Mai este cale de întoarcere?

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimaţi colegi, poate că nu întîmplător politica este de genul feminin, capricioasă, schimbătoare, imprevizibilă. Generalul Charles de Gaulle formulase un aforism: „Politica e o treabă prea serioasă, ca s-o lăsăm pe mîna politicienilor”. Dacă mi-ar fi spus cineva, în urmă cu 2 ani, de pildă, că astăzi, 9 februarie 1994, eu şi partidul pe care-l conduc vom vota pentru aprobarea Acordului cu Fondul Monetar Internaţional, aş fi crezut că e un adept al suprarealismului timpuriu, de genul lui Arcimboldo. Pentru că n-am avut şi nu am nici acum o părere prea bună despre cămătari. Fiindcă ce este oare forma aceasta de împrumut bancar, decît o formă de camătă? Eu nu sînt economist, m-a ferit Dumnezeu de aşa ceva, i-a ferit şi pe economişti de prezenţa mea, dar ştiu un adevăr elementar: marea finanţă a lumii nu e animată de sentimente, nu e idealistă, ci are nişte reguli şi obiective de o precizie chirurgicală.

Nu dă nimeni bani cu împrumut aşa, de florile-mărului. Mai ales că marea finanţă de care aminteam irigă acea Cupolă Transnaţională a Noii Ordini Mondiale. Vă asigur că ea există şi că acţionează cu o înaltă şi febrilă ştiinţă pentru înfeudarea unor mari colectivităţi de oameni. Activitatea acestei forţe uriaşe a intrat într-o nouă fază în momentul în care s-a prăbuşit Zidul Berlinului. Echilibrul terorii de pînă atunci a fost înlocuit cu teroarea însăşi, în stare pură. Se ruinează destine, se ruinează familii, se ruinează popoare. Aşa după cum nimeni nu s-a întors încă din moartea veşnică, în afara soldatului Er pe rug, despre care scrie Platon – tot astfel nimeni n-a avut experienţa-unicat a răscroirii economiei socialiste în economie capitalistă, nimeni n-a putut spune pînă acum, cu mîna pe inimă, că a traversat cu bine deşertul tranziţiei. Toate ştirile care ne parvin din Ţări cu oarecare avans, ca Polonia şi Ungaria, sînt contradictorii şi n-au relevanţă, atîta timp cît acestea au datorii între 25 şi 50 de miliarde de dolari. Ce poate face, în aceste condiţii, o Ţară ca România? Ce putem face noi, la ora actuală, cînd fără bani nu numai că nu-ţi poţi rezolva problemele de viaţă cotidiană, dar nu te bagă nimeni în seamă, intri în izolare, la „neagra”, cum ar spune colegii care au fost închişi politic! Poate că dacă aş fi economist, m-aş speria de consecinţele unui asemenea Memorandum sau Acord. Mai cu seamă după ce l-am auzit pe colegul Marin Stelian, care ne-a creionat o panoramă apocaliptică, dar am o singură nedumerire: a vorbit în calitate de preşedinte al Comisiei Buget-Finanţe, propulsat de partidul de guvemămînt, sau în calitatea sa, ceva mai prozaică, de director de bancă? Chiar glumeam cu colegii din prezidiu – dacă semnăm Memorandumul, ne vom numi oare memorandişti? „Cine cere nu piere, dar nici nume bun nu-i mere” – spune folclorul nostru. Acestor 3 specialişti ai noştri care ne apar uniţi la acea masă guvernamentală, dar vă asigur că se au ca pisica şi cîinele – mă refer la domnii Florin Georgescu, Mircea Coşea şi Mugur Isărescu –, le-aş da două teme de meditaţie. Prima: „Nici o instituţie n-a fost pentru oameni o pacoste mai mare ca banii”, zicea Sofocle. A doua: „Nu lua cu împrumut, nici nu da”, spunea Shakespeare în „Hamlet”. Noi, românii, avem o experienţă dureroasă în privinţa restituirii unor datorii. Am trăit paradoxul de a nu simţi roadele dulci ale acelor împrumuturi, dar, în final, am băut pînă la fund cupa cu oţet a restituirii banilor. Din acest punct de vedere, cei care vor susţine acum acest Acord îşi asumă o mare răspundere. Mai mult ca sigur că, în eventualitatea în care costurile sociale vor fi dramatice şi vor genera convulsii sociale, se vor naşte peste noapte instanţe inchizitoriale, care vor analiza filmul şedinţei noastre de azi şi-i vor trage la răspundere pe cei care au acceptat condiţiile, într-adevăr draconice, ale FMI-ului. La noi, la români, s-au mai petrecut scene din astea, sîntem campioni mondiali ai răfuielilor. Dar şi cealaltă variantă e valabilă – adică şi cei care vor respinge acest Acord sau nu-l vor vota, prin abţinere, îşi asumă un risc foarte mare, dat fiind faptul că nu pot oferi alte surse de finanţare, iar fără bani, toată strategia noastră de dezvoltare ar semăna cu palatele de mucava ridicate de prinţul Potemkin pentru a o amăgi pe împărăteasa Ecaterina a II-a, de-aici şi formula „potemkiniadă”. A venit momentul să reaşezăm eşichierul politic românesc pe bazele sale adevărate: propun ca formaţiunile politice care boicotează acest Memorandum să nu se mai declare reformiste şi democratice, ci nostalgice ale vechilor structuri. (Vociferări pe băncile Opoziţiei, aplauze din rîndul Coaliţiei guvernamentale) Nu vreau să-mi imaginez ce poziţie ar fi adoptat Opoziţia noastră perfect sincronizată, între cele două Camere ale Parlamentului, dacă ar fi fost acum antrenată la guvernare. Rezumînd, riscurile sînt şi de-o parte, şi de alta. În ceea ce mă priveşte, deşi nu sînt un tip pragmatic, dacă tot e să risc, prefer să risc cu punga plină, nu cu vîntul fluierînd prin buzunare. Da, domnilor, îi iubesc atît de mult pe bancherii evrei, încît vreau să le luăm banii! Aici intervine şi o chestiune de voinţă politică. Ne este clar nouă, tuturor, ce vrem să facem cu Ţara noastră, încotro vrem să ne îndreptăm? Mai este cale de întoarcere din punctul în care ne aflăm acum? Eu cred că nu. Aventura a început, e o experienţă de viaţă unică pentru generaţia noastră, e piatra de încercare a unor destine, în funcţie de care vom avea un nume bun în Istoria Ţării, sau vom fi blestemaţi pe veci. Aparent – e vorba numai de un document de ordin finanţist. În profunzime – avem de-a face cu viitorul Ţării noastre, pe care n-avem voie să-l ipotecăm, să-l primejduim în vreun fel. Este limpede că ne aflăm la o mare răscruce. De fapt, am fost împinşi într-o situaţie de şah-mat. Şi mai este limpede că avem nevoie de aceşti bani, ca de aer: 700.000.000 de dolari de la FMI şi 1.200.000.000 de dolari de la Banca Mondială, care ar veni după „unda verde”. Din păcate, avem de luptat şi cu unele clişee şi ştampile care mai operează prin societatea noastră. Nu mai departe decît aseară, pe micile ecrane, am văzut trei momente diferite ale raportării unora la acest Acord. Într-o primă emisiune, reporterul Radu Nicolau şi liderul şoferilor, Miron Mitrea, cu haina lui de piele neagră, ca la Gestapo, afirmau că Partidul România Mare şi alte partide nu vor acordul acesta şi sînt antireformiste. Dar a venit emisiunea de noapte a „Actualităţilor” şi o Ţară întreagă a văzut că, în Dealul Mitropoliei, situaţia se prezenta exact pe dos: P.R.M.-ul şi celelalte partide ale arcului guvernamental au votat în mod hotărît, fără ezitare, pentru Memorandum, în timp ce partidele care se iluzionează ele că sînt purtătoare de steag al reformei fie că au votat împotrivă, fie că s-au abţinut, ceea ce, în speţa de faţă, e cam acelaşi lucru. În fine, la emisiunea postului SOT, unii colegi parlamentari din Opoziţie ne-au acuzat pe noi, cei de la Partidul România Mare, că sîntem împotriva reformei şi anti-europeni. Pe undeva nu erau departe de adevăr, pentru că noi ne-am pronunţat în repetate rînduri împotriva reformei inumane de tip Roman-Stolojan, ale cărei efecte se văd azi cu ochiul liber. De altfel, ştiu din sursă sigură că tocmai datorită împrumuturilor efectuate de premierii Roman şi Stolojan şi din pricina neseriozităţii cu care cei doi politicieni improvizaţi au tratat condiţiile FMI-ului, este nevoie astăzi şi de o garanţie a Parlamentului. Acesta-i adevărul. Iar Opoziţia, aici, n-a jucat deloc cinstit. Amintiţi-vă că noi toţi ne-am întrerupt vacanţa în ianuarie anul curent, la solicitarea scrisă a 48 de colegi senatori, care motivau pofta lor de muncă tocmai prin dorinţa de a dezbate acest Memorandum. Vorba zicalei: „Mă duc să caut de lucru, dă Doamne să nu găsesc!”

Onorabila noastră Opoziţie a motivat mereu, şi motivează şi azi, că ea nu se opune Acordului, ci îşi exprimă neîncrederea în capacitatea actualului Guvern de a valorifica aceşti bani. Poate am să-i surprind pe unii, dar aici îmi îngădui să merg alături de Opoziţie, măcar cîţiva metri din această cursă. Domnilor guvernanţi, dacă noi vom lua aceste tranşe de bani, care pot duce şi la o sensibilă ştirbire a suveranităţii naţionale, iar aceşti bani vor intra în buzunarele unor miniştri iresponsabili, atunci mai bine ne vedem de sărăcia noastră. Mă refer în primul rînd la dl. Niculae Spiroiu, care a risipit zeci de milioane de dolari pentru a importa avioane şi tancuri din Israel, lame de ras din Liechtenstein, pateu de ficat stricat din fosta Cehoslovacie, limuzine ultraluxoase „Opel Vectra”, calculatoare descompletate, stofe din Germania şi din Ucraina, în timp ce furnizorul tradiţional al Armatei, Fabrica de Postav „Azuga”, stă cu producţia pe stoc, deteriorată prin magazii. E nefiresc, nesănătos şi suspect ca o Ţară ca a noastră, care pînă în decembrie 1989 producea armament excelent pentru nevoile interne, dar şi pentru export, de unde intrau la buget peste 1 miliard de dolari pe an, ei bine, o asemenea Ţară să îmbogăţească alte Ţări şi să importe armament şi alte produse tot în valoare de peste 1 miliard de dolari! Profit de această ocazie şi anunţ conducerea Senatului, pe domnul Valer Dorneanu, pe domnii Florin Georgescu şi Mircea Coşea, că aseară am intrat în posesia unui set de 5 documente care demonstrează în mod zdrobitor că, prin intermediul generalilor Spiroiu şi Florică, mai multe firme străine au prejudiciat România, în ultimii 3 ani, cu peste 200 de milioane de dolari. Rog conducerea Executivului să-l suspende din funcţie pe acest ministru abuziv, pînă se va lămuri care e situaţia lui. Acum se pun bazele unor averi colosale, şi doresc să vă mai dau un singur exemplu: liderii unui partid cu pretenţii, P.D., au aflat că în curînd va spori taxa pentru ţigări din import, au cheltuit cîteva milioane de dolari pentru a cumpăra mai multe mii de baxuri şi estimează un cîştig de circa 3 miliarde de lei, pe care intenţionează să-i cheltuiască într-o eventuală campanie pentru alegerile anticipate. Rog totodată Parchetul General şi alte organe să facă demersurile legale pentru identificarea depozitelor valutare depuse de unele personaje în bănci străine, în urma unor fraude şi tranzacţii oneroase, care au prejudiciat tezaurul naţional. Atenţie la Mafie – stimaţi colegi şi onoraţi guvernanţi! Şi atenţie ca nu cumva tensiunile sociale generate, printre altele, şi de condiţiile FMI-ului, să nu anuleze valoarea propriu-zisă a împrumutului.

Acestea fiind spuse, Partidul România Mare votează – deşi cu strîngere de inimă – pentru aprobarea Acordului cu Fondul Monetar Internaţional. Noi mergem, în continuare, pe mîna premierului Nicolae Văcăroiu, care plăteşte oalele sparte de echipele Roman-Stolojan. Ar fi momentul ca senatorii să nu mai facă, măcar azi, o politică de partid şi să se gîndească la interesul obştesc. N-am vota Acordul dacă n-am nutri speranţa că el va duce la o ameliorare a nivelului de trai. Fără bani, economia românească este ca o maşină superbă, dar fără combustibil. Voi încheia într-o tonalitate jovială, pentru că nu sîntem la un parastas. În urmă cu vreo 15 ani, circula o glumă prin presă. La Expoziţia Mondială de Automobile desfăşurată la New York, România a cucerit Medalia de Aur prin expunerea unei maşini care nu circula cu benzină, ci cu apă. Minunea era mare, aşa ceva nu se mai văzuse, nemţii, japonezii, italienii şi americanii au cerut explicaţii. Şi atunci s-a lămurit misterul maşinii care circula pe bază de apă: a fost ridicată capota motorului şi au apărut 6 securişti vînjoşi, care au tot împins şi au mărşăluit, strigînd extenuaţi: „Apă! Apă!”

CORNELIU VADIM TUDOR

(9 februarie 1994, plenul Senatului României)

 

 

PRM nu este de vânzare

COMENTARII DE LA CITITORI