Lumina Învierii

in Editorial

Stimaţi compatrioţi, vă vorbesc în Vinerea Mare – ziua răstignirii lui Isus Christos, ziua cea mai amară din Istoria Umanităţii. Au existat şi alţi profeţi, ai altor religii, ba chiar unii au săvîrşit minuni care i-au uimit pe contemporanii lor, dar sînt cel puţin două diferenţe esenţiale: nimeni n-a pătimit ca Isus Christos şi nimeni n-a fost Fiul lui Dumnezeu, aşa cum a fost El. Tăcerea Iui Isus la proces, smerenia şi înţelepciunea cu care primeşte toate ocările şi loviturile, reprezintă strîngerea de inimă a Bibliei. Prin comportamentul faţă de singurul Său Fiu, Dumnezeu a vrut să încerce specia umană. Iar specia umană a căzut la acest examen cosmic, fiindcă n-a avut iluminarea necesară să-L ocrotească pe Cel mai bun, mai blînd şi mai nobil exponent al ei. Nu, omul nu e bun de la natură, după cum spunea Jean-Jacques Rousseau.
pag 12 isus 3
Omul e rău de la natură, şi de aceea în toate marile religii monoteiste se afirmă că e nevoie ca el să se nască din nou, pentru a fi primit în Împărăţia lui Dumnezeu. N-avem decît să ne gîndim la celebrele perechi de fraţi din Biblie: Cain şi Abel – Essau şi Iacov. Cain l-a ucis pe fratele său, Abel.
Interesant este că, în aramaică, numele de Cain înseamnă „Posesie“, adică „Proprietate”. Cain era plugar, iar Abel – cioban. „Haide să ieşim la cîmp – i-a zis Cain fratelui său. Dar pe cînd erau la cîmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său, Abel, şi l-a omorît“ – zice Biblia. Un merit în Istorie, totuşi, a avut şi acest Cain, şi anume destinul de a fi tatăl lui Enoh – personaj fabulos, care a fost înălţat la cer, adică răpit în „civilizaţia“ lui Dumnezeu, pe care el o descrie într-o carte cu totul şi cu totul excepţională. Personal, regret, din suflet, că această Carte a Iui Enoh nu a fost inclusă în rîndul cărţilor Bibliei, atunci cînd ele au fost asamblate, în Secolul II după Christos – cu siguranţă, dacă Omenirea ar fi citit şi asimilat experienţa extraordinară a acestui personaj real, care L-a văzut pe Dumnezeu şi a descris mecanismele divine în virtutea cărora merg astrele pe cer, iau naştere ploile, zăpezile, viscolele, în fine, întreaga arhitectonică a Puterii universale a Demiurgului, ei, bine, ştiinţa umană ar fi fost, astăzi, cu mult mai avansată. Adaug la acest regret şi părerea de rău că Biblioteca din Alexandria a fost incendiată. Repet: dacă fascinanta Carte a lui Enoh şi Biblioteca din Alexandria ar fi fost utilizate de oameni, cred că marile cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, cum ar fi telefonul, cinematografia, radioul, televizorul, computerul şi aviaţia, s-ar fi produs încă din Secolul XVIII. Am pomenit şi de perechea Essau-Iacov, copiii gemeni ai Patriarhului Isaac cu frumoasa lui nevastă, Rebecca. Iată ce scrie Biblia: „Copiii se băteau în pîntecele ei, şi ea a zis: «Dacă-i aşa, pentru ce mai sînt însărcinată?»“. Şi tot în Cartea Sfintă stă scris ceva care ar trebui să ne dea mai mult de gîndit, citez: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pămînt şi că toate întocmirile gîndurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. I-a părut rău Domnului că l-a făcut pe om pe pămînt şi S-a mîhnit în inima Lui“ – am încheiat citatul. Pentru a-l mîntui pe om, Dumnezeu a făcut un Fiu, pe care L-a trimis ca pe un miel neprihănit, în mijlocul fiarelor. Dar fiarele nu erau dobitoacele firii, care, de altfel, L-au şi ocrotit la naştere, încălzindu-L cu răsuflarea lor, în ieslea din Bethleem. Fiarele erau tocmai oamenii, care nu L-au crezut şi L-au dat morţii, în cele mai groaznice sudori de sînge.
pag 12 isus
În numeroase cărţi ale Vechiului Testament se anunţă venirea lui Isus Christos. Sînt profeţite pînă şi vînzarea Lui, pe 30 de arginţi (profeţie care aparţine proorocului Zaharia), ca şi tragerea la sorţi a cămăşii Sale. Aşa după cum se ştie, şi alţii s-au ridicat la cer, înaintea lui Isus, şi nu numai fii ai lui Israel, cum a fost Enoch, ci şi copii ai altor seminţii, ca de pildă Ghilgameş şi Romulus. Plastic vorbind, dacă îmi e îngăduit să forţez o metaforă, toţi aceştia n-au fost decît un fel de actori sau cascadori care au pregătit intrarea în scenă a Eroului principal, Fiul lui Dumnezeu. De ce ne impresionează Isus atît de mult? De ce, oare, tot ceea ce ţine de El ne tulbură şi ne atinge fibra cea mai adîncă a sufletului? De ce plînge inima în noi cînd vedem procesiunile de Paşti, care au loc în întreaga lume creştină, cu cele 14 opriri de pe Via Dolorosa, cu biciuirea Lui sălbatică şi cu traversa aceea grea, pe care a purtat-o în spate, pînă la stîlpul înalt de pe Dealul Golgotei, unde I-au fost bătute palmele în piroane, întîi cînd zăcea la pămînt, iar apoi, după ce a fost înălţat printr-un sistem primitiv de scripeţi şi frînghii, I-au fost ţintuite şi picioarele?! Ca să fie supliciul mai îndelungat şi lecţia mai pilduitoare pentru oricine ar fi cutezat să nu se supună fariseilor, crucea era prevăzută cu un fel de policioară, sau o stinghie pentru sprijinit vîrfurile picioarelor. Cel puţin aşa au demonstrat săpăturile arheologice efectuate în acea zonă. Şi tot nişte săpături au scos la iveală vestigiile oraşului antic Sepphoris, situat Ia 5 km nord-vest de Nazareth, oraş numit de istoricul Joseph Flavius „Podoaba Galileii”. Spun toate astea pentru că arheologii au descoperit acolo un palat, un amfiteatru cu 3.000 de locuri şi ruinele unor ample construcţii, la care, neîndoielnic, s-a folosit multă lemnărie. Prin deducţie logică, se poate aprecia că la edificarea acelei cetăţi a fost utilizată forţa de muncă din zonă, or, cea mai apropiată aşezare era Nazarethul, unde trăia familia lui Isus. Aşadar, cei doi tîmplari – Iosif, tatăl pămîntean al Mîntuitorului, şi Isus – au muncit acolo. Acesta e un adevăr istoric, că Isus a lucrat ca dulgher, din copilărie pînă la vîrsta de 30 de ani, ori e de la sine înţeles că o astfel de muncă grea L-a făcut puternic şi rezistent. Eu n-am văzut, niciodată, vreun meseriaş, mai ales tîmplar, care să aibă mîini de domnişoară. Isus avea mîini frumoase, aşa e, dar aceea era frumuseţea muncii. Aşa, şi numai aşa se explică, din punct de vedere uman, forţa ieşită din comun cu care Isus a rezistat pe cruce, timp de 6 ore, mai precis, între orele 9 dimineaţa şi 3 după-amiaza, în acea zi de 14 Nissan (sau 6 Aprilie), sub cîrmuirea guvernatorului Pillat din Pont, reprezentant al împăratului Tiberius. Ne amintim că Pillat a scris pe acea bîrnă de lemn, cu care au fost împovăraţi umerii prizonierului, formula Isus Nazarineanul Regele Iudeilor în nu mai puţin de 3 limbi: latină, greacă şi aramaică – de aici se păstrează, de altfel, pînă în zilele noastre, inscripţia INRI de pe crucile creştinilor ortodocşi. Or, era nevoie de spaţiu pentru a scrie, desfăşurat şi vizibil, de la mari depărtări, în 3 limbi, o asemenea expresie, deci traversa era considerabil de mare. Isus a fost crucificat de 4 soldaţi romani. Evanghelia nu ne dă şi alte informaţii, dar bănuiesc că doi i-au pironit palmele, unul i-a pironit picioarele, iar cel de-al patrulea le-a înmînat cuiele.
pag 13 isus 4
Ca o simetrie stranie, Mîntuitorul a fost privegheat în agonia Sa de 4 femei, cărora li s-a adăugat cel mai iubit dintre Apostoli, cel care apare, în majoritatea picturilor şi icoanelor, la Cina cea de Taină, cu capul aplecat pe pieptul Învăţătorului, cel căruia Isus i-a încredinţat-o pe mama Sa, dar i-a dat şi o parte din Harul Său, pentru a scrie Apocalipsa – e vorba de Evanghelistul Ioan. Sfîşietor e plînsul femeilor la pogorîrea de pe cruce! Alături de miracolul sublim al maternităţii, privegherea lui Isus pe cruce şi vestea Învierii Sale constituie un alt scop major pentru care Dumnezeu a creat femeia pe pămînt. Pe Isus nu L-a trădat nici o femeie. Numai bărbaţii L-au trădat, mai ales cei care au îndrăznit să spună despre El că „are drac“, adică e posedat, dar şi Iuda Iscarioteanul, şi chiar Petru, care s-a lepădat de El de 3 ori într-o singură noapte, aceea dintre joi şi vineri, pînă la cea dintîi cîntare a cocoşului. De ce apare această referire, aparent minoră, în Biblie? Pentru simplul fapt că la cîntarea cocoşului se schimbau străjile garnizoanelor romane, pe tot cuprinsul Imperiului. Iată că Împărăţia lui Isus a durat mai mult decît Împărăţia Romei şi, în general, decît toate Împărăţiile, şi ea va dura de-a pururi, pînă la cea de-a doua venire a Lui. Fiindcă eu simt că Isus va veni, foarte curînd, date fiind semnele vremurilor şi împlinirea profeţiilor. Lumea s-a ticăloşit într-o asemenea măsură, încît are nevoie, mai mult ca oricînd, de Salvatorul ei. „Ziua Domnului va veni ca un hoţ, noaptea“ – spune Biblia.
Iubitele mele surori şi dragii mei fraţi, aşa după cum se vede sau, mai bine zis, se aude, astăzi n-am rostit un discurs politic, ci poate o predică. Fiindcă românii au nevoie de predici smulse din adîncul inimii, care să le arate Calea, Adevărul şi Viaţa, să le dea tărie în vreme de restrişte şi să reînnoade legătura acestui Popor cu Dumnezeu. Noi facem parte, cu toţii, din Partidul lui Isus Christos. Cum ar fi arătat, oare, Istoria Lumii, literatura, muzica, artele plastice, arhitectura, de 2.000 de ani încoace, fără acest gigant, care S-a jertfit pentru noi, ca să ne schimbe răutatea de la natură în bunătate de la Duhul Sfînt? E lesne de imaginat ce vînt al sărăciei şi al pustietăţii ar fi suflat peste civilizaţia umană dacă, prin absurd, n-ar fi existat Isus. Dar El a existat, există şi va exista! Noi sîntem ai Lui, cu toţii, iar El e stăpînul nostru. Isus nu ne cere să murim ca El, ci să trăim ca El – e, oare, atît de greu? Pe aceia care vor să-L primească pe Domnul în inima lor şi încă sînt derutaţi, nu ştiu ce să facă şi de unde să înceapă, îi sfătuiesc cu sinceritate, după propria mea experienţă: puneţi capăt la păcat, rugaţi-vă la Dumnezeu pe genunchi, smeriţi-vă şi fiţi milostivi, şi atunci Paştele nu va mai fi doar o dată pe an, ci în fiecare zi a anului, iar Lumina Învierii vă va da o stare sufletească bună şi vă va face capabili de elanuri generoase. Iată de ce e mare, inegalabil, copleşitor Isus Christos: fiindcă la Dumnezeu nu vom ajunge decît prin Fiul Său şi pentru că El ne oferă modelul comportamental de cinste, de dreptate, de bunătate, de dragoste. Paştele din acest an, 2004, are o semnificaţie aparte, fiindcă şi ortodocşii, şi catolicii îl prăznuiesc în aceeaşi zi, de 11 aprilie. Este încă un semn că unificarea Bisericii Creştine e necesară, pentru a fi pregătită, ca o Mireasă, să-şi primească Mirele Ceresc. „Pot totul în Isus Christos“ – spune Biblia. Să ne iubim unii pe alţii, să refacem solidaritatea Neamului Românesc în aceste vremuri de furtună, şi să nu uităm, nici o clipă, că trebuie să fim demni şi mîndri că sîntem români – Poporul Român fiind, după cum se ştie, cel mai vechi popor creştin din lume, fiindcă el s-a născut creştin, în plămada sa daco-romană, în acea osmoză din zorii Istoriei intrînd evanghelizarea propovăduită pe meleagurile noastre de Sfîntul Apostol Andrei.
pag 13 isus 5
Fac un apel şi către cei cărora le-au murit fiinţele iubite – o mamă, un tată, sau ambii părinţi, ori un frate, o soră, un copil, un bunic, un prieten drag: nu disperaţi, există viaţă de apoi, şi morţii noştri, scumpii noştri morţi ne veghează din ceruri şi sînt alături de noi. După o viaţă întreagă de experienţe iniţiatice şi de studiu al cărţilor fundamentale ale Omenirii, am ajuns la această iluminare: Da, există Dumnezeu! Da, Isus Christos e Fiul Lui! Da, există îngeri! Da, sufletul e nemuritor! Români, nu vă pierdeţi speranţa! Anul acesta va avea loc o Mare Schimbare, în bine, a destinului istoric al Poporului Român! Aşa după cum spunea poetul german Goethe, părintele lui „Faust“: „Cine speră în minuni să-şi întărească credinţa!“ Christos a Înviat!

CORNELIU VADIM TUDOR
(Text rostit la Radio România Actualităţi
în seara zilei de vineri, 9 aprilie 2004, şi preluat din revista „România Mare“, nr. din 16 aprilie 2004)

COMENTARII DE LA CITITORI