LUMEA DEOCHEATĂ A FEMEILOR (7)

in Alte știri

 

 

Am auzit, la un moment dat, un semnal scurt şi răstit, ca al unei dresoare în cuşca bestiilor frumoase şi feline, la care turma docilă a fetelor automate se ridică, se ghemui în coloană şi ieşi mînată ca de un bici nevăzut şi cu paşi repezi şi uşori pe culoar, lăsînd în urmă acel iz plăcut, cald şi gîdilicios, în nări şi peste tot, acel odor di femina de care vorbeşte muieraticul Stendhal.

– Bonjour, madame!

– Au revoir, monsieur. Aaa… Votre service… Aaa… Bientot! („La revedere, domnule, la dispoziţia dvs. cît de curînd!“ – fr.).

N-am s-o uit niciodată pe prostituata de pe Leipziger-strasse din Berlin, unde, pe vremea aceea, vorba lui Pietro Aretino din Renaştere, libertatea se plimba cu poalele ridicate pe stradă, fără să se găsească cineva care să-i spună dă-le jos. Femeia care mi-a răvăşit imaginaţia intoxicată, încă din tinereţe, de geniul elucubraţiei – geniul morbid al lui Maurice Rollinat, discipolul rău al lui Baudelaire.

Era o apariţie de cavou, o fantasmă străvezie, prin care-i numărai oasele, iar ca figură… o pată mare de fard gros, cu două adîncituri mari, cu ochii aprinşi, efect al drogurilor blestemate. M-a tîrît după ea, ca pe o victimă proastă şi uşoară, pînă într-o uliţă sinistră, ca în filmele criminale nemţeşti din acea vreme. A scos din poşetă o cheie care nu se mai sfîrşea şi a deschis o poartă la fel de nesfîrşită, făcînd să răsune, cu scîrţîitul ei, un gang care nu se vedea unde duce, dar unde femeia m-a oprit, s-a aşezat în genunchi, m-a descheiat repede la nasturi şi a început a abuza, în felul cunoscut ei, de teama, de spaima, de groaza, de teroarea, de stupefacţia şi de ridicolul aflării mele în acel loc, în acea situaţie şi cu acea femeie, întrupare demonică a succubelor din închipuirile delirante ale Evului Mediu.

Ah! Dar omul, femeia, fiinţa omenească, cu reacţiile ei fireşti, cu scîrba şi greţurile tardive pentru tot ce săvîrşeşte împotriva sfintei ordini a naturii, mi-a apărut ca o mustrare violentă în clipa următoare, cînd i-am văzut expectorările, rîgîielile şi vomitările incoercibile ale acestei sărmane prostituate, care arunca pe jos, din gura ei veştedă şi nocivă, productul acela fiziologic alburiu, tulbure, lipicios şi cu un miros prea bine cunoscut tuturor oamenilor în dragoste. […]

Ca să încheiem, va fi existînd, oare, un suflet cu toate atributele lui în comportările, nu exterioare, ci interioare, ale prostituatelor, aceste sclave, aceste automate la dispoziţia poftelor oricui? Iar dacă nu există pic de suflet în ele, înseamnă că „sufletul” lor este muritor ca şi al animalelor automate, ca şi al cîinelui, al calului, al scoicii şi al buretelui-de-mare?

Dar cunosc atîta lume care şi-a pierdut, în timp, sufletul pe drumurile şi potecile acestei vieţi, precum Peter Schlemihl umbra. Pentru că sufletul poate evada din noi, lăsînd ca trupul să trăiască mai departe, de capul lui. Ceea ce este valabil şi în cazul acestor femei, cărora li se mai spune „pierdute”, ca şi al atîtor alte fete, care mi-au stat aproape şi au fost atît de scumpe, odinioară, inimii mele, dar care s-au întors, cu vremea, la aspra şi sălbateca lor condiţie ancestrală, cea a junglei din care le scosesem. Eu însumi eram cît pe-aci să mă întorc la automatismul meu animal, spre care uneori te tîrăsc vîrsta, frecventările inutile, sau neglijarea exerciţiilor spirituale, prinzînd de veste abia în ceasul al unsprezecelea de pierderea de sine, nu numai a sufletului, care mă pîndea. Nici gînd, prin urmare, cînd constaţi depersonalizarea şi automatismul acestor femei, să le condamni în numele unei morale de care se abuzează atîta şi care şi-a pierdut, de mult, orice autoritate şi eficacitate. Nici morala, nici raţiunea, cu tumbele şi tocmelile ei, n-au ce căuta aici, fiindcă nu dezleagă şi nu vindecă nimic, ci mai degrabă miracolul învăţăturii creştine, al bunătăţii, al milei şi al iertării creştine, va fi în stare, prin intervenţia sa unică şi salvatoare, să ne facă sensibilă, mai apropiată de noi, această imensă şi obscură dramă a femeilor, dramă care mocneşte şi zace fără să-şi spună un cuvînt propriu de apărare. Am găsit printre Minunile Maicii Domnului, povestioarele cunoscute prin lumea simplă a oamenilor din Evul Mediu francez, culese şi tipărite de Gaston Paris pe măsura înţelegerii, gustului şi curiozităţii cititorului ca mine şi ca dumneavoastră, povestea călugăriţei care, cu minţile furate şi din slăbiciunea ei de femeie, s-a lepădat de toate şi a părăsit mînăstirea, ca să ia calea curvăsălîcului. S-a întors, după mai multă vreme, ca o vinovată ce-şi risipise comoara trupului şi a sufletului, afară de puterea credinţei, care n-o părăsise, fiindcă în toată această vreme nu încetase a se ruga zilnic Preacuratei. Iar cînd intră în mînăstire, lucru ciudat, le auzi pe surorile ei, călugăriţele, vorbindu-i ca şi cum niciodată nu lipsise dintre ele. Fiindcă, tot timpul ăsta, Sfînta Sfintelor luase chipul şi veşmintele aceleia care îi purtase dragoste şi credinţă în toiul îndeletnicirilor ei ticăloase, stînd maica cea fără de prihană printre celelalte maici şi făcînd laolaltă toate rînduielile slujbei, în aşa fel încît acestea nici nu băgară de seamă lipsa celei vinovate de cea mai rea vină a femeilor.

Sfîrşit

CONSTANTIN BELDIE

COMENTARII DE LA CITITORI