Lydia – Dania – Leda (1)

in Polemici, controverse

În „Testamentul literar” al lui Anton Holban există mărturisirea limitelor ficţiunii, a imposibilităţii scriitorului de a se detaşa, dincolo de un anumit grad, de experienţa directă. Holban observa că „sub fiecare eveniment literar se ascunde cîte o întîmplare adevărată, iar scriitorul n-a făcut decît să combine întîmplările şi să aleagă cuvintele”. Ca la foarte mulţi prozatori români, literatura conţine note biografice în asemenea măsură, încît acestea nu pot fi ignorate în numele nici unui principiu estetic.
pag 7 anton
Interferenţa existenţei cu literatura se produce în chip spectaculos într-un „caz literar care realizează surprinzătoare simetrii şi similitudini, în care sînt alăturaţi şi opuşi doi scriitori, pe care un al treilea îi observă, făcînd din ei personaje de roman“. În acest fel, destinul, în acelaşi timp uman şi literar, îi leagă pe Anton Holban, pe Octav Şuluţiu şi pe Zaharia Stancu de numele Lydiei Manolovici, uitată acum, dar binecunoscută înainte de război, atît în lumea mondenă, cît şi în cea literară.
pag 7 octav
Această tînără, aproape copil atunci cînd numele ei începe să fie prezent în Jurnalul lui Şuluţiu, era în vîrstă de numai 15 ani în 1931, dar avea deja o feminitate tulburătoare, amestec de ingenuitate şi provocare, de abilitate şi labilitate, de neastîmpăr şi indolenţă.
Lydia Manolovici va pune stăpînire, aproape simultan, pe sentimentele lui Şuluţiu şi ale lui Holban, fermecîndu-i şi aducîndu-i la exasperare, în aceeaşi măsură, împărţindu-le şi refuzîndu-le aceleaşi favoruri, contrariindu-i şi dîndu-le speranţe, reflectate aproape identic în romanul lui Holban Jocurile Daniei şi în Jurnalul lui Şuluţiu.
Din 1933, numele ei domină jurnalul acestuia din urmă, mereu derutat de personalitatea Lydiei, în care bănuieşte candoare, dar şi o mare disponibilitate erotică, puritate, dar şi instinctivă viclenie. În 1935, Lydia îl stăpîneşte pe deplin. Pasiunea pentru ea este „cotropitoare”. Tot de acum, îl fascinează şi pe Holban.
Între cei doi scriitori se instalează o rivalitate care nu va lua sfîrşit după moartea lui Holban. Înainte de apropierea Lydiei-Dania de Anton Holban, Şuluţiu nota în jurnal : „Am stat alături de Anton Holban. Ce minunat prieten! Ce suflet sensibil şi înţelegător, mai ales! Ce omenie rară se zbate în el şi ţi se oferă cu căldură!”.
Însemnarea se referă la un concert cu Simfonia I de Beethoven, la care, cu un rînd în urma celor doi scriitori, stătea Lydia-Dania. Mai tîrziu, Anton Holban va constata instabilitatea şi superficialitatea Daniei sale, la care interesul pentru muzică şi literatură venea din snobism şi mondenitate. Şuluţiu, însă, se emoţionează pentru presupusele ei emoţii: „De cîte ori mi-a bătut inima pentru ea în seara aceasta, ştiind că vibrează şi-n sufletul ei melodiile pe care le auzeam şi eu”.
De altfel, Octav Şuluţiu, sensibilitate exacerbată, uneori pînă la a copleşi luciditatea, face din Jurnalul său un veritabil roman. Un roman al formaţiei, dar şi o poveste de dragoste cu o progresivă amplificare a sentimentului, cu gelozii torturante, cu aşteptări, dezamăgiri, cu reverii şi neîmpliniri.
În mod paradoxal, romanul lui Holban, datorită incapacităţii scriitorului de a se îndepărta de evenimentul trăit, este un autentic jurnal, conceput, de altfel, ca atare şi din care nu lipseşte decît data exactă. Este uimitor felul în care experienţa celor doi scriitori se suprapune, pînă unde se realizează simetriile, pînă unde situaţiile se reflectă similar.
Lydia-Dania exercită asupra amîndurora aceeaşi fascinaţie, deşi atît Şuluţiu, cît şi Holban îi intuiesc artificialitatea şi se îndoiesc de inteligenţa ei, fără ca, totuşi, să se poată sustrage farmecului acestei fiinţe capricioase, imprevizibile şi răsfăţate.
Şuluţiu şi Holban încearcă, deopotrivă, un complex social în raport cu condiţia Lydiei Manolovici, cu risipa ei, cu luxul care îi incită şi-i întristează. Holban, mai rafinat, îi înregistrează detaliile vestimentare, lucru care mai rar i se întîmplă şi rivalului său. Aceleaşi complexe sînt provocate de sportivitatea Lydiei, de plecările ei în Tirol, la schi. La care se adaugă faptul că nu le scrie niciodată. Amîndoi o însoţesc cu gîndul şi suferă, imaginînd-o în cercuri la care ei nu au acces.
Similitudinea merge pînă acolo încît Şuluţiu şi Holban sînt preocupaţi de camera Lydiei şi profund emoţionaţi de obiectele ei familiare. În mod aproape identic se desfăşoară vizita Lydiei la Şuluţiu şi la Holban.
După o aşteptare febrilă şi prelungită de nepunctualitatea obişnuită a Lydiei, miraculoasa vizită decurge cu asemănări frapante, cu reacţii asemănătoare: Şuluţiu: „Dar a venit! S-a luminat totul. Mi-a luminat cărţile, s-a bucurat cu mine de vederea ediţiilor rare… I-am citit poezii. A fost o rară sărbătoare pentru mine. M-a despăgubit de toate suferinţele cauzate tot de ea, această vizită”.
Holban: „Dania a fost la mine! Pare de neînchipuit, dar a fost. (…). Uite telefonul de la care îţi vorbesc. Şi aici camera. Plăcile. Vezi ce multe plăci? Radio. Cărţile (…). Dania se aşază pe divanul meu, orice gest o emoţionează. Are nevoie de atîta timp ca să vadă totul! Căci, pentru fiecare amănunt e nevoie de gînduri multe. Şi cărţile multe pretutindeni, în bibliotecă, pe masă, pe scaune, pe jos. Aşa îşi închipuia“.

(va urma)
SULTANA CRAIA

COMENTARII DE LA CITITORI