Mangalia, dragostea mea!

in Lecturi la lumina ceaiului

În fiecare an, cum năvăleşte vara peste noi, cum o zbughesc la mare. Îmi iau nevasta, căţeii Cocuţa & Bibi, papagalul Titi, periuţele de dinţi, şi pun cap-compas pe Mangalia. De unde nu ne mai întoarcem pînă pe 15 septembrie, eventual 16, dacă şoferul, deci subsemnatul, nu s-a dres corespunzător. N-avem cum să ne-ntoarcem mai devreme, fiindcă pe 14 septembrie e ziua prietenului Iulică, şi se lasă cu bairam la Limanu. Altădată, „transhumanţa“ spre Litoral se-ntîmpla la-ntîi Mai, dar, de data aceasta, frigul şi ploile (fenomen meteorologic de dată mai recentă, datorat probabil… încălzirii globale) ne-au ţinut în Bucureşti pînă la 11 iunie. Cînd era musai să o pornim într-acolo, pe 12 fiind ziua prietenului Dorel, mare patron de terasă micuţă, dar plină de farmec, la Jupiter. Care Dorel, deşi purtător al numelui devenit băşcălie naţională, nu dă nici cu basculanta-n pom, nici cu tîrnăcopu-n conducta de gaze; dimpotrivă, pregăteşte o saramură de crap ce n-a văzut Jidveiul! Obligatoriu, sec şi de la gheaţă, cu puţină Poiana Negrii (neapărat Aprigă!), turnată de ospătarul Costel, cam de la juma’ de metru-nălţime, fix în centrul paharului. Nici renumitul pistolar Sorin Babii nu nimerea „musca“ aşa cum o reuşeşte Costeluş. Să fie primit!
Iubesc nespus Mangalia, staţiunea în care mi-am copilărit mai toate verile, copilărindu-mi acum şi bătrîneţile. Sigur, oraşul de azi nu mai e aşezarea din anii ’50, în care nu puteai ajunge fără o autorizaţie specială. Partea dinspre mare era plină de cazemate (una dintre ele devenită renumita cîrciumă a lui nea Puiu – nici o legătură cu Iordănescu!), şi patrulată, zi-noapte, de vedetele gri-şobolan ale flotei militare, căci inamicul putea rîvni oricînd la izbînzile tinerei republici democrat-populare. De partea cealaltă a falezei se înşiruiau căsuţele tătăreşti, albe, joase, termoizolate sub bolţi de viţă, înconjurate de garduri din piatră ridicate pînă la şoldul omului, deci încă semănînd cu tabloul din Pînza de păianjen a Celei Serghi, colega de şcoală şi prietena maică-mii. Amintiri proaspete încă, explicînd şi titlul, fără pic de ironie în el (veţi vedea mai jos pentru ce această precizare), articolului de azi. Care titlu, îmi aminteşte exclamaţia ţopăită a lui Mircea Geoană, dragul de el, cînd se vedea deja preşedintele ţării: Mihaela, dragostea mea! Eh, de-ale vieţii… Tot de-ale vieţii s-au întîmplat şi cînd ex-vînzătorul de mărţişoare în Piaţa Romană s-a văzut ejaculat din PSD, drept care a organizat, în regim de urgenţă, un miting naţional la… Dăbuleni. Demers care, desigur, nu însemna că, măcar d.p.d.v. politic, Geoană ajunsese la pepeni.
…Dar, tot mergînd pe A2, m-am luat cu gîndurile, nebăgînd de seamă că urmează podul de la Agigea. Aici, coadă mai mare decît la tachimuri, pe timpuri. Nimic nou sub soare, căci, de la revoluţie-ncoace, podul cu pricina se tot repară şi nu se mai repară odată! A socotit cineva cîţi bani or fi înghiţit aceste interminabilele lucrări, mai degrabă zis lucrături, sau nimeni n-a avut curaj să-şi bage nasul într-o asemenea „gaură neagră“? Cert e că noi, cei mulţi şi proşti, avem parte de-nghesuială, nervi, ţipete, înjurături, aripi de maşină şifonate, poliţişti dînd neputincioşi din braţe. Băi, aceştia de la CNADR… Băi, beneficiari de salarii neruşinate… Băi, zdrenţelor (cum ar fi zis Gigi Becali), care încasaţi miliarde din taxe de drum, din procente benzinale, din rovignete plătite şi neplătite… Domnule Cioloş, chiar sînteţi neputincios în faţa unei asemenea mostre, ori de hoţie din banii noştri, ori de crasă incompetenţă, căci altă variantă nu mai poate exista!
Într-una din dimineţi, mă duc la Primăria Mangalia, să-mi achit impozitul. Deplasare inutilă, fiindcă sistemul căzuse. Adică nu funcţionau computerele. Zeci de oameni se uitau unii la alţii, sub privirile indiferente ale funcţionarelor. Iată, deci, că Emil Constantinescu nu vorbise prostii, cînd afirmase că pe el l-a terminat Sistemul… Înspre prînz, încerc din nou marea cu degetul; sistemul, săracul, tot mort şi cu vată-n nas. Pe una din funcţionare se pare că a agasat-o insistenţa mea: Dumneata ai mai fost şi dimineaţă, de ce-ai mai venit şi-acum?! Îndrăznesc un răspuns à la Gheorghe Dinică: Păi, ştiţi… În nemernicia mea, credeam că 4 ore ar fi fost suficiente pentru remedierea defecţiunii. Dumneaei pufneşte superior în rîs, eu plec, înjurînd sistemul şi nu numai. Întrebîndu-mă, totodată, cine, dracu să-l ia!, o asigura service-ul sistemului mangaliot? Tot firma vreunui cumnăţel, ca şi la? Şi la? Să nu mai vorbim la!…
Ziua următoare, mai exact miercuri, 22 iunie, tot de dimineaţă, revin la Primărie. De data aceasta, uraaa!, sistemul funcţiona, dar… se-ntrerupsese curentul electric.
Se-ntrerupsese pur şi simplu, fără vreo furtună la mijloc sau cine ştie ce altă calamitate. Îndrăznesc o întrebare: Bine, dar ditamai Primăria, în plin sezon turistic, nu are un generator propriu, pentru asemenea situaţii? Funcţionarele se uită la mine ca la unul de pe altă lume. Neprimind răspuns, consider că mai am dreptul la o-ntrebare: Dar la recentele alegeri locale sistemul a funcţionat? Curentul electric nu s-a-ntrerupt nici un moment?! Una dintre funcţionarele de dincolo de sticlă pare de-a dreptul indignată. Întrerupîndu-se din spart
seminţe, sau ce mesteca dînsa acolo, m-a pus scurt la punct: Vă văd om cu părul alb, ce-ntrebare-i asta?! Bineînţeles că la alegeri a funcţionat!!
Spre prînz, uraaa!, revenise curentul. Mă grăbesc să plătesc, fiindcă, vorba aia, ce-i în mînă, nu-i minciună! Şi nu m-am înşelat: la cîteva clipe după ce sistemul îmi eliberase adeverinţa, de undeva din interior a apărut o „piele lungă“, unul înalt cît uşa, cu o privire cam pierdută-n timp şi spaţiu, anunţînd scurt: Fetelor, încetaţi orice operaţiuni, că peste 1 minut tăiem din nou curentul!
Lîngă piaţă, mă-ntîlnesc cu amicul Aurel, care, mîhnit, îmi spune că a murit nea Ion. Dumnezeu să-l Ierte, că mult bine a mai făcut oamenilor pînă la cei 90 de ani trăiţi pe lumea asta! Pe mine, bunăoară, m-a lecuit de-o artroză, sau luxaţie cronicizată, ce naiba oi fi avut la umărul drept, ca urmare a unei vechi fracturi de claviculă. Şi căreia cîţiva medici sportivi nu-i dăduseră de cap, unul dintre ei asigurîndu-mă că „fără cuţit, nu se rezolvă beleaua asta“. Şi probabil că la cuţit aş fi ajuns, fiindcă ziua nu puteam nici să duc furculiţa la gură, darămite să mai manevrez schimbătorul de viteze, iar noaptea nu adormeam de dureri! Aurel, vecinul lui nea Ion din cartierul „Colonii“, m-a îndrumat spre acel vraci local, care, contra cîtorva firfirici, lecuise multe beteşuguri, într-o zonă în care reumatismul e la el acasă. Bref: după cîteva manevre, care, ce-i drept, m-au durut de mi-au ieşit ochii ca la melc, nea Ion m-a vindecat, pot spune, definitiv şi irevocabil, dacă au trecut
7-8 ani de atunci şi nu m-a mai vizitat nici măcar un pui de junghi.
Peste alţi 2-3 ani, o colegă de serviciu mi se văita că trăieşte o adevărată tragedie în familie, cumnatul ei, băiat tînăr, nemaiputîndu-se ridica din pat, din cauza unei grave afecţiuni la coloană. Cheltuiseră o căruţă de bani, îl duseseră la cei mai mari specialişti români, dacă înţelesesem bine încercaseră şi la Viena, dar degeaba. Întrucît, coincidenţă, colega mea urma să plece în concediu la Mangalia, o sfătuiesc să încerce marea cu degetul la nea Ion. Total de acord, îmi zice, ei oricum nemaiavînd nimic de pierdut, dar problema era cum să-l ducă pe cumnăţel tocmai la Mangalia, căci era paralizat de-a binelea?… În fine, cu scaunul din dreapta faţă culcat la maximum, cu bolnavul cărat pe braţe pînă la maşină, problema transportului s-a rezolvat. Aştept eu cîteva zile un semn de viaţă, aştept o săptămînă – nici o veste. Mă temeam că nici nea Ion n-a putut face nimic, de unde şi tăcerea colegei mele. Îmi iau inima-n dinţi şi sun eu. O nimeresc stînd pe o terasă, cu paiu-n gură şi sorbind dintr-un pahar de Cola: Vai, domnu’ Sorin, ce noroc am avut!… Uff, încep să sper: Deci, e totul în ordine? Ea, printre sorbituri: E supeeer!! Avem parte de-un timp frumos şi de-o apă caldă, ce nu s-a pomenit! Eu: Lasă fleacurile, cum se simte cumnăţelul? L-aţi dus la nea Ion? Ea: Aaa, la asta vă refereaţi? Bineînţeles că l-am dus. I-a făcut o serie de 3 şedinţe, care ne-au costat 100 de lei. Eu, nerăbdător: Şi? Cum e cu el?! Ea, ca şi cum s-ar întîmplat cel mai firesc lucru de pe lume: Cum să fie? E cu băieţii, joacă fotbal pe plajă!
Seara, terasa lui Dorel e plină-ochi. La mese, cu ochii aţintiţi pe televizor, oameni de tot felul, din toată ţara, veseli cum e românul în concediu, cînd îşi vede realizat visul ultimelor 50 de săptămîni: să aştepte meciul de la ora 22, c-o bere rece-n faţă… Dinspre diferite mese, pe măsură ce imaginile şi informaţiile TV se succed, opinia publică se face auzită mai ceva ca-n Poiana lui Iocan: Ce-i aia „Furtună pe Bosfor?“ Traducerea exactă e „Familii destrămate“. Mi-a spus mie turcul de la care aduc săptămînal blugi, haine de piele şi detergenţi. w Auzi, domnule, tupeu la Iordănescu, cică să spună Burleanu dacă mai continuă sau nu la naţională! Păi, dacă avea un pic de bun simţ, îşi dădea imediat demisia, la fel ca antrenorul rus! w Băi, fratele meu, au şi medicii tîmpiţii lor: cum vine aia, să consumăm obligatoriu cîte 2 litri de apă pe zi?! Şi eu, care am 114 chile, şi nevastă-mea, care are 51 de chile, tot cîte 2 litri de apă pe zi trebuie să bem?! w Domnilor, aţi aflat care sînt transferurile verii? Vă spun io: Aganovici, de la Limassol, la Steaua, şi Băsescu, de la B1, la România TV! Mai exact, la Ciutacu. w Dinspre o masă învecinată se aude imediat completarea: Băsescu simte că nu-i a bună cu vaca lui. Mai întîi a încasat frati-su 4 ani, acum Popoviciu, ăla care i-a dat apartament fiică-sii, a luat 9 ani…
w Dom’le, dacă vă mai aduceţi aminte, Gigi Becali a anunţat de mult că Popoviciu ăsta-i un bandit! w A anunţat el, dar după aia a dat-o la-ntors. C-o fi, c-o păţi, că n-a zis ce-a zis… Oricum, e bine că se strînge laţu’! w Se strînge, se strînge, fraţilor! Uite, şi lui Mitică, tata şmecherilor, cum îşi zicea el, i-a ieşit şmecheria pe nas; a luat 7 ani cu executare de nu s-a văzut! Cică pentru ciocîrdeala cu drepturile de televizare. w Păi, na! Dacă era vorba de „drepturi“, şi-a luat şi el dreptul!
Măi, să fie!… Chestia asta o avea vreo legătură cu faptul că, exact înaintea licitaţiei cu pricina, pe cînd ne aflam împreună la Moscova, unde ar fi trebuit să rămînem 4 zile, în a doua zi de şedere, preşedintele de atunci al LPF a primit un telefon, în urma căruia m-a pus pe jar să-i găsesc cea mai urgentă posibilitate de revenire în ţară, şi liniştindu-se abia cînd i-am găsit un avion care decola peste doar cîteva ore? Vom afla mai multe la recurs, decizia nefiind definitivă…
În „Poiana lui Iocan“ continuă dezbaterea publică: I-auzi, ia, Parlamentul a votat pensii speciale pentru primari! w Păi, nu-i normal, măi, nea Gogule? Iohannis n-a fost ani de zile primar?… w La Pro TV, Busu uită de ameninţările cu grindină, devenind el însuşi o tornadă: Bine că v-aţi gîndit la pensiile primarilor! Dar la salariile doctorilor cînd o să vă gîndiţi, domnilor parlamentari? Mie îmi ajunge sfidarea asta! Dar, dacă se vor mai găsi alte 15 milioane ca mine, terminăm cu bătaia de joc!“. Stai liniştit, Busule, nu se vor găsi!
Plecăm spre miezul nopţii de la terasa lui Dorel, comentînd în cor faptul că unde n-au fost în stare să ajungă marii profesionişti ai lui Moş Puiu, au ajuns amatorii islandezii. Dar, băgînd toate datele în calculator, meritam, oare, să ajungem? Mai degrabă nu, din moment ce, iată, în plin sezon, şoseaua Jupiter-Cap Aurora e-n beznă. Sistemul de iluminat stradal, bată-l vina! Noroc cu farurile maşinilor, fiindcă, altminteri, am orbecăi precum consătenii lui Moromete, cînd întîrziau în Poiana lui Iocan. Dar la ce altceva ne-am fi putut aştepta, odată încheiate alegerile? Noi, ăştia mulţi şi proşti, ne-am reîncolonat cuminţei în sistemul de toate zilele. Şi de toate nopţile, cele luminate, vorba lui Radu Mazăre, de uite Luna, uite faru’, io-te şi Madagascaru’!

SORIN SATMARI

COMENTARII DE LA CITITORI