Maramureș, fii binecuvîntat! (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Motto: „România să-nflorea’/ Domnul Tudor să trăia’!” – țîpuritură a primarului Vasile Deac-Moșu

Stimați compatrioți din comuna Bogdan Vodă,

doresc să vă mulțumesc din adîncul inimii pentru modul emoționant în care ne-ați primit, după datina străbună. Această primire a depășit toate așteptările noastre. Sîntem foarte obosiți. Am venit după un drum destul de greu, cu avionul, prin niște zone de turbulență atmosferică, unde ne-a zgîlțîit bine de tot. Unii dintre noi au lucrat astă-noapte pînă tîrziu, spre dimineață, sîntem nedormiți, dar am lăsat totul deoparte să venim la o sărbătoare de suflet a întregii romanități. Nu este o sărbătoare politică, nu este o sărbătoare a partidelor- este o sărbătoare creștină, este o sărbătoare a împăcării naționale și a demnității de a ne numi români. Din capul locului, vă anunț că nu mi-am întocmit un discurs. Nici n-am avut vreme. Așa că, din straturile cele mai adînci ale sufletului, doresc să vă spun cîteva vorbe pe care voi le veți aprecia dacă sînt de bun-simț și dacă a meritat să așteptați, în căldura aceasta de început de septembrie, delegația unui partid românesc. Ne-a ajutat Dumnezeu cu o zi foarte frumoasă, de la mama-natură. Azi este o mare serbare creștinească, Nașterea Fecioarei Maria, 8 septembrie. Totdeauna m-am întrebat cum anume, prin ce miracol s-a făcut că Adormirea Maicii Domnului, la 15 august, este la creștini o sărbătoare mai mare decît nașterea propriu-zisă a Fecioarei Maria și mi-am răspuns că, probabil, românii, în măreția miraculoasă, cosmică a ființei lor, și-au spus că Adormirea Maicii Domnului e mai importantă decît însăși nașterea sa, pentru că atunci ea a apucat să-și vadă din nou Fiul, ea s-a dus din nou la EL.

Am avut fericirea de a vedea un loc unde a călătorit născătoarea lui Dumnezeu. Am fost, în urmă cu cîțiva ani, în Turcia, la cetatea antică Efes. Acolo, după mărturia Părinților Bisericii, ea s-a dus cu Apostolul Ioan, căruia i-a fost încredințată de Isus înainte de a-Și da duhul pe cruce. În încremenirea de marmură de la Efes, se păstrează ruinele, temeliile căsuței în care ea a trăit o vreme. De ce fac legătura asta? Am avut șansa unică într-o viață de om de a vedea și de a traversa multe meridiane ale lumii. Am fost în Japonia, la Hiroshima, și chiar am pus piciorul pe cicatricea aceea a pămîntului, unde a căzut, la 6 august 1945, pustiitoarea bombă atomică. Am survolat cu avionul Masivul Himalaya, am fost pe Marele Zid Chinezesc, am fost în Delta Nilului și la piramidele Egiptului, am fost în Moscova înghețată, dar unde n-am fost?

Iată, vă spun eu unde n-am fost. Spre marea mea rușine, încă n-am fost în Maramureș! Este pentru prima oară cînd am bucuria de a veni pe pămîntul sfînt al Maramureșului. Mai bine mai tîrziu, decît niciodată, dar doresc prin asta să vă spun că viața de oraș, viața intelectualului, viața scriitorului, viața omului politic, dacă vreți, este uneori atît de contorsionată și atît de blestemată, încît îl duce bunul Dumnezeu prin toate pustietățile, dar n-apucă să-și vadă marile frumuseți ale pămîntului natal. Am traversat o bună parte a județului vostru, de la aeroportul din Baia Mare către această străveche localitate, și am avut bucuria să văd un peisaj absolut fantastic. Poate că voi, care trăiți din moși-strămoși aici, de zeci de generații, de la întemeierea lumii, nu mai aveți, în comparație cu alte zone, dimensiunea exactă a minunățiilor cu care v-a dăruit Dumnezeu. Eu cred că, alături de Bucovina, Maramureșul este cea mai curată zonă locuită de români, din toate punctele de vedere: din punct de vedere etnic, al populației, din punct de vedere al arborilor, al naturii, al aerului care te cheamă la o nouă viață, din punct de vedere al civilizației lemnului, din punct de vedere al acestor miracole inimaginabile care sînt mînăstirile dintr-un lemn, unice în lume, din punct de vedere al icoanelor pe sticlă, unde ați dat capodopere ale umanității, din punct de vedere al porților inegalabile maramureșene și, nu în ultimul rînd, de fapt, în primul rînd, din punct de vedere al oamenilor și, în special, al copilașilor. Am văzut copii atît de frumoși, îmbrăcați de sărbătoare, ca niște fluturași albi, fetițele cu zadia lor arzătoare, cu dungi roșii și negre, sau negre și galbene, din timpuri imemoriale. Nicăieri în lume n-am întîlnit costume atît de frumoase. Numai voi aveți destoinicia de a purta în continuare hainele pe care le-ați moștenit din străbuni. Noi, la oraș, ne îmbrăcăm nemțește, după cum se spune de o sută și ceva de ani, cu costume, cu cravată, cu pantofi. Voi vă îmbrăcați în in, în cînepă, în bumbac, în borangic, în țesăturile cele mai naturale – materie vie, la modul propriu – probabil și din pricina asta trăiți mai mult decît noi.

Am spus că nu vă țin un discurs și uite că vă țin de vorbă, cînd, de fapt, noi avem o treabă mult mai importantă de făcut aici: avem de pus și sfințit piatra de temelie a statuii lui Bogdan Vodă. Biografia acestui țăran-militar, după scurgerea a peste 6 veacuri de Istorie, nu este întru totul cunoscută. Așa după cum istoricii consemnează, în anul 1343, el s-a răzvrătit împotriva tendinței de dominație maghiare, reprezentată de regele Ungariei, Ludovic de Anjou. Cu numai 13 ani înainte, dacă nu mă înșală memoria, dar profesorul universitar Mircea Mușat poate confirma, la 1330, un înaintaș al lui Ludovic, pe nume Carol Robert de Anjou, tot rege al Ungariei, avusese o experiență asemănătoare cu Domnitorul din Țara Românească, Basarab I Întemeietorul. I-a perceput un impozit atît de mare, în jur de 7 tone de argint, Basarab i l-a dat, dar ungurul voia de fapt toată Țara, astfel încît sărmanul voievod al Țării Românești a preferat lupta, și așa s-a scris o pagină de aur în Istoria Neamului Românesc! Pentru că la 1330, oștile năvălitoare au fost zdrobite la Posada, după cum relatează și ilustrează Cronica Pictată de la Viena. După 13 ani, un urmaș al acelui trufaș rege catolic al Ungariei avea să încerce o experiență asemănătoare cu Bogdan Vodă din Maramureș. A urmat o rezistență de circa 16 ani, pînă în 1359, cînd Bogdan a plecat spre Soare-Răsare și a făurit, practic, formațiunea statală a Moldovei. Formațiuni statale au avut însă românii încă din zorii Istoriei, sînt formațiuni atestate încă din Secolele IX, X, XI, XII cu voievozii Glad, Gelu, Menumorut, Litovoi, Bărbat, Farcaș și mulți alții, dar conștientizarea, în varianta modernă statală, europeană, a făcut-o strămoșul vostru, Bogdan. El mă face să mă duc cu gîndul la biografia unui alt martir al Neamului Românesc, din altă zonă a Țării, care a fost Tudor Vladimirescu. Poate că nu se știe, dar Bogdan și Tudor înseamnă același lucru. Bogdan în slava veche înseamnă „Cel dăruit de Dumnezeu”, iar Teodor, în greaca veche, înseamnă tot „Cel dăruit de Dumnezeu”. Amîndoi, la distanță atît de mare, au fost dăruiți de Dumnezeu, pentru ca de la ei încolo să înceapă o viață nouă în colectivitățile românești. După Bogdan I Istoria avea să se scrie altfel, la alte dimensiuni. După el au mai venit doi Bogdani importanți în viața Moldovei. A fost Bogdan al II-lea, tatăl celui care avea să devină Ștefan cel Mare, și a fost Bogdan al III-lea, supranumit „Cel Orb”, care era fiul lui Ștefan cel Mare, personajul pe care îl știți din transpunerea radiodifuzată a Epopeii lui Delavrancea, „Apus de soare”, care se încheie cu trăsnete și cu tunete de catapeteasmă zdrobită, cînd cade cortina peste viața eroului Ștefan, cu strigătul: „Ci vino odată, Bogdane!”. Acel Bogdan era botezat, după datină, cu numele întemeietorului Moldovei, maramureșeanul Bogdan.

Știu că timp de 30 de ani acest inimos consătean al vostru, Vasile Deac-Moșu, a bătut cărările Bucureștilor – precum odinioară Horea al nostru, al tuturor, a luat de 4 ori drumului Vienei, pentru alte scopuri, dar la izvoare, la rădăcini, scopul era același: recunoașterea „drepturilor regnicolare”, cum spunea Simion Bărnuțiu la Blaj, ale Nației Românești pe vatra străbună. Horea avea norocul să fie primit, din 4 vizite, de 3 ori de împăratul Iosif al
II-lea. Ulterior, avea să moară ca un martir. În acest an, noi comemorăm 210 ani de la Răscoala lui Horea. Moșu nostru este mai modest, el are, aparent, ambiții mai mărunte, dar munca lui, stăruința lui ne-au impresionant pe toți. Eu, cel puțin, i-am văzut silueta aparte pe străzile cu asfalt topit ale Bucureștilor, pe ulițele noastre murdare și balcanice, i-am văzut aura de mucenic de nenumărate ori. De-abia după evenimentele din Decembrie 1989, cînd am apucat și noi să deschidem o gazetă națională, Moșu și-a luat inima în dinți și a bătut la ușa revistei „România Mare”. Așa cum, vă asigur, bat foarte mulți oameni, în special din Transilvania, în condițiile dramatice în care au început românii noștri să nu se mai simtă stăpîni la ei acasă, cînd, pentru unii cosmopoliți, pentru unii vînduți a devenit o rușine să mai spui că ești român, a devenit o ocară să mai spui că ești patriot, a devenit un fel de modă trecătoare patriotismul, de parcă patriotismul ar fi o pereche de blugi sau o cămașă luată de la „Comturist”. Patriotismul nu-i o modă, patriotismul este întipărit în sîngele nostru și l-am supt odată cu laptele de la măicuțele noastre. Patriotismul vine din Istorie și merge în Istorie și această flacără sacră l-a făcut pe Moșu să bată și la ușa noastră și să ne ceară sprijin. Întîmplarea a făcut că atunci aveam o comunicare directă, telefonică, cu cabinetul președintelui Țării, Ion Iliescu, și am rugat Palatul Cotroceni să-l primească pe Moșu, ca să-și spună păsul. Știu că el a primit, în acea primă fază, promisiunile de rigoare. Ulterior însă, Moșu s-a izbit de zidul sărăciei, pentru că banii nu cresc în copaci, nu sînt ca merele pădurețe, e greu să agonisești o sumă atît de mare ca să faci o statuie impunătoare – din bronz, nu din piatră, nu din lemn – s-o faci durabilă. „Exegi monumentum aere perennius”, spune Horațiu. „Am înălțat un monument mai durabil ca bronzul”. Ulterior, văzînd că nu s-a făcut nimic, el iarăși a luat calea Bucureștilor, și întîmplarea, iarăși întîmplarea, care uneori ne guvernează existența, m-a făcut să particip la o masă oficială cu primul-ministru Nicolae Văcăroiu. L-am luat atunci de braț pe primarul vostru, căruia îi șade atît de bine cu eșarfa Tricoloră pe piept, și l-am dus la acea masă la Palatul Elisabeta, l-am prezentat premierului, l-am prezentat întregului Guvern și l-am rugat pe premier să facă ceva pentru Maramureșul istoric și pentru Nația Românească, să facă ceva pentru repunerea pe soclul lor a monumentelor mîndriei naționale.

(va urma)

Corneliu Vadim Tudor

(8 septembrie 1994; discurs rostit liber la Adunarea Populară din comuna Bogdan Vodă, județul Maramureș)

Păreri și opinii