LUMINĂ ŞI SARE

in Pagină creştină

Motto: „Voi sînteţi sarea pămîntului…/ Voi sînteţi lumina lumii”. (Matei 5, 13, 14).1)

Lumina dă, mai întîi de toate, viaţă. Ea este pricina vieţii în cadrul naturii. Lumina luminează lumea, ne înlesneşte să lucrăm, să mergem, să creem. Fără lumină viaţa încetează sau se păstrează într-o stare hipotonică. Plantele, mai expresive decît orice are viaţă pe planeta noastră, ne descoperă valoarea luminii prin faptul că se întorc mereu spre ea şi o caută. Heliotropul, de pildă, este propovăduitorul tăcut al nevoii de lumină pentru viaţă. După viaţă, lumina este şi pricina cunoaşterii. 99% din cunoştinţele noastre se dobîndesc cu ochii. Nu este cu putinţă nici măcar să ne închipuim viaţa noastră într-un continuu întuneric, care să netrebnicească organul nostru optic. Aceasta ne-ar fi lipsit de cele mai multe cunoştinţe şi astfel progresul civilizaţiei noastre ar fi fost limitat. Apoi, comuniunea noastră cu ceilalţi şi cu lumea, în general, ar fi fost imposibilă, iar viaţa o utopie. În sfîrşit, lumina dă siguranţă. Să ne imaginăm un far în noianul tulburat şi în întunericul nopţii. Nu este ceva ciudat pentru omul care are condiţiile de a trăi în lumină faptul că întunericul este totdeauna izvor de frică şi de nesiguranţă. „Viaţa de noapte“ este întotdeauna legată cu răul, cu păcatul, cu crima, cu toate că există, din păcate, posibilitatea de a se face răul şi în lumina abundentă a zilei. Niciodată nu merge cineva cu deplină siguranţă noaptea, niciodată nu se simte sigur în întunericul dens. Dar, iată, mai presus de toate, ce dăruieşte lumina omului!

Ce înţelegea Christos cînd spunea Ucenicilor Săi că El este Lumina lumii? Mai întîi, este foarte semnificativ că nu le spune: FIŢI LUMINĂ, aşa cum avea să le spună în alte cazuri: FIŢI DESĂVÎRŞIŢI sau FIŢI SFINŢI, ci le spune: SÎNTEŢI. Sînteţi lumina lumii! Pentru că, dacă nu sîntem lumină, nu sîntem creştini. În altă parte Christos se identifică în mod clar pe Sine cu lumina (Ioan 1, 4, 5, 9). Spunînd acum şi Ucenicilor Săi că ESTE lumina, arată că nu este ucenic al Său creştinul care nu împrăştie lumina (mai presus de fire) a lui Christos în lume. Deoarece Christos, ca Dumnezeu, este izvorul necreatei şi veşnicei lumini. Această lumină o primeşte şi o răspîndeşte cel credinciosul, cel adevărat al Său, Sfîntul. Aşadar, creştinii îşi asumă greaua lucrare de a fi lumina duhovnicească a semenilor lor (conform Efeseni 5, 8). Adică să fie şi să se vadă luminoşi, adică creştini, şi, totodată, să lumineze întunericul şi în întunericul celorlalţi. Adică să fie povăţuitori duhovniceşti ai celorlalţi, dar, totodată, să reprezinte şi judecată pentru viaţa întunecată a lumii păcatului. Iar aceasta se înfăptuieşte atunci cînd creştinii trăiesc şi toate faptele lor rezistă la lumină. Creştinii trebuie să fie lumină nu numai existenţial, ci şi dinamic. Nu este suficient numai să primească lumină, ci trebuie să şi răspîndească lumină. Să împartă lumina Adevărului, a cunoaşterii dumnezeieşti. Dacă Sfinţii Părinţi nu ar fi curăţat întunericul înşelăciunii în sinoade şi dacă nu ar fi răspîndit lumina adevărului evanghelic, nu ar fi putut fi lumini. Nu ar fi putut să povăţuiască la calea adevărului. Pentru că a treia misiune a creştinului în lume este aceasta, adică să arate calea mîntuirii.

2) De asemenea, la fel de expresiv este şi înţelesul sării pentru a arăta misiunea creştinului în societate. Sarea are două însuşiri de bază. Conservă şi apoi dă gust, dă sens gustului. Cînd vorbea Christos, lumea de atunci nu era în mod esenţial diferit de a noastră. În fiecare epocă omul nu încetează să fie cel care este; la fel şi societatea. Cu aceleaşi nelinişti şi nevoi, cu aceleaşi probleme şi nelămuriri. Dezvoltarea şi evoluţia sînt ceva exterior. Sufletul nostru rămîne acelaşi. Aşadar, şi atunci a existat aceeaşi ciocnire de valori, aceeaşi dispoziţie spre plăceri, acelaşi stres, aceeaşi decădere morală, aceeaşi sedimentare a valorii vieţii şi a personalităţii umane. Este suficient să ne adcem aminte de robie, care astăzi desigur circulă sub alte nume, abandonarea pruncilor şi avorturile. Aşadar, lucrarea creştinului într-o astfel de lume este mai întîi de toate să conserve, să oprească decăderea şi descompunerea. Să protejeze. Există, însă, şi aspectul pozitiv: să dea gust, să dăruiască vieţii dimensiunea ei duhovnicească şi morală. Toată evlavia individuală şi bisericească se concentrează în îndoita străduinţă: să scoată răul (prin asceză) şi să adauge binele (prin fapte de binefacere şi dragoste). Acum înţelegem de ce Christos a folosit cele două sensuri ale luminii şi ale sării pentru a-i caracteriza, prin acestea, pe Ucenicii Săi.

3) În pericopa de astăzi este concentrată întreaga misiune a Bisericii luptătoare, a Trupului credincioşilor, în lume. Însă dificultatea apare în înfăptuirea acestei misiuni. Adică, modul cum vor rămîne creştinul şi Biserica lumină şi sare în lume. Însăşi Evanghelia întreabă: (Matei 5, 13) Dacă sarea îşi va pierde puterea sa de a săra, ce i-o va da din nou? Dacă lumea creştină îşi va pierde puterea sa de a păstra şi a da gust, adică dacă va înceta să primească aceste daruri de la Izvorul lor, Christos, ce trebuinţă mai are lumea de ea? Va fi aruncată ca nefolositoare şi va fi călcată în picioare, completează Evanghelia. O ierarhie, care se aliază cu lumea celui viclean, îşi pierde puterea sa de a săra şi, în afară de nume, nu-i mai rămîne nimic în comun cu Biserica lui Christos. Este vremea să ne întrebăm: nu cumva aşa ceva se întîmplă şi cu noi, cu toţi, atunci cînd ne alăturăm puterilor demonice ale lumii şi lucrăm, nu pentru Christos, ci pentru acelea? Şi chiar dacă aceasta se întîmplă fără să ne dăm seama, vom fi cu toţii de acord că în felul acesta nu slujim lui Christos, ci slujim. La fel se întîmplă şi cu puterea de a lumina a Bisericii. Ca să rămînă lumină, trebuie să rămînă neatinsă de întunericul lumii. Cu cît înaintează secularizarea ei, cu cît mai mult întuneric intră în sînurile ei, cu atît intră apa înăuntrul corăbiei, cu toate consecinţele neaşteptate. Secularizarea nu poate niciodată să aducă extinderea şi dezvoltarea în Christos a Bisericii. Lumea nu se cîştigă cu secularizarea, dimpotrivă, cînd Biserica se secularizează, îşi pierde identitatea. Pentru ca Biserica să-şi păstreze esenţa ei, trebuie să rămînă lumină şi sare, aşa cum a vrut-o Christos şi aşa cum a întemeiat-o El în lume.

Fraţii mei,

De aici ajungem la o însemnată constatare. În felul acesta se explică mica iradiere de lumină a Bisericii noastre, în dimensiunea ei omenească, astăzi. Ea nu iradiază, pentru că noi, creştinii, ne-am pierdut lumina. Ea nu schimbă faţa lumii, pentru că noi am rămas acri şi nesăraţi. Desigur, lucrarea Bisericii continuă, şi cea sfinţitoare, şi cea mîntuitoare. Dar ceea ce se face, se face deoarece Harul lui Dumnezeu nu ne-a părăsit. Dacă Christos nu se vede în societate, să înveţe, să lumineze, să facă minuni, este pentru că noi L-am alungat pe Christos dinlăuntrul nostru. Şi, pe de o parte, Biserica (aceea care păstoreşte) devine din ce în ce mai mult lumească în structura şi activitatea ei, iar pe de alta, noi, ca persoane, tot mai mult ne aliem şi ne formăm după lume. Iată de ce astăzi, poate mult mai mult decît oricînd, este nevoie să vorbim despre Sfinţii Părinţi, care au existat şi există în fiecare epocă: lumina lumii şi sarea pămîntului.

Protoiereu GHEORGHIE M. METALLINOS

COMENTARII DE LA CITITORI