MAFIA CASELOR

in Editorial

Ca şi marile personalităţi, şi marile înfăptuiri stîrnesc deopotrivă pasiuni fanatice, dar şi duşmănii ieşite din comun. Ele se bat cap în cap şi exprimă dualitatea de netăgăduit a naturii umane. În cazul nostru, exact motivele care îi determină pe unii (cei mai mulţi, de altfel) să ne iubească necondiţionat, iată că îi determină şi pe ceilalţi să ne urască, să ne pîndească, să privească cu ochi înveninaţi biruinţele noastre şi, în unele cazuri, să ne facă viaţa grea. Iar motivele ambelor categorii le veţi găsi în paginile revistei noastre: biciuim obrăznicia fără limite a iredentismului unguresc, vrem să trezim opinia publică asupra pericolului mortal pe care l-ar reprezenta reinstaurarea unei monarhii flămînde şi străine (în ultimii 60 de ani) de interesele neamului, veştejim ,,toată floarea cea vestită a întregului apus” care prea se amestecă brutal în viaţa României, îi luăm de guler, cu degetele ironiei, pe toţi ipocriţii care ar fi vrut să pună milioane de oameni la zid pe motiv că n-ar fi fost „dizidenţi” ca ei, cînd de fapt tot ei au profitat ccl mai mult de pe urma vechiului regim ş.a.m.d.
Dar, destul cu teoriile! Să trecem puţin şi la fapte şi să-i vedem mai de aproape pe cei care ne urăsc. Aceştia ne onorează din belşug cu: şicane, obstacole, vorbe grele, ameninţări şi o imagine nu tocmai idilică asupra viitorului revistei în momentul în care inamicii noştri ar căpăta mai multă putere politică. Ne-ar spînzura de limbă, asta e, ce să ne mai ascundem după deget – şi aşa ceva s-ar întîmpla, desigur, pentru că ei sînt foarte democraţi, toleranţi, dornici de reconciliere naţională şi, nu în ultimul rînd, creştini. Nu-i nimic, nu le vom face plăcerea asta, n-au nici o şansă.
În rîndurile care urmează vă vom prezenta cîteva dintre piedicile majore, grave, pe care ni le pun inamicii noştri. Voi începe prin relatarea unei incredibile scene petrecute zilele trecute la Camera de Comerţ din Capitală. Prezentîndu-se acolo pentru a obţine acordul de înscriere a Societăţii Comerciale „România Mare”, aşa cum prevede şi încurajează însăşi legea, unul dintre oamenii noştri a fost izbit de înjurăturile unui distins domn jurist, care nu e altul decît fratele mai mic al unui şi mai distins şef de „partid istoric“. Nu vroia omul în ruptul capului să ne dea aprobare, pe motive că „acest Corneliu Vadim Tudor are cazierul încărcat şi nu prezintă onorabilitate”. Mulţumesc, domnule Cutare, dar cazierul meu e curat ca lacrima, spre deosebire de cel al favoriţilor dumitale Gelu Voican, P.M. Băcanu şi al altor infractori care fac aerul de nerespirat în România. În marea lor majoritate, procesele pe care le-am dus în spate – ori s-au stins, ori le-am cîştigat, aşa că au mai rămas numai două: acelea cu soţii Robu, dar ele sînt încă pe rol şi pînă la pronunţare va mai curge mult whisky
dinspre valizele partenerilor străini spre plasele de plastic poliizoprenic ale funcţionarilor Camerei de Comerţ. Cît despre „onorabilitatea” mea, nu instituţia dvs. comercială are căderea să se preocupe, ci cel mult familia mea ori viitorul electorat. Dvs. trebuia să vă pronunţaţi în privinţa eficienţei economice ori a contului nostru bancar. Mă rog, după îndelungi tergiversări, am aflat şi motivele acestei şicane: dl. jurist are generoase opţiuni monarhiste (să-i trăiască!), iar şeful său, dl. vicepreşedinte al Camerei, are şi mai generoase porniri sioniste, ceea ce nu înseamnă că ar fi evreu, nici pomeneală, numai mama şi tatăl său au fost, dar el e un mare român, ceea ce ne face să-i dorim numai bine. Pînă la urmă s-a rezolvat, dat fiind faptul că dl. Dan Mirescu şi alţi oameni cu capul pe umeri au explicat acestor admirabili domni că n-are rost să încalce legea atît de ostentativ şi să se expună public numai şi numai de dragul de a ne pune beţe în roate.
Cît despre înjurătura grosieră prin care dl. jurist ne-a trimis pe toţi cei de la „România Mare” la origine, îl anunţăm că de-abia chestiunea asta ţine de cazier şi de onorabilitate. Aşa că firma lor „Camera de Comerţ” ar trebui înlocuită grabnic cu una pe care să scrie „Camera de înjurături”.
Dar, să trecem la o chestiune cu adevărat problematică şi din ce în ce mai dificilă. Aici, cei care ne iubesc ca pe sarea în ochi s-au întrecut în machiaverlîcuri şi ne ţin într-un permanent şah. Este vorba de sediul nostru, în marea sa dărnicie cu casele fostei nomenclaturi. Guvernul a risipit cu lopata cele mai bune clădiri din Capitală. Prin mai 1990, pe cînd încă nu apăruse pe piaţă revista noastră, am avut unele promisiuni vagi că vom putea să căpătăm clădirea din Bd. Primăverii nr. 4. Ne-am dus să o vedem, cum era şi normal, dar bucuria ne-a fost de scurtă durată: a doua zi a fost atribuită actorului Horaţiu Mălăele. Avem toată stima faţă de simpaticul slujitor al Thaliei, dar parcă ceva nu e în regulă: deci lăsăm pe drumuri o redacţie întreagă, cu 20 de angajaţi şi vreo 40 de colaboratori (la ora aceea) pentru o familie cu 3-4 membri. Asta-i situaţia, ne-am zis, nu ne putem lupta noi cu un actor atît de popular, eram, totuşi, prea mărunţi. La cîteva zile, ni s-a promis adresa din str. D. Severeanu nr. 36, unde am înţeles că ar fi trebuit să se mute Valentin Ceauşescu dacă familia sa ar mai fi fost la putere. Ne-am făcut iluzii şi cu sediul acesta, l-am vizitat, era în grija armatei şi avea o gardă ca la Buekingham Palace – dar scurtă ne-a fost bucuria, pentru că am intrat imediat în malaxorul păcălelilor şi birocraţiei. Dl. Ciurel (care era pe atunci director general adjunct pe la Gospodăria de Partid) ne trimitea la conducerea armatei, aceasta ne trimitea înapoi, cu diplomaţia sa recunoscută, pe urmă Guvernul ne mai trimitea şi el pe undeva, nici nu mai ţinem minte pe unde, că era vînzoleală mare, atunci a fost bătaia peştelui pentru vile şi case încăpătoare, pentru privatizaţi şi arabi, bătălie condusă de romul cel mic (de 50 de grame) care conducea Primăria Capitalei, celebrul şmecher Dan Predescu. Pe scurt, nu ne-a fost atribuit nici acel sediu, aşa cum nu ne-a fost atribuit nici unul din cîte ni s-au promis. Într-un tîrziu, ne-am mulţumit cu cele 4 birouri mici din Calea Victoriei nr. 39-A, unde stăm şi acum. Cu singura diferenţă că atunci, la începuturi, aveam vreo 60 de oameni, iar acum avem peste 300, dacă punem la socoteală şi reţeaua noastră proprie de difuzare, precum şi noile instituţii pe care
le-am creat: Editura, Casa de Filme, Societatea Comercială. Adăugăm la toate acestea porţia noastră de cca. 200 de vizitatori pe zi (în momentele de vîrf) care vin din toată ţara, ba chiar şi de peste hotare. Şi, încoronarea operei, vom adăuga Partidul România Mare, cu un însemnat număr de oaspeţi, doritori, adepţi şi curioşi, cu înscrieri pe tabele etc. E suficient? Avem uneori momente infernale, cînd n-ai loc să arunci un ac, se calcă lumea pe picioare. Constat că s-a dus buhul pînă peste ocean cu privire la acest flux extraordinar, astfel încît într-o recentă epistolă, dr. Corneliu Florea din Winnipeg (Canada) ne scrie că la „România Mare” sînt mase de oameni ca La Maglavit! Şi toate astea se petrec în 4 cămăruţe.
N-avem loc nici măcar pentru corectura revistei, cele 7-8 fete care răspund de acest important sector lucrînd prin străini, printr-un fel de birou-depozit-documentare al revistei „Satul Românesc” – căreia îi mulţumim şi pe această cale pentru bunăvoinţă. Ei, bine, în tot acest timp există publicaţii în Bucureşti care tipăresc vreo 6.000 de exemplare, nu le citesc nici membrii familiei, dar se lăfăie în cele mai somptuoase sedii, gata mobilate, cu grădini şi chiar fîntîni arteziene. Mulţumim din inimă partidului (de guvernămînt)! Prin ce minune au ajuns G.D.S.-ul şi Fundaţia antiromânească Sörös în Palatul Cuza din Calea Victoriei? Oare ce activităţi depune Ion Caramitru cu UNITER-ul său, în fosta casă a lui Nicu Ceauşescu? Cine a îngăduit acestui Andrei Pleşu să pună stăpînire, atît în Capitală, cît şi în ţară, pe un număr impresionant de vile şi castele? Ehe, ar fi multe întrebări de pus. Deci ungurii şi agenţii C.I.A. vin la Bucureşti pentru a infuza veninul lor străvechi şi autorităţile noastre mor de plăcere, le deschid cămările împărăteşti. Iar în vremea asta, cei mai curaţi slujitori ai ţării sînt ţinuţi pe la uşi, umiliţi, împiedicaţi să-şi urmeze destinul şi să scoată ţara asta din impas.
Întregim acest tablou în aqua-forte cu cele cîteva demersuri pe care le-am făcut pe lîngă primarul-
general al Capitalei. Încă din toamna trecută, am înaintat o cerere legală către dl. N.V. Oproiu, ba chiar, printr-un concurs de împrejurări, ne-am prezentat la domnia-sa pentru a o susţine şi verbal. Deşi ni s-a spus că putem veni şi că sîntem aşteptaţi, nu mică ne-a fost mirarea să constatăm că dl. Oproiu plecase între timp din sediu, aşa că ne-am trezit
într-un uriaş birou gol. „O fi omul foarte ocupat
ne-am zis – uite cîte gropi sînt prin Bucureşti, ne-au năpădit şobolanii, din şantierele de construcţii se fură şi ce s-a clădit pînă acum, vai de capul lui cîte mai are de rezolvat!”. Aşa ne-am spus şi ne-am prezentat altă dată, tot anunţaţi, tot aşteptaţi. Am avut ceva mai mult noroc, în sensul că între doi şobolani, exterminaţi, trei gropi umplute, patru bălţi asanate şi cinci clădiri salvate – dl. Oproiu şi-a făcut timp şi pentru noi şi ne-a primit. Asta nu înseamnă că ne-a şi rezolvat ceva, nu, Doamne fereşte, unde ne trezim aici şi cum putem fi atît de absurzi?! Păi după ce ne primeşte omul de la înălţimea uriaşei răspunderi, mai putem emite şi pretenţii?! Aşa că aşteptăm de vreo 7 luni „un semn de mila Măriei Sale”. Ca să fim drepţi, ne-a dat un semn, ba chiar o confuză promisiune de sediu, prin nişte intermediari: undeva prin Vatra Luminoasă. Minunate intenţii, desigur, dar ni s-a părut prea central pentru nevoile noastre, aşa că l-am rugat (tot prin intermediari, bineînţeles, că doar nu puteam avea norocul să mai vedem luminăţia feţei sale!) să se ducă el acolo. Pînă una-alta, ne mulţumim să constatăm încăpăţînarea dramatică cu care
domnia-sa nu ne dă un sediu. El aplică legea, ni s-a spus. El e incoruptibil, ni s-a şoptit. El e omul de fier, ni s-a sugerat prin tăcere. Poate că din aceste motive binecuvîntate l-a ţinut nu demult în picioare, cam o jumătate de oră, pe dl. Ion Ţiriac, făcîndu-i cunoscut, pe un ton de o aroganţă mai puţin întîlnită în România, că legea îi permite să capete numai 10 metri pătraţi de persoană! Aud că dl. Ţiriac s-a uitat în stînga, s-a uitat în dreapta, ba chiar şi îndărăt, să vadă dacă acest Robespierre în chiloţi vorbeşte, cumva, cu el, ori poate o mai fi vreun personaj în birou, cu căciula în mînă, ca-n ,,Arendaşul român”. Nu, nici pomeneală, erau numai ei doi şi, probabil, microfoanele fostei Securităţi – de notat că acestea, neputînd fi scoase din pereţi, au trebuit să fie înfundate şi mai tare, ştiţi cum, după principiul dopului la sticlă. Tot atît de frumos s-a purtat întîiul gospodar al Cetăţii noastre şi cu nişte oaspeţi francezi, aşa după cum reiese dintr-un articol publicat de Sorin Postolache în „Totuşi iubirea” -, i-a umilit prin sictirul său suveran, ca să-şi bage minţile în cap. Ce, ei nu ştiu că dl. Oproiu e ziarist şi fondator al revistei „Bucureşti”?! Aşadar, dl. Oproiu nu vrea nici mort să ne dea un sediu. Are plăcerea sadică de a auzi că sute de oameni stau înghesuiţi zilnic, ca sardelele, în patru odăi mai mici chiar decît Oficiul femeilor care îi fac lui cafele, mai întunecoase decît cele patru despărţituri ale Stomacului vacii. Dar, de ce ţi-e frică, nu scapi. Partidul România Mare tot s-a născut, cu sau fără voia domniei-sale, cu sau fără voia tuturor acelora care au preferat să dea sedii udemeriştilor şi agenţilor C.I.A., decît unor luptători pentru demnitatea românilor la ei acasă. Ar fi chiar posibil ca la anul, pe vremea asta, partidul şi trustul nostru de presă să aibă după alegeri nişte sedii pe măsura muncii pe care o desfăşoară pentru ţară, pe măsura voinţei milioanelor de simpatizanţi. S-ar putea chiar ca aceste sedii să fie mult mai mari decît îşi imaginează domnii Oproiu, Pleşu, Sörös şi chiar cîţiva dintre actualii noştri guvernanţi. Atunci însă ei vor fi cu mult mai mici decît acum. Şi nu pentru că ar intra la apă, ci pentru că vor reveni la dimensiunile iniţiale. Şi s-ar mai putea ca nişte oameni cu adevărat incoruptibili să-i întrebe pe unii funcţionari publici şi lideri ce-au făcut cu casele alea boiereşti ale ţării, cui le-au dat, în ce condiţii, de ce au tolerat ca anumite partide să vîndă peşte şi bere ori să deschidă birturi în clădirile destinate politicii şi, implicit, bunului mers al obştei noastre.
În ceea ce ne priveşte, noi nu vom mai cere nimic. Puterea nu ne iubeşte. Şi asta în timp ce tot felul de gazete obscure ne acuză că facem jocul puterii. Auzim chiar ultima aberaţie, întreţinută de revista „Aici Radio Europa Liberă” – anume că Partidul nostru ar fi un… paravan al F.S.N.-ului! Acesta însuşi fiind pînă acum un paravan al P.C.R.-ului etc. Eroare, noi nu facem jocul nimănui. Am cercetat cu atenţie istoria acestei ţări şi am văzut că nu se poate face nimic în răspărul voinţei populare, împotriva direcţiilor de foc ale evoluţiei noastre milenare. Aceasta e mica noastră taină şi marea noastră forţă. Şi chiar dacă ar fi să mai întîmpinăm noi şi diabolice şicane, chiar dacă ar fi să fim scoşi şi din cele patru încăperi în care ne desfăşurăm munca şi viaţa, înghesuiţi ca vai de capul nostru – tot nu vom dezarma. Pentru că poporul ne vrea. Şi pentru că nu putem lăsa ţara, la nesfîrşit, pe mîna ageamiilor, a infractorilor şi a trădătorilor de neam. Aşa că ne rugăm să ne trăiască duşmanii. Nu de alta, dar judecata de apoi n-ar avea nici un haz fără ei…
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 28 iunie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI