LUMEA DEOCHEATĂ A FEMEILOR (5)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

O găsisem amîndoi în poartă pe această eroină de mare stil tolstoian, care, cu accente cum rar afli în lumea celor buni şi cumsecade, protesta şi insulta, de pe culmea cadavrului ei moral, în numele şi pentru apărarea femeilor jignite şi pîngărite, cum fusese şi ea, de un soţ dedat la vicii infame cu soţia lui şi de un socru libidinos cu nora sa. O găsisem stînd în poartă pe această victimă crucificată a amorului conjugal, care asculta clopotele sunînd în noaptea de Paşti, cînd mulţimea veselă a băieţilor, porniţi în cîrduri de la biserici, se abătea să ciocăne în geamurile femeilor ăstora, iar cele mai multe dintre ele îi luau la goană pe golani, cu ocări cutremurate de spaimă şi de indignare. Deşi au trecut 40 de ani, o mai văd, şi astăzi, pe Rădiţa, ţigăncuşa cea arzoaie din bordelul lui Chiriţă, Salambo, cum îi spuneam noi, băieţii de la ,,Sf. Sava” şi ,,Matei Basarab”, fiindcă pentru aceeaşi taxă, de 1 leu, ne oprea în odaia ei ca să ne bucurăm, la dublu şi la triplu, de toate farmecele tinereţii ei în dragoste. O văd stînd, acum, pe treptele Bisericii Zlătari, sau bătînd peroanele Gării de Nord, obeză şi cu picioarele elefantine, în straie ponosite pseudo-monahale şi cu o cruce, ca de stareţă, la gît, oferind drept-credincioşilor iconiţe ieftine, cum ar fi „Visul Maicii Domnului” şi ,,Minunile Sfîntului Sisoe”, izgonitorul dracilor. Ne zîmbim, miraţi, unul altuia, ca pe tărîmurile cele îndepărtate, unde toţi ne vom întîlni, tineri şi bătrîni, buni şi răi, cu cine ştie ce măsură, sau cîntar şi cu mai cine ştie ce chipuri, sau straie, care nu sînt date măcar a ni le închipui. Mă întreabă despre cei duşi dintre noi şi mă asigură că se va ruga pentru dînşii. Existenţa prostituatelor, viaţa lor interioară, este strîns legată de cea mai importantă dintre profesiuni, o meserie care se confundă cu un oarecare ritual, sau cult la fel de impersonal, motiv, probabil, pentru care stăbunii noştri zeificau prostituţia, îi ridicau temple şi le onorau pe preotesele ei. Multe pagini din Biblie le sînt destinate, fie pentru a le urgisi, fie pentru a le acorda asistenţă.

Adăugăm că este o profesiune de simplă obişnuinţă cu timpul, de rutină, dar şi de un anume dresaj, cu scopul de a anula deprinderile naturale, fizice şi morale, spre plăcerea şi hazul celei mai depravate fiinţe de pe glob: omul. În zadar veţi căuta la aceste femei vreo fărîmă de personalitate proprie, subiectivă, originală. Sînt ca nişte automate, o turmă de automate, dotate cu nişte mecanisme la dispoziţia celui care plăteşte, aşa cum erau, pe vremuri, bufetele automate din Bucureşti, unde băgai o monedă şi primeai, printr-un orificiu la fel de simplu şi de ingenios, tot ce voiai, un sandvici cu carne, sau cu brînză, o ţuică, sau un şpriţ. În programul dumitale de călătorie printr-un oraş oarecare va trebui să programezi vizitarea unui muzeu, dacă există, a pieţei cu produsele regiunii, a unei cîrciumi cu reputaţie printre şoferii şi voiajorii comerciali, dar, mai cu seamă, va trebui să vizitezi bordelurile, care de care mai pitoreşti, sau mai jalnice, însă caracteristice fiecărui oraş şi fiecărei ţări. Ai ce învăţa de acolo mai mult decît în biblioteca publică a oraşului, găsind, totodată, acea destindere totală şi atît de binefăcătoare sexualităţii tale ţinute în frîu la nevastă, între rude, între prieteni, praguri primitoare de unde îţi poţi alege, după gustul tău şi cu un simplu gest, pe complicea, la fel de străină şi de necunoscută, a iluziilor tale amoroase de-o clipă. (Aristip, discipol al lui Socrate, propaga o filozofie a fericirii, bazată pe practica plăcerilor lumeşti, neruşinîndu-se, cînd era văzut de elevii săi intrînd la o curtezană: „Nu înseamnă că eşti vicios, spunea filozoful, cînd intri unde intru eu acum, ci cînd nu mai ieşi de aici”).

Am găsit, într-un bordel din Galaţi, o tînără şi mult gingaşă femeie, nespus de plăcută în dragoste, fiindcă nu arăta încă urmele dresajului profesional. Întrebînd-o ce caută acolo, mi-a răspuns, privindu-mă cu linişte, dar mirată de întrebare: „Am un copil acasă şi trebuie să-l cresc!”. Iar la un „Kuplerei” din Braşov i-am arătat prietenului meu F. Aderca o superbă creatură blondă, „Junonă cu umerii albi”, cum i-ar spune Homer, desăvîrşită în amănuntele ei fizice foarte delicate şi intacte, cercetate şi gustate de mine bucăţică cu bucăţică, minune a naturii generoase, peste care viciul aluneca în fiecare noapte, fără a-şi lăsa urmele zbîrcelilor lui. Îi spuneam prietenului meu: „De fata asta, dacă ai lua-o de aici şi ai prezenta-o în lume ca pe o logodnică din poveşti, nu s-ar îndoi nimeni de puritatea ei totală!”.

(va urma)

CONSTANTIN BELDIE

COMENTARII DE LA CITITORI