Lumea se schimbă, dar credinţa în Dumnezeu, la români, nu va dispărea niciodată

in Tabletă de scriitor

„Dumnezeu i-a făcut pe oameni să se iubească şi să se ajute între ei” – aceste cuvinte le-am auzit de multe ori de la regretatul preot Vasile Cojocaru, pe vremea copilăriei noastre, în urmă cu mai bine de 60 de ani, în Satul Nou, din Urecheştii Bacăului. Şi cu aceste cuvinte în suflet aveam să pornim în lumea largă, pentru a cunoaşte locuri, oameni, dar şi pentru a ne face un rost al nostru, fiindcă, aşa cum zice o vorbă din bătrîni, cît trăieşte, omul trebuie să sădească un pom, să facă o casă şi să aducă pe lume un copil, pe care să-l crească şi să-l educe, spre a moşteni şi a duce mai departe credinţa părinţilor lui, tradiţiile şi obiceiurile neamului său. Noi le-am îndeplinit pe toate acestea, ba am făcut mai mult decît spune proverbul… Acum, scriind aceste rînduri, nu o facem din făţărnicie, ci pentru a arăta că toate faptele noastre, fără credinţă în puterea şi povaţa întru Domnul nostru Dumnezeu, nu ar fi putut fi realizate. Este ştiut că acela care fuge de Dumnezeu fuge de propria sa conştiinţă, de propriul său neam, de propriile fapte. Deunăzi, participînd la înmormîntarea fratelui nostru Costică, în cimitirul Bisericii din Cornăţel, din vecinătatea satului meu natal, aveam să descopăr, la cîţiva paşi, mormîntul preotului şi al soţiei sale, frumos îngrijit, cu crucea din marmură şi fotografia celor doi, ceea ce mi-a răscolit numeroase amintiri de pe vremea cînd părintele Cojocaru era slujitorul bisericii noastre. Şi nu sînt una, două, ci s-ar putea construi, din multitudinea lor, un întreg roman… Pentru că noi, copiii, am avut multe lucruri folositoare de învăţat de la acest bun şi mare psiholog, pentru vremea aceea, care, cu vorba sa, mîngîia sufletul şi tămăduia lacrimile orfanilor, îmbărbătîndu-i pe cei necăjiţi, aducînd cuvînt de alinare celor aflaţi în grea suferinţă… Urmărind slujba de înmormîntare a fratelui nostru Costică, oficiată de slujitorul bisericii de-acum, aveam să descopăr la el acelaşi har pentru biserică şi aceeaşi atitudine blajină faţă de enoriaşii săi, ca şi părintele de pe vremea copilăriei noastre, Vasile Cojocaru; ba mai mult, îi simţeam smerenia în împărtăşirea cuvîntului biblic, pe măsura dăruirii sale, cu chemare pentru sfîntul altar, participînd la bucuriile şi necazurile enoriaşilor din parohia sa, cuvîntul său sfînt fiind ca un balsam…
Iată că oamenii, lumea, societatea se schimbă, dar ogorul credinţei nu a rămas şi nici nu va rămîne neîngrijit, ori sterp, cîtă vreme oamenii iubesc biserica, participînd în mod direct la slujbele bisericeşti. Şi cu toţii vor prospera, în cultură şi în credinţa lor în slava lui Dumnezeu. Iar toate acestea se vor întîmpla şi atît timp cît slujitorii bisericii, preoţii, îşi vor cunoaşte bine misiunea de comunicatori cu Dumnezeu pentru credincioşii lor. Iar unul dintre aceştia este şi preotul din parohia de la Cornăţel, din comuna noastră natală, în al cărei cimitir îşi dorm somnul de veci străbunii, părinţii, dar, de ceva timp, şi fraţii noştri Ileana şi Costică. Din păcate, Gelu, un alt decedat din familie nu se află înmormîntat aici, în liniştea din grădina bisericii copilăriei noastre, ci în cimitirul dc la marginea oraşului Adjud. Dumnezeu să-i odihnească pe toţi în pacea florilor sublime!

ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

COMENTARII DE LA CITITORI