Mă tem pentru pacea Planetei mele

in Tabletă de scriitor

Mă tem pentru pămîntul acesta, pe care Dumnezeu ni l-a dăruit pentru a trăi împreună în pace şi armonie. Mă tem pentru seceta de pe ogoare, pentru că lanurile se vor ofili, lăsîndu-ne fără pîinea de zi cu zi. Mă tem pentru cei care vor muri fără să ştie de ce. Mă tem pentru toţi românii care au plecat din ţara lor, hărţuiţi de oamenii politici, ducîndu-se, care încotro, în lumea largă, pentru un trai mai bun. O fi el traiul cum şi l-au dorit, însă dorul pentru tot ce au lăsat în urmă le macină sufletul. Mă tem de ce e mai rău, de cursa înarmărilor, în timp ce milioane de oameni ai planetei mor în sărăcie şi alte multe milioane nu au un acoperiş deasupra capului. Mă tem pentru ziua mea de mîine, de un război cu lasere, care va lăsa în urmă mormane de cenuşă şi ruine năpădite de şobolani şi de pînze de păianjen. Mă tem de păsările de plumb, care oriunde pot lovi fără să ierte viaţa nimănui, indiferent că este vorba de copii, de bătrîni, sau de femei.

Mă tem pentru sănătatea copilului de azi, care mînuieşte tableta, telefonul mobil cu o îndemînare mai ceva decît cea a strămoşilor săi cu sapa, coasa, plugul. Mă tem de frigul îndurat iarna de cei care nu au lemne în ogradă şi nici sobă în casă, chiar dacă trăim în mileniul civilizaţiei şi al bunăstării materiale. Mă tem pentru duplicitatea omului, care una spune şi alta face, şi zice că e credincios şi trăieşte cu gîndul la Dumnezeu chiar şi atunci cînd este cu toporul în mînă.

Mă tem de agitatorii care, fără scrupule, îndeamnă la ură, la discordie între semeni, fără ca omul de rînd să aibă posibilitatea să afle cum stau lucrurile pe planetă. Şi mă tem că nu vrem să ne cunoaştem ca oameni, aşa cum, cîndva, au dovedit-o generaţii de români cu bun-simţ. Mă tem de o boală colectivă, pentru că nu sînt spitale, iar doctorii lipsesc, ca şi sîngele pentru transfuzii. Mă tem de un cutremur de pămînt devastator, pe care nimeni nu îl poate prezice, chiar dacă, la televizor, clarvăzătorii, legaţi la ochi, îşi dau cu părerea.

Mă tem că nu mai sînt reguli pentru o viaţă normală, de vreme ce hoţii de bani publici au devenit modele, iar pedofilii – vedete de televiziune. Mă tem pentru mine, că nu am mai multe vieţi de trăit. Nu vreau să fiu lacrima acestui popor asaltat de fel şi fel de ştiri care îl pun la stîlpul infamiei. Mă tem că oamenilor li se pregăteşte steagul negru întru veşnicie.

Pacea, pentru mine, înseamnă surîsul florii de măr, îmbrăcată în razele de aur ale soarelui. De ce să mi se ia acest drept? Mă tem că într-o zi mă voi trezi că bolta cerului se va prăbuşi peste noi într-o apocalipsă de nedescris.

Doamne, luminează mintea tuturor oamenilor, să aibă grijă de pămîntul acesta, cu pădurile, cu florile şi vietăţile lui, cu pruncii săi, care nu au nici o vină pentru ceea ce se întîmplă, şi, împreună cu ei, să mă bucur de lumina zilei, fără să mai aud ştiri cum că armatele lumii se dotează cu arme care mai de care mai ucigătoare!… Mă tem pentru pacea Planetei mele!

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI