Magda Isanos – un cîntec închinat vieţii

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Născută la Iaşi, la 17 aprilie 1916, Magda Isanos şi-a legat copilăria şi adolescenţa de spaţiul basarabean, părinţii fiind medici la Costiujeni, în coasta Chişinăului. A studiat la Iaşi dreptul si filozofia; licentiată în drept, a profesat, pentru un scurt timp, avocatura la Iaşi. Debutul literar a avut loc în 1932, cînd a publicat din versurile sale în revista ,,Licurici”, a Liceului de băieţi ,,Bogdan Petriceicu Haşdeu”, din Chişinău. S-a stins din viaţă la Bucuresti, la 17 noiembrie 1944.

Aflăm, din biografia scriitoarei, cîteva din trăsăturile ce o defineau ca pe o autoare sensibilă, dar plină de curaj, care descoperea, în tot ceea ce o înconjura, motive temeinice pentru a căuta, prin versurile sale, să însenineze viaţa celor trişti. Cînd citeai poeziile ei, necunoscînd-o, nu puteai nici măcar bănui ce fire veselă avea: în versuri răsuna tristeţe multă şi gravă… Cum se împăcau aceste două feţe? Lumina şi umbra convieţuiau în totală armonie. Artist înnăscut, simţea că trebuie să se ţină departe de sinceritatea impudică a confesiunii directe, de mărturisirea spontană şi, uneori, necugetată, care mută povara pe sufletul altuia, relatîndu-şi jurnalistic necazurile culese la cald şi spuse de-a dreptul, sub formă de veşti, din infernul personal. Veselia diurnă îi filtra, dar îi şi potenţa tristeţea. Structurată în adîncime, ca o eclipsă, cînd între Soare şi Terra se interpune Luna, iar sus se iveşte „soarele negru al melancoliei”, poeta avea forţa care se naşte din echilibrul energetic al contrariilor. Ştia din experienţă că oamenii nu vor să plîngă, ci să rîdă, ori să fie mîngîiaţi. Rîsul, o altă faţetă a hohotului de plîns, e mai greu de stîrnit, iar a mîngîia e un har pe care puţini îl au: de obicei, doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între rîs vădit şi plîns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistă şi uşoară a celor care se gîndesc doar la durerea lor, afişîndu-şi nefericirea, în loc să-şi menajeze aproapele. Ea făcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca şi cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile.

 

Dragostea mea

 

Eu ştiu că tu nu meriţi dragostea

şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

dar parcă bolta merită vreo stea,

şi totuşi cîte-ntr-însa se-oglindesc…

 

Nu meriţi iaraşi clipele de-acum

şi gîndurile bune cîte ţi le-am dat,

dar parcă merită noroiul de pe drum

petalele ce peste el s-au scuturat?

 

Iubirea însă e ca soarele,

care ramîne pururea curat

şi după ce, milos, i-a sărutat

leprosului, pe uliţă, picioarele…

 

MAGDA ISANOS

COMENTARII DE LA CITITORI