Lydia – Dania – Leda (3)

in Polemici, controverse

La rîndul ei, Felicia-Mady-Judith este o mică perversă, aflată în foarte proaste relaţii cu sora ei. De altfel, Şuluţiu observase că sentimentele dintre surori nu erau atît de idilice cum şi le imagina Holban. Oricum, însă, şi el, şi Holban i se confesau Feliciei, care îi consola, asigurîndu-şi afecţiunea şi stima celor doi rivali. Imaginea este răsturnată de Zaharia Stancu, care scrie un roman de familie, critic, aşa cum o făcuse Hortensia Papadat-Bengescu, dar fără detaşarea şi fineţea autoarei ciclului Hallipilor, ci în încrîncenarea vindicativă a unui temperament violent. Este perioada trecerii sale de la lirism la proză (Oameni cu joben — 1941 este al doilea roman al autorului, după Taifun, 1937), o epocă în care scriitorul încearcă o urbanizare a spiritului, care nu-i reuşeşte încă, înainte de a-şi găsi tematica şi registrul adecvat. Se observă aici influenţa subliteraturii erotice, care se scria în epocă şi, prea puţin transpusă literar, viaţa redacţiilor în care se comenta cazul Holban-Şuluţiu.
În romanul lui Stancu, Anton Holban este Traian Balea, iar lui Şuluţiu i se atribuie iniţialele lui Holban, el numindu-se aici Anton Hîlmu. Conflictul este rezumat fără bună-voinţă: „Hîlmu înţelese că Balea i-a furat inima Ledei, inimă pe care el socotise că o cucerise mai înainte şi asupra căreia credea că are drepturile primului ocupant. Avusese o lungă şi violentă explicaţie cu Balea şi se despărţiseră duşmani. Se înjurau unul pe altul prin redacţii şi Hîlmu mersese şi mai departe: publicase într-o foaie săptămînală un mic studiu: Licheaua sentimentală. Balea se recunoscuse, dar tăcuse, el nu contesta că
n-are nervul polemic al lui Hîlmu, dar credea că nu e de demnitatea lui să răspundă”. Articolul Licheaua sentimentală era proiectat la 24 iulie 1935 şi a apărut mai tîrziu.
În ianuarie 1940, Şuluţiu va regreta episodul. Obiectul conflictului fiind îndepărtat prin căsătoria Lydiei Manolovici şi prin dispariţia lui Holban, imaginile tulburate de resentimente se reaşază: „Aş vrea să plîng şi eu, dar nu pot. Anton mi-a fost prieten şi i-am fost prieten; de ce l-am lovit? De ce n-am putut veni la capătul patului de moarte să
mă-mpac cu el şi să recunoaştem amîndoi, ce tîrziu! – că sînt femei pentru care nu merită să te cerţi şi să sacrifici nimic, mai ales o prietenie”. Urmează un elogiu tardiv al spiritului, sensibilităţii şi caracterului lui Holban, al sincerităţii sale. Este un epilog care încheie romanesc o istorie stranie, un joc al vieţii reflectat simultan, prin care se inversează rolul povestitorului cu al personajului, într-un ciudat amestec de ficţiune, de realitate, de iluzie şi de adevăr.

Sfîrşit
SULTANA CRAIA

COMENTARII DE LA CITITORI