Lumea Misterelor (1)

in Curiozități

Exemple

ale existenţei sufletului

În 1918, scriitorul Ernest Hemingway a fost rănit în urma unei explozii de mortier. Mai apoi, i-a povestit unui prieten că a simţit, în acele momente, cum sufletul îi părăseşte trupul, şi a consemnat această experienţă în romanul său ,,Adio, arme”: „Am încercat să respir, dar nu mai aveam aer… Am simţit cum parcă eram împins afară din propriul meu trup, afară, afară, afară şi cum mă lăsam în voia vîntului. Am ieşit repede din trup, cu toată fiinţa mea, şi am ştiut că am murit şi că făcusem o mare greşeală să cred că voi tocmai muriserăţi. Apoi am plutit şi, în loc să merg mai departe, am simţit cum alunec înapoi. Am tras aer în piept şi m-am întors“.

La 29 de ani, William Blake şi-a privit fratele mai tînăr murind şi a povestit că a văzut „sufletul eliberat înălţîndu-se la Ceruri, purtat de bucurie“.

Planul astral

Cuvîntul „astral“ provine dintr-un cuvînt grecesc, care înseamnă „înstelat“. Clarvăzătorii spun că fiecare dintre noi are un „corp astral“ – un „corp stelar“, care există pe un plan diferit de lumea noastră fizică. Cei ce pot vedea acest corp spun că este luminos şi că îşi schimbă mereu culorile: un roi de stele colorate, scînteietoare.

Corpul astral este asemănat cu o membrană care înveleşte corpul fizic. Dar, atunci cînd corpul fizic adoarme, sau îşi pierde cunoştinţa, misticii cred că sufletul poate să se înalţe şi să plutească spre tărîmul stelelor. Din nefericire, majoritatea oamenilor nu îşi amintesc de aceste experienţe, decît sub forma unor vise stranii şi confuze. Totuşi, clarvăzătorii cred că ne putem disciplina spiritul – prin meditaţie şi alte exerciţii -, astfel încît să putem practica evadarea conştientă din trup, iar apoi să fim în stare să ne amintim perfect această experienţă.

Tatuaţi de fulgere

Se ştie că fulgerele imprimă, asemenea unui fier roşu, pe obiecte sau pe piele, „umbrele“ lucrurilor pe care le-au străbătut. Oamenii care s-au adăpostit sub arborii pe care i-a lovit fulgerul au fost însemnaţi cu imagini ale crengilor.

În 1825, un marinar aflat la bordul navei ,,Buon-Servo”, care era ancorată în Marea Adriatică, a fost ucis de un fulger. Cînd a fost lovit, el stătea sub catarg. După accidentul fatal, medicul care i-a examinat trupul a găsit o linie lungă, îngustă şi întunecată, care se întindea pe şira spinării, de la gît pînă în talie. În mod misterios, marinarul mort avea tatuată, lîngă vintre, imaginea perfectă a unei potcoave. Aceasta era copia fidelă a potcoavei pe care navigatorii o bătuseră în cuie pe arborele trinchet al navei, ca amuletă care să înlăture spiritele rele.

Cópii la indigo

În 1752, fulgerul a lovit biserica din Antrasme, Franţa. După ce a izbit, mai întîi, turla, a lăsat în urmă o dîră de semne de arsură pe peretele lateral al naosului. Un preot a explicat: „Fulgerul a topit rama aurită a tablourilor, a înnegrit chipurile sfinţilor şi a ieşit din biserică prin două cercuri de foc, din podeaua capelei“. Stricăciunile au fost reparate, tablourile au fost pictate şi înrămate din nou, iar găurile din podeaua capelei au fost umplute cu ciment. Numai că, după 14 ani, turla bisericii a fost lovită din nou. Fulgerul a izbit în exact acelaşi punct al turlei, a lăsat o dîră asemănătoare de semne de arsură, sub forma unei spirale, a provocat stricăciuni aceloraşi tablouri şi a ieşit prin aceleaşi două cercuri din podea, la fel cum se întîmplase şi cu 14 ani mai înainte.

Conductori umani

Deşi se crede că fulgerul nu loveşte niciodată de două ori în acelaşi loc, există probe care arată că acesta este atras către anumite locuri. Şi mai ciudat e faptul că unii oameni par să dispună de o inexplicabilă afinitate cu fulgerele, fiind loviţi de acestea în mai multe rînduri, de-a lungul vieţii lor.

În numărul din mai 1952, al revistei ,,Fate”, a fost publicat un articol în care se scria că, în timpul primului război mondial, maiorul Summerford a fost rănit de fulger în Flandra, Belgia. În urma impactului, a fost aruncat din şa, paralizînd de la mijloc în jos. Ulterior, el s-a stabilit la Vancouver, în Canada, unde, refăcut, a început să se ocupe de pescuit. În 1924, fulgerul a lovit copacul sub care se adăposteau maiorul şi 3 prieteni de-ai săi, pescari. De această dată, Summerford a paralizat pe partea dreaptă. Şi-a revenit, însă, suficient încît să fie în stare să se plimbe în Parcul din Vancouver unde, în 1930, a fost lovit, din nou, de fulger, de această dată rămînînd paralizat pentru tot restul vieţii. A murit 2 ani mai tîrziu, dar, ca un post scriptum bizar al nefericirii care l-a urmărit toată viaţa, piatra funerară a lui Summerford a fost năruită de fulger, în 1934.

În ,,Cartea Recordurilor-Guinness” (1996) se afirmă că Roy C. Sullivan a fost lovit de fulger de 7 ori. Fostul administrator de parcuri din Virginia a avut prima experienţă de acest fel în 1942, în urma căreia şi-a pierdut unghia degetului mare de la piciorul drept. Între 1969 şi 1977 a mai fost lovit în 6 rînduri, suferind diferite răni, de fiecare dată. Din nefericire, cu toate că a supravieţuit tuturor acestor accidente ce i-ar fi putut fi fatale, Sullivan s-a sinucis în 1983, în urma unei decepţii amoroase.

Combustia umană spontană

Probabil că, dintre toate misterele care înconjoară focul, cel mai înspăimîntător este cel al combustiei umane spontane, prin care oamenii au explodat în flăcări, fără nici o explicaţie. Se pare că sursa focului este mai degrabă internă, decît externă şi, de obicei, trupul este mistuit de flăcări aproape în întregime, în vreme ce tot ce îl înconjoară rămîne neatins, cu excepţia unor depuneri importante de cenuşă.

În 1951, în St. Petersburg, Florida, rămăşiţele pămînteşti mistuite de flăcări, în împrejurări nelămurite, ale lui Mary Reeser, în vîrstă de 67 de ani, au fost găsite în apartamentul în care aceasta locuia. Trupul femeii se dezintegrase aproape în întregime: nu mai rămăsese din el decît un craniu ars, cîteva oase din zona spinală şi un picior, care purta încă un papuc din satin negru. Totuşi, nimic nu era atins în jur. Au fost chemaţi experţi în incendieri premeditate, medici patologi şi specialişti FBI, dar nimeni n-a putut stabili cauza focului. În cele din urmă, medicul legist a clasat cazul, punînd verdictul de ,,moarte accidentală”, dar totul a rămas, pînă azi, fără explicaţie: un caz clasic de combustie umană spontană.

Acest fenomen a fost recunoscut, pe scară largă, şi în Secolul al XIX-lea. Spre exemplu, la 19 februarie 1888, într-o gospodărie din Colchester, Anglia, rămăşiţele arse ale unui soldat au fost găsite în podul în care se păstra fînul uscat. Deşi trupul bărbatului fusese mistuit aproape în întregime, lemnul de lîngă el nu fusese afectat de foc decît foarte puţin, iar fînul din jur era neatins.

De cele mai multe ori, cînd sînt găsite resturi umane carbonizate, bănuim că la mijloc se află o intenţie criminală, dar au existat cazuri în care oamenii au fost cuprinşi de flăcări, fără nici o explicaţie, în public. În 1938, o tînără a murit după ce a luat foc, brusc, într-o sală de bal din Chelmsford, Anglia, iar în 1980, o altă englezoaică a ars de vie într-o discotecă din Darlington. Consumaseră, oare, aceste victime cantităţi importante de alcool? Purtau ele haine inflamabile? Nu s-a găsit nici o explicaţie pentru a justifica în vreun fel căldura intensă de care a fost nevoie pentru a preschimba oasele în cenuşă.

Există cîteva persoane care au supravieţuit combustiei umane spontane. Una dintre acestea a fost Jack Angel. Într-o seară, în cursul lunii noiembrie 1974, el s-a dus la culcare şi s-a trezit din somn după 4 zile, cu mîna dreaptă arsă în întregime. Mai avea arsuri pe piept, pe picioare şi pe spate, dar lucrul uimitor era acela că nu simţea nici un fel de durere. Angel a ieşit din casă, a leşinat şi a fost dus la spital. Acolo a fost supus unei operaţii de amputare a mîinii, care arsese, după descrierea medicilor, din interior spre exterior. Atît patul, cît şi rulota în care locuia Jack Angel au fost neatinse de flăcări.

La 9 octombrie 1980, Jeanne Winchester călătorea cu maşina în Florida, cînd, dintr-odată, trupul său a explodat în flăcări galbene. Şoferul automobilului a stins repede focul, dar femeia suferise deja arsuri grave. Jeanne nu şi-a amintit nimic de izbucnirea focului, fapt caracteristic în multe cazuri de combustie spontană; dacă sînt găsite vii, victimele sînt rareori în stare să îşi amintească ce s-a întîmplat.

Unul dintre cei mai atenţi cercetători ai fenomenului combustiei spontane este detectivul John Heymer, aflat, acum, la pensie. În 1955, Heymer a ajuns la concluzia potrivit căreia căldura intensă care cauzează combustia spontană este o flacără alimentată cu gaz ce provine din interiorul corpului. Aceasta este singura explicaţie plauzibilă pentru temperaturile ridicate care provoacă incendierea trupului.

Unul dintre cele mai importante indicii care au condus la această concluzie provine de la un caz care s-a petrecut la 13 septembrie 1967. În acea zi, pompierul sosit la faţa locului a ajuns la timp pentru a observa o flacără albastră, izbucnind, cu o forţă remarcabilă, printr-o deschizătură, din abdomenul victimei. Este de presupus că victima era încă vie cînd flăcările au început să o mistuie, fiindcă, în momentele de agonie, aceasta a muşcat adînc din stîlpul de lemn al casei scării, locul unde ea căzuse.

Deşi teoria privitoare la flăcările alimentate cu gaz este cea mai plauzibilă explicaţie a combustiei umane spontane, felul precis în care se desfăşoară şi cauza exactă a acestui fenomen rămîn învăluite în mister.

Coincidenţe

În toamna anului 1994, un olandez în vîrstă de 60 de ani, pe nume Cor Stoop, a plecat într-o croazieră în Marea Nordului. Din nefericire, a avut rău de mare în timpul călătoriei şi, ca şi cum asta n-ar fi fost de-ajuns, boala l-a făcut să-şi mai piardă şi proteza dentară, care a căzut în mare. Trei luni mai tîrziu, un pescar a prins un batog, care înghiţise dinţii falşi. Auzind povestea la radio, domnul Stoop l-a căutat pe pescar şi şi-a recăpătat proteza. Coincidenţele par, adeseori, lipsite de sens, sau, poate, opera vreunei „ironii cosmice“. Dar, în „Cartea blestemaţilor“, autorul Charles Fort a scris despre interferenţa dintre lucruri; el era de părere că nici un eveniment nu este absolut lipsit de sens, concluzie pe care a ilustrat-o astfel: „Nici o sticlă de sos picant nu poate cădea de pe scara de incendiu a unui bloc cu apartamente ieftine din Harlem, New York, fără… să afecteze preţul pijamalelor din oraşul Jersey“. Nu cu multă vreme în urmă, coincidenţele nu erau considerate un obiect de studiu propriu-zis, dar natura extraordinară a unora dintre exemplele însoţite de documentaţie a schimbat radical situaţia. Poveşti care par prea stranii pentru a fi pur şi simplu întîmplătoare au preocupat unele dintre cele mai strălucite minţi ale Secolului al XX-lea. Investigaţiile şi deliberările lor au generat un număr uluitor de teorii referitoare la acest subiect.

Teorii asupra coincidenţelor

Albert Einstein, Carl Jung şi Arthur Koestler s-au numărat printre cei care erau fascinaţi de coincidenţe. Jung, care a lucrat cu Wolfgang Pauli, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică (1945), a spus că nu cauza constituie liantul generator de coincidenţe, ci sensul. El credea că tot ceea ce se petrece într-un anume moment preia calităţile acelui moment şi, astfel, toate evenimentele sînt legate. Pentru a-şi explica teoria, el a inventat cuvîntul „sincronicitate“, pe care l-a definit ca fiind „manifestarea simultană a două evenimente înrudite nu prin cauză, ci prin sens“. Jung credea că, uneori, aşa-numitele „coincidenţe“ erau „înlănţuite atît de logic, încît simultaneitatea lor «întîmplătoare» ar reprezenta un grad de improbabilitate care ar trebui să fie exprimat prin intermediul unei cifre astronomice“. Jung considera că e necesar să ne deschidem mintea şi viaţa pentru a accepta sincronicitatea, el citînd mai multe exemple care arătau cît de des par să ne ajute coincidenţele. Unul dintre acestea se referă la o femeie, posesoare a unei monede norocoase de 6 pence, pe care erau gravate iniţialele ei. Într-o zi, ea a pierdut bănuţul-talisman şi a suferit mult – pînă cînd, intrînd într-un magazin pentru a-şi face cumpărăturile, a descoperit moneda în mărunţişul primit ca rest. Un alt caz aminteşte de un mare episcop, care a fost înlăturat de la putere şi obligat să se întoarcă la o viaţă umilă, de călugăr. Disperat, acesta şi-a aruncat inelul episcopal într-un lac. O săptămînă mai tîrziu, călugării au mîncat peşte la cină, iar cînd peştele a fost tăiat, inelul a fost găsit înăuntru. Drept urmare, fostul episcop şi-a primit înapoi funcţia, cu onoruri deosebite.

Aceste coincidenţe sînt dintre cele mai fericite şi ne conving de faptul că există o forţă puternică, binevoitoare, care ne guvernează viaţa. Că vrem să facem bine, sau rău, noi ştim la fel de puţin despre consecinţele pe termen lung ale acţiunilor noastre, pe cît ştia peştele, cînd a înghiţit inelul episcopului.

Biologul Paul Kammerer credea că există, în Univers, un principiu fundamental, care conduce spre unitate: o forţă de atracţie, comparabilă cu gravitaţia. Dar, în timp ce gravitaţia acţionează asupra tuturor lucrurilor, fără deosebire, forţa universală despre care vorbeşte Kammerer acţionează selectiv, apropiind lucrurile asemănătoare, în spaţiu şi timp. Potrivit lui Kammerer, studiul a ceea ce el numea „serialitate“ avea să schimbe destinul omenirii, în condiţiile în care acest fenomen este „omniprezent şi continuu în viaţă, în natură şi în cosmos“. Einstein a remarcat, la un moment dat, că teoria lui Kammerer nu era „nicidecum absurdă“.

În primii ani ai Secolului al XX-lea, Kammerer a adunat exact 100 de exemple de coincidenţe. Majoritatea erau banale, cu doar un strat, sau două de coincidenţe, dar unele dintre ele erau remarcabile. Cel de-al 10-lea caz al său se referea la 2 tineri soldaţi germani care, în 1915, au fost internaţi, fiecare pe cont propriu, în acelaşi Spital militar din Boemia. Ei nu se cunoscuseră pînă atunci. S-a aflat, ulterior, că ambii se născuseră în Silezia cu 19 ani în urmă, că sufereau de pneumonie, că erau voluntari în Corpul de Transport, şi amîndoi se numeau Franz Richter – toate aceste date constituind cel puţin 6 „parametri“ de coincidenţă.

Un simplu desert

Una dintre cele mai vechi şi mai absurde poveşti în care coincidenţa apare în mod pregnant este legată de poetul francez Emile Deschamps şi de un desert englezesc tradiţional – budincă de prune. În primii ani de şcoală, Deschamps a primit de la un prieten al părinţilor săi, domnul Fortgibu, o felie de budincă de prune, o prăjitură pe care nu o mai gustase vreodată şi care i-a lăsat o impresie puternică. Zece ani mai tîrziu, trecînd pe lîngă un restaurant parizian, Deschamps a zărit înăuntru o budincă de prune care arăta de-a dreptul delicios. A intrat să guste, dar a aflat că ultima felie tocmai fusese comandată de un domn în vîrstă, care aştepta la masă, într-un colţ al localului. Respectivul era chiar domnul Fortgibu, pe care Deschamps nu-l mai revăzuse între timp.

Au mai trecut mulţi ani, în care poetul nu s-a mai întîlnit cu domnul Fortgibu şi nici nu a mai avut prilejul să mănînce o altă felie de budincă de prune. Apoi, a fost invitat la o petrecere, unde i s-a spus că se va servi budinca respectivă. Deschamps i-a amuzat pe ceilalţi invitaţi, istorisindu-le povestea despre acea coincidenţă. El şi-a încheiat relatarea cu următoarele cuvinte: „Acum nu mai avem nevoie decît de domnul Fortgibu“. În acel moment, uşa s-a deschis şi, în încăpere, a intrat un bătrîn firav. Domnul Fortgibu fusese invitat la o altă petrecere şi greşise adresa.

O glumă ucigaşă

În filmul „Lumea văzută de Garp“, Robin Williams cumpără o casă pe care o lovise un avion, fiind convins că nu se va mai întîmpla, niciodată, nimic rău. În mod sigur, el nu auzise de ironia cosmică.

În Bermude, un om a fost aruncat de pe motoretă şi ucis de un taxi. La exact 1 an după aceea, fratele bărbatului care decedase în acel accident conducea aceeaşi motoretă, cînd, la un moment dat, i-a ieşit în cale acelaşi taxi, care circula pe aceeaşi stradă şi ducea la destinaţie acelaşi client, o persoană care, de obicei, nu lua taxiul. A avut loc o nouă coliziune între cele două vehicule şi, la fel cum se întîmplase cu 1 an înainte, şoferul motoretei a fost ucis.

În 1784, Daniel Spicer, din Leyden, Massachusetts, a murit în urma unui atac armat, în care a fost împuşcat de două ori. După 3 ani de la acest incident, fratele lui Daniel purta aceeaşi haină cînd, şi el, a fost victima unui atac cu armă şi a murit în urma a două răni de glonţ. S-a descoperit că gloanţele trecuseră prin exact aceleaşi două locuri ale vestonului.

Aceste coincidenţe înspăimîntătoare nu se pot compara, totuşi, cu evenimentele care s-au petrecut la Tokyo, în 1657. Trei adolescente avuseseră, pe rînd, acelaşi kimono, dar toate muriseră înainte de a avea ocazia să-l poarte. Un preot a fost chemat să ardă blestematul articol de vestimentaţie, dar, în timp ce kimono-ul era mistuit de flăcări, a început să bată vîntul, iar focul a scăpat de sub control. Incendiul care s-a declanşat a distrus trei sferturi din oraş şi a ucis 100.000 de oameni.

Vieţi paralele

Există multe poveşti despre gemeni identici care au fost despărţiţi la naştere şi care, reîntîlnindu-se după mulţi ani, aveau să descopere că sînt uniţi prin asemănări uluitoare, pînă şi în cele mai mici detalii ale vieţilor lor. Un astfel de caz, marcat de coincidenţe extraordinare, îi are ca protagonişti pe doi gemeni identici, care au fost adoptaţi de familii diferite, la scurtă vreme după naştere, în 1940.

După aproape 40 de ani, ei s-au regăsit şi au aflat că purtau acelaşi nume: James. Amîndoi se însuraseră cu cîte o femeie numită Linda şi au avut, fiecare, cîte un fiu: unul fusese botezat James Alan, iar celălalt, James Allan. Ambii fraţi divorţaseră şi, apoi, se recăsătoriseră. Noile lor neveste se chemau Betty şi amîndoi fraţii aveau cîte un cîine pe nume Toy.

Poate că factorii biologici pot explica unele asemănări între gemeni, chiar dacă ei sînt despărţiţi. Dar ce se poate spune despre cazurile unor oameni care nu sînt înrudiţi şi, totuşi, par să ducă vieţi paralele? Aşa s-a întîmplat cu domnii Armstrong şi Riesneren – nici unul dintre ei neştiind nimic despre existenţa celuilalt, pînă în ziua în care s-au întîlnit. Atunci au descoperit că, în afară de faptul că semănau, se născuseră în aceeaşi zi. Drumurile lor s-au mai încrucişat încă o dată, în împrejurări tragice: maşinile lor s-au ciocnit şi, în urma impactului, au murit amîndoi.

Spionul de la ziar

În 1944, cei de la înaltul Comandament German erau, probabil, prea ocupaţi ca să dezlege cuvintele încrucişate publicate în ,,Daily Telegraph”. Dar, dacă ar fi făcut-o, ar fi putut să descopere numele codurilor ,,strict secrete”, utilizate pentru invazia Europei de către Aliaţi. Printre indiciile inserate în careuri se aflau următoarele: ,,Acest copac este o pepinieră de revoluţii – (3)”; ,,Britannia şi el au aceleaşi interese – (6)”; ,,Cînd şi cînd, un mare ştab ca acesta a furat cîte ceva – (8)”.

Răspunsul la prima definiţie, „dud“, era numele de cod pentru porturile improvizate, folosite pentru a aproviziona punctele strategice, plasate de-a lungul coastei. „Neptun“, cel de-al doilea răspuns, era numele de cod pentru planurile navale. Al treilea răspuns, „Overlord“, reprezenta denumirea întregii operaţiuni. Alte nume de cod, precum „Omaha“ şi „Utah“, apăreau, şi ele, în acele rebusuri.

Serviciile Secrete militare au efectuat o razie în birourile de la ,,Daily Telegraph”, aşteptîndu-se să descopere acolo un spion german; în locul lui, au găsit un profesor de liceu, complet uluit, care făcea rebusuri de 20 de ani şi habar n-avea de încălcarea normelor de securitate.

Istoria arată că Germania nu a obţinut nici un beneficiu de pe urma unei coincidenţe atît de extraordinare, însă nu a fost singura întîmplare de acest fel, în timpul celui de-al II-lea război mondial. Astfel, cu doar două săptămîni înainte ca Pearl Harbour să fie bombardat, au apărut, în ziarul ,,New Yorker”, două reclame referitoare la un joc de zaruri nou. Sub sloganul „Achtung“ – „Avertisment“ – „Alerte“, era prezentată imaginea a două zaruri, pe care se aflau numerele 12, 7, 5 şi 0. Pearl Harbour a fost atacat pe 7 decembrie, la ora 5 dimineaţa. Iarăşi, coincidenţa a fost remarcată numai după atac.

Cuvinte lipsă

În 1973, actorul britanic Anthony Hopkins a semnat un contract pentru a interpreta rolul principal într-o ecranizare a romanului lui George Feifer – ,,Fata din Petrovka”. El a cutreierat toate librăriile de pe Strada Charing Cross, din Londra, în căutarea unui exemplar al cărţii, dar fără succes. În cele din urmă, s-a îndreptat către staţia din Leicester Square, de unde avea să ia metroul spre casă – şi a găsit un exemplar al cărţii, uitat pe o bancă.

Mai apoi, l-a întîlnit pe George Feifer, care i-a mărturisit că nici el nu mai avea vreun exemplar din propriul roman. Pe ultimul, care conţinea şi nişte însemnări făcute de el, îl împrumutase unui prieten, căruia cartea îi fusese furată din maşină. „Nu cumva e vorba despre cartea aceasta, plină de însemnări pe marginea paginilor?“, l-a întrebat Hopkins. Era, într-adevăr, exemplarul autorului.

Astronomul francez Camille Flammarion scria un capitol despre vînt, pentru cartea lui, intitulată ,,Atmosfera”, cînd o pală de vînt a făcut să-i zboare paginile pe fereastră. Cîteva zile mai tîrziu, nu mică i-a fost mirarea să primească veşti de la editorul său despre capitolul lipsă. Paginile fuseseră găsite de curierul editorului, care le adunase şi le trimisese, ca de obicei, la cules, în tipografie.

Coincidenţă sau clarviziune?

Cum putem să deosebim coincidenţa de clarviziune? Oare toate cazurile de „cunoaştere anticipată“ pot fi puse pe seama coincidenţei?

Cînd era copil, regele Ludovic al XVI-lea al Franţei a fost avertizat de astrolog să se păzească în a 21-a zi a fiecărei luni. De atunci, înspăimîntat de ceea ce ar putea să i se întîmple, el a refuzat să mai facă ceva important în acea zi. Totuşi, în ciuda încercărilor sale de a-şi controla destinul, a descoperit că nu are nici un control asupra evenimentelor. La 21 iunie 1791, a fost arestat, împreună cu Maria Antoaneta, la Varennes, pentru că amîndoi încercaseră să fugă de Revoluţie. În data 21 septembrie 1792, Franţa a abolit monarhia, iar la 21 ianuarie 1793, Ludovic al XVI-lea a fost decapitat. Dacă astrologul ar fi fost capabil să vadă mai multe în viitor, i-ar fi dat regelui Ludovic sfaturi ceva mai utile.

(va urma)

JOHN şi ANNE SPENCER

COMENTARII DE LA CITITORI