ca de obicei, la sanatoriu, cu cîteva dulciuri, n-a mai avut cui să i le dea… O luase la sînul ei Maica Domnului, a Domnului Milostiv cu femeile păcătoase. Le-am cunoscut pe marile cocote, cocodete, sau demimondene din la belle époque a Bucureştilor, de acum 40-50 de ani, cu precocitatea băiatului de atunci, fiind marcat cum defilau aceste batalioane ale Cytherei, în echipaje cu „muscal cu cauciuc“, prin faţa meselor de afară de la Capşa, schimbînd zîmbete de convenienţă cu boierii.

(va urma)

CONSTANTIN BELDIE

COMENTARII DE LA CITITORI