,,Maeştrii cîntăreţi“

in Polemici, controverse

 

 

Pătrunzînd adînc sensurile polivalente ale operei ,,Maeştrii cîntăreţi“, de Richard Wagner, îmi dau seama că la baza acesteia stă o esenţă morală, în perfectă corelaţie cu umanismul tuturor timpurilor. Şi, poate nu întîmplător, această capodoperă a marelui exponent al teatrului liric german este străbătută de o nobilă luminozitate. Ea ne introduce în viaţa unei corporaţii de poeţi şi muzicieni din Evul Mediu german. Autorul ne oferă o comedie muzicală de un pregnant colorit popular, unde se remarcă o indestructibilă unitate între libret şi expresivul discurs muzical. Dintre personaje, reliefez figura istorică a lui Hans Sachs şi pe aceea, de un romantism viguros, a lui Walther von Stolzing, ambii întruchipînd sensurile unei arte în permanentă vibraţie şi cu o mare putere educativă în rîndurile celor ce o ascultă. Este o artă care, după cum spunea Enescu, porneşte de la inimă ca să ajungă tot la inimă. În opoziţie cu aceste două personaje atît de luminoase, cărora li se adaugă şi gingaşa Eva, ne este înfăţişat personajul negativ, Beckmesser, prototipul artistului retrograd, ce se opune mersului ascendent al societăţii şi, în acest sens, el reprezintă, indiscutabil, o involuţie!

Conflictului puternic al operei – o adevărată luptă, pe plan estetic, între ,,vechi“ şi ,,nou“, între ,,veridic“ şi izolarea în ,,turnul de fildeş“ – îi corespunde un limbaj muzical cantabil prin excelenţă şi mai diatonic decît în operele ,,Tristan“ şi ,,Parsifal“. Modicitatea relevă faptul că autorul recurge, nu o dată, la acea ,,apă vie“ a folclorului, care i-a inspirat şi pe Beethoven, Goethe, Schiller, Dürer şi pe mulţi artişti care au contribuit substanţial la cristalizarea unei sensibilităţi germanice. Richard Wagner evită să-şi contruiască melosul în sens de derivată a limbajului armonic. Sub acest raport se explică şi pregnanţa ideilor muzicale, chiar şi atunci cînd acestea nu sînt analizate sau audiate în ambianţia celorlalţi parametri sonori. Foarte adesea auzim, în această operă, tema iniţială, simbolizînd climatul olimpian în care îşi desfăşoară activitatea artistică ,,maeştrii cîntăreţi“. Mi se pare relevant să citez aici şi o rezultantă a acesteia: tema corporaţiei, în care intonaţia arpegiată se impune în prim-plan, pe fundalul, deosebit de luminos, al gamei Do major. Sentimentul dragostei înflăcărate, cu semnificaţii majore, este redat printr-o temă mult mai lirică, pe care o auzim, alături de celelalte idei melodice mai importante, şi în uvertura operei; raportul tonal este de la Do major la Mi major, de mediană, un raport mult îndrăgit, mai ales de compozitorii neoromantici. Încă din secţiunea de dezvoltare a uverturii, vom întîlni şi motive mai săltăreţe, cum ar fi cel al primăverii, sau cel al lui Beckmesser, de o evidentă nuanţă grotescă. De altfel, cele mai emoţionante structuri ale acestei comedii muzicale, de ample proporţii, sînt uvertura, prezentată adesea şi în concerte simfonice, monologul lui Hans Sachs, aria lui Walther şi scenele de massă, în care se evidenţială o fericită îmbinare între dinamismul muzicii şi ritmul viu al desfăşurării scenice. În armonia acestei opere se remarcă multe înlănţuiri de provenienţă diatonică, fără a se neglija relaţiile de armonie cromatică, trăsătură prezentă, adesea, sub formă de secvenţe, foarte sugestive atît ca ritm, cît şi ca intonaţie. Treptele secundare sînt valorificate cu mult farmec şi, uneori, avem impresia că ascultăm cîntece medievale, cu un substrat diatonic modal, evocator, ducîndu-ne cu gîndul la producţiile de truveri, sau trubaduri. În acest climat de ,,arhaism“ şi de ,,spirit contemporan“ de esenţă romantică, tipic Secolului XIX, compozitorul relevă o măiestrie uluitoare, factor determinant în dobîndirea unui caracter sintetic, în totală asonanţă cu ceea ce numim stil eclectic, impersonal.

Opera ,,Maeştrii cîntăreţi“ este, poate, cea mai polifonică lucrare a autorului, iar, din acest punct de vedere, ne referim nu atît la principiile stereofoniei străvechi – prezentă mai ales în ,,Tristan“ – şi la spiritul contrapunctului liber, înflorit, al meşterilor Renaşterii, cît, mai degrabă, la polifonia de tip baroc, foarte asimetrică, avînd o suprapunere viguroasă de linii melodice bine conturate, sub toate aspectele: melos, ritm, colorit armonic şi colorit timbral. Poate că a fost predestinată această apelare la concepţia creatoare care l-a călăuzit pe Johann Sebastian Bach. În acest fel, cei doi măreţi fii ai oraşului Leipzig reuşesc să apară contopiţi într-o trainică osmoză, simbolizînd continuitatea unei culturi care a valorificat admirabil spiritul naţional, în contextul spiritului universal. Nu cred că există vreun muzician din zilele noastre care să nu fie impresionat, în egală măsură, şi de tehnica magistrală a suprapunerii diferitelor idei principale ale acestui senin opus, mai ales în secţiunea centrală a viguroasei uverturi. Procedeele din ,,Arta fugii“, de Johann Sebastian Bach, sînt, uneori, prezente, dar nu în sens epigonic, ci sînt adaptate lucid, într-un perfect echilibru, de Richard Wagner, la noile sale cerinţe de ordin creator. Ritmica este ceva mai simetrică decît în ,,Tristan“ şi ,,Parsifal“. Timpii măsurilor sînt marcaţi cu mai multă regularitate, şi poate de aceea există o monocromie, în ceea ce priveşte înlănţuirea valorilor. Dar, trebuie să adaug că această monocromie voită imprimă un dinamism interior, de care atmosfera tonică a operei avea nevoie în mod deosebit. Orchestraţia nu are ,,efecte de culoare“, ca în ,,Tristan“ şi ,,Lohengrin“. Faptul este explicabil, dacă ne gîndim la încărcătura polifonică de tip preclasic. Iar în această privinţă, semnalăm afinităţile cu instrumentaţia enesciană din cele 3 simfonii. Arhitectura muzicală are un aspect dual: pe de o parte, se impune fluenţa simfonică, apropiată de specificul melodiei continue, iar, pe de altă parte, necesitatea de a recurge la numere închise. Acest procedeu nu creează, însă, o lipsă de unitate, iar în punctul culminant al operei, care coincide cu o deosebit de expresivă fugă, rezolvarea apare convingătoare, avînd ceva din limpezimea simfonismului clasic vienez.

Cu alte cuvinte, Wagner poate fi definit, pornind de la aceste considerente, ca un compozitor care, fără să renunţe la unele elanuri romantice, are nostalgia culturilor clasice şi caută, în permanenţă, o puritate sonoră, dublată de o ardentă şi nestăvilită sete de echilibru. Iată de ce această spumoasă comedie nu ne apare nouă, contemporanilor, din punct de vedere al desfăşurării scenice, cu lungimi obositoare şi momente statice. ,,Meştrii cîntăreţi“ se îndepărtează de specificul operei oratoriale şi, din această cauză, ea reclamă, din partea regizorilor respectivi, soluţii ingenioase, pentru a se obţine o continuitate a vigurosului flux al libretului. Estetica sa este foarte apropiată de majoritatea concepţiilor care îi călăuzesc pe creatorii din ţara noastră. Sînt puse în antiteză două aspecte, pregnant deosebite. Ne este redat tipul clasic al artistului, pentru care omul constituie centrul preocupărilor sale complexe, iar, în virtutea acestui principiu, opera devine ,,solară“, tratînd acele teme majore care nu-şi pierd niciodată resursele de actualitate. Însăşi măiestria devine o parte integrantă în conţinutul propriu-zis al operei, separîndu-se, însă, de ceea ce numim, în termeni generali, ,,meşteşug“. Iată de ce marii esteticieni au făcut, întotdeauna, o deosebire între talent şi geniu. ,,Operele de talent ne pot atrage – spunea, cîndva, Tudor Vianu -, dar nu ne cuceresc. Ne oprim în faţa lor cu partea superficială a conştiinţei noastre, dar nu ne dăruim lor şi nu ne lăsăm stăpîniţi de ele pînă în ultima adîncime. Altfel se întîmplă cu geniul şi cu operele lui. Deşi structura lui artistică este intermitentă, ea are tendinţa de a-şi anexa întregul domeniu al conştiinţei“.

În contrast cu această armonie plină de nobile semnificaţii, prototipul negativ ne impresionează neplăcut. N-aş spune că este numai tipul retrograd care, apărînd în mod greşit o tradiţie, decapitează tot ceea ce se leagă de inovaţia înţeleaptă şi imperios necesară într-o evoluţie a procesului artistic. Acest ,,pensionar al propriei reputaţii“ îl simbolizează şi pe artistul estetizant care, nu o dată, crede că numai ceea ce reprezintă modă şi artificiu speculativ, ,,nou cu scop în sine“ şi mimetism muzical, el pledînd pentru o ruptură – de fapt, utopică – cu tradiţia, este simbolul artei ,,pure“. Eu consider că e imposibil ca un mare artist să nu fie pătruns de înaltele comandamente ale timpului său. Iar limbajul acestuia va fi ori unul de sinteză, în sensul lui Palestrina, Bach şi Mozart, ori un limbaj de revoluţie, aşa cum au demonstrat Beethoven, Wagner şi Debussy. În consecinţă, contează nu atît ceea ce spui, ci cum o spui. Adică, expresia generală a operei create, viabil legată de semnificaţiile perene ale eternului uman, a fost, este şi va fi un criteriu al valorii. Legat de aceste considerente, opera ,,Maeştrii cîntăreţi“, de Richard Wagner, dominată de generozitatea plină de duioşie umană a lui Hans Sachs, rămîne o culme nu numai a teatrului liric, ci şi una a unei convingătoare demonstraţii, pe plan estetic şi muzical, a temei abordate, cu atît entuziasm, de creator. Şi, în acest sens, toţi melomanii din lume vor înţelege mai bine cuvintele nemuritoare ale tulburătorului ,,Pan de la Bayreuth“: ,,Nu pot cuprinde spiritul muzicii altfel, decît în iubire… Muzica nu poate înceta niciodată să fie cea mai înaltă, cea mai eliberatoare dintre arte“. Şi, astfel, mesajul vibrant al lui Richard Wagner a fost încredinţat unei omeniri dornice de frumos şi de echilibru, pentru a fi primit înapoi, limpezit şi înnobilat.

DORU POPOVICI

COMENTARII DE LA CITITORI