MAREA ÎMPĂCARE

in Lecturi la lumina ceaiului

O făclie de Paşti…

 

E Săptămîna Mare. A Patimilor, dar şi a Faptelor Bune. Mai multe posturi TV m-au rugat să-i fac o vizită, la Spitalul Fundeni, Marioarei Zăvoranu. Aceasta se află la pat, de cîteva luni de zile. A slăbit 50 de kilograme. Nu mai are nici un rinichi, e pe dializă. E la o cumpănă grea a vieţii. În urmă cu mai mulţi ani, eu am ajutat-o pe această femeie, vorbind cu ministrul Sănătăţii, Eugen Nicolăescu, precum şi cu comandantul Spitalului Militar. Atunci a fost operată la stomac. Nu este exclus ca noile ei complicaţii medicale să reprezinte un efect al operaţiei de atunci. Dar, şi medicii de la Militar, şi cei de la Fundeni s-au purtat exemplar. Acum cca. o lună am vorbit, telefonic, cu prietena mea din tinereţe. Îi era rău. Parcă vorbea de pe alt tărîm, ca eroul din nuvela fantastică „Nopţi la Serampore“, de Mircea Eliade.

Am îmbărbătat-o şi i-am promis că-i fac o vizită. Femeia s-a bucurat, dar era nevoie şi de acordul conducerii spitalului. Am luat legătura cu acad. Ioanel Sinescu, a cărui pacientă este. I-am dat şi lui Mădălin Ionescu, de la Kanal D, numărul de telefon al acestuia. Profesorul a încuviinţat să filmăm un reportaj chiar acolo, la capul patului. Am comandat un frumos buchet de trandafiri albi şi roşii, presărat cu floarea miresii, totul în celofan de culoare mov. Am cumpărat şi un pachet de Paşti, cu ouă de ciocolată, în poleială roşie, cu şampanie şi alte daruri. Nu ştiu cum se face, dar am rătăcit drumul. Parcă Spitalul Fundeni fugea de mine. Eu, care am dormit două săptămîni, pe un pat de fier, alături de Reanimare, în noiembrie 1983, ca să veghez ca mama – proaspăt operată de adenom de suprarenală – să nu-şi scoată perfuziile. Eu, care sînt bucureştean get-beget. Iată că nu mai nimeream drumul! Nu mai fusesem de mult la Fundeni – mai exact, de cînd se prăpădise aici, de cancer, fratele meu mijlociu, Pavel, în septembrie 2001. Cu strîngere de inimă am intrat, din nou, în acea Uzină a Vieţii, care, de la caz la caz, poate fi şi o Uzină a Morţii. Am văzut oameni conectaţi la aparate, duşi cu patul, de la un salon la altul, de la o secţie la alta. Aici e o altă lume, situată la graniţa dintre viaţă şi moarte. La ora la care scriu aceste rînduri, cine ştie cîţi dintre cei cu care m-am intersectat astăzi au închis ochii? Ce e viaţa, în fond? E un mister mai mare decît moartea?

Am ajuns, în sfîrşit. M-a impresionat curăţenia desăvîrşită. Prin urmare, se poate. Am intrat în rezerva bolnavei. Acolo mă aştepta Mădălin Ionescu. Inteligent băiat şi cu mult bun-simţ. Mariana arăta bine, ca o păpuşă: era fardată în culori vii, avea cercei mari, de actriţă spaniolă, şi, în general, îi stătea mai bine slabă. I-am arătat florile – dar nu i le-am putut lăsa, fiindcă nu a permis conducerea spitalului. În treacăt fie spus, decizia asta n-am înţeles-o: să nu ştie managerul general Carmen Orban cîtă bucurie poate aduce ochilor şi inimii o vază de flori, mai ales primăvara? Era o piesă de teatru, „Au pus cătuşe florilor“. Doamnă Carmen, nimeni nu poate interzice ca aceste bijuterii ale naturii să înfrumuseţeze un salon de spital. Ce rău pot face ele? Bine, da – dar rău, niciodată. Sper că se va reveni asupra acestei măsuri ciudate. Dialogul meu cu Marioara Zăvoranu a putut fi văzut în reportajul difuzat seara, la Kanal D. Desigur, presa scandaloidă va insista asupra tămbălăului meu cu femeia asta, care a fost înscenat de un post TV. Da, şi? Se ceartă oamenii, mai ales cînd sînt naturi temperamentale. De cîte ori m-am certat, eu, cu amicul Adrian Păunescu! Şi ce n-aş da să mai trăiască acum, chiar cu preţul unui nou scandal – dar el să se bucure de viaţă! Cine are puterea să întindă o mînă, spre împăcare, va stăpîni lumea. Isus i-a iertat pe prigonitorii Săi. Mai cu seamă acum, în Săptămîna Patimilor, El ne cheamă să fim mai buni şi mai înţelegători. Care a fost greşeala mea? I-am luat apărarea mamei, în disputa cu fiica. Brusc, cele două s-au împăcat şi eu am nimerit la mijloc. A urmat ceea ce se ştie. Eu am rămas acelaşi. În situaţia ei, fără ambii rinichi, Marioara Zăvoranu are nevoie şi de „terapia prin dragoste“. Aş vrea s-o văd, din nou, pe scumpa mea mamă, pe holul Spitalului Fundeni! Pentru 1 minut de deschidere a Porţii Galactice aş da 1 an din viaţă! Dar, vorba Regelui David, despre fiul său mort în fragedă pruncie: „Tu nu mai vii la mine, dar eu am să vin la tine“ (citat din memorie). Mi-am călcat pe inimă şi am arătat că oamenii pot trăi în bună pace. Da, dacă ne vom înfrîna orgoliile, e posibil să creăm o lume mai bună. Ce ne costă să zicem „Iartă-mă“? Sau „Am greşit, îmi pare rău“? În definitiv, ce înţeleg unii prin a fi creştin? Numai să ciocnim ouă roşii de Înviere? La Făclia de Paşti ar trebui să ni se topească inimile de ghiaţă.

În încheiere, voi reproduce poemul „Rugăciune pentru cei aflaţi în spitale“, pe care l-am scris în august 2013 şi pe care i l-am dat Marioarei Zăvoranu azi:

„Doamne, mă rog pentru cei din spitale:/ Dă-le, Doamne, puterile Tale!/ Ia-le, Tu, boala cu mîna/ Fă-le uşoare ca fulgul ziua şi săptămîna./ Atunci cînd li se ia sînge/ Inima mea, fără voia ei, plînge./ Îmi amintesc de iubita mea mamă/ Cînd oftam din rărunchi:/ «Doamne, ia-mă!»/ În pijamaua ei de diftină/ Mama părea o martiră creştină./ Nu-i mai nimereau infirmierele vena/ Era albă ca marmura din Atena./ Mă privea cu ochii speriaţi, ca doi porumbei:/ «Ce-au cu mine aceste femei?»/ Iar eu încercam tărie să-i dau:/ «Fii pe pace, mîine acasă te iau»…/ Şi-am luat-o-n sicriu din spital/ Măcelărită mai rău ca un animal./ Eu ştiu ce înseamnă acolo să zaci/ Pîndind cîte-un semn de la vraci./ Afară, pe hol, sau în curte stau rude/ N-au cum să te-ajute, sînt reguli prea crude./ Din îngrozitor de puţinii lor bani/ Încearcă să dea un bacşiş la baştani./ Uzină a vieţii, dar, vai, şi a morţii!/ Acesta-i spitalul: un bîlci de proporţii!/ Ruletă rusească, în roşu şi negru/ Ca hăul sălbatic din Muntenegru./ Mîncare puţină, fără sare, de post/ Ce gust de săpun are ceaiul cel prost!/ Zăduf este vara şi iarna îngheţi/ Lumînarea proiectează un film pe pereţi./ E filmul de groază al celor ce mor/ Cu preţul acesta fiecare-i dator./ Mă rog, zi de zi, pentru cei din spitale/ Acolo e iad, disperare şi jale./ Acolo ne naştem din nou, sau murim/ Ne ducem acasă, sau la ţintirim./ Ajută-i, Tu, Doamne, pe cei internaţi/ Mai dă-le o şansă să fie salvaţi./ Să-nceapă o viaţă frumoasă şi nouă/ Precum curcubeul în soare, cînd plouă“.

CORNELIU VADIM TUDOR

7 aprilie 2015

COMENTARII DE LA CITITORI