Marea lirică rusă

in Alte știri

Nu regret, nu mă jelesc, nu strig,

Toate trec ca floarea spulberată.

Veştejit de-al toamnei mele frig,

Nu voi mai fi tînăr niciodată.

 

N-ai să mai zvîcneşti ca pîn-acum,

Inimă răcită prea devreme.

S-o pornesc din nou desculţ la drum,

Stamba luncii n-o să mă mai cheme.

 

Dor de ducă! Tot mai rar, mai rar,

Pui pe buze flacăra pornirii.

O, pierdutul prospeţimii har

Cu vioiul clocot al simţirii!

 

În dorinţi încep zgîrcit să fiu,

Te-am trăit sau te-am visat doar, viaţă?

Parcă pe un cal trandafiriu

Vesel galopai de dimineaţă.

 

Toţi sîntem vremelnici pentru veci,

Rar ning fagii frunzele deşarte…

Binecuvîntat să fie deci

Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte.

(1921)

Tot ce scoate viaţa la iveală

E predestinat de timpuriu:

De n-aş fi poet, fără-ndoială,

Că pungaş şi hoţ era să fiu.

 

Scund şi firav, plin de aţîţare

Eram cel mai arţăgos băiat

Şi adesea de la-ncăierare

Mă-ntorceam cu nasu-nsîngerat.

 

Spuneam mamei mele, lîngă vatră,

Gura dînd cu mîneca s-o frec:

– Nu-i nimic! Mă-mpiedicai de-o piatră,

Toate astea pînă mîine trec.

 

Iar acum cînd stinsă-i acea vreme,

Din mănunchiul zilelor de ieri,

În neliniştitele-mi poeme

Clocotesc năvalnice puteri…

 

Vorbele de aur stau grămadă…

Vechile dîrzenii nu s-au şters,

Veşnic pusul pe bătăi şi sfadă

Se răsfrînge-n fiecare vers.

 

Ca şi-atunci mi-i firea îndrăzneaţă,

Pasul meu răsună nou pe drum.

Altădată mă izbeau în faţă,

Plin de sînge-i sufletul acum.

 

Astăzi celor ce rîzînd mă latră

Şi nu mamei – spun cu glasul sec:

-Nu-i nimic, mă-mpiedicai de-o piatră,

Toate astea pînă mîine trec.

(1922)

Focul vînăt e gonit de vînt,

Zările-au uitat să mă mai doară…

De iubire-ntîia oară cînt,

La scandal renunţ întîia oară.

 

Am fost crîng părăginit pe loc,

La femei şi vodcă dam năvală.

Nu-mi mai place azi să beau, să joc,

Să-mi pierd viaţa fără socoteală.

 

E de-ajuns să te privesc tăcut,

Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,

Ca, uitînd întregul tău trecut,

Tu să nu mai poţi pleca la altul.

 

Tu – mers gingaş, tu – surîsul meu,

Dac-ai şti, cu inima-i pustie,

Cum poate iubi un derbedeu

Şi cît poate de supus să-ţi fie.

 

Cîrciumile le-aş uita pe veci,

N-aş mai şti nici versul ce înseamnă,

De-aş atinge-aceste braţe reci

Şi-al tău păr ca floarea cea de toamnă.

 

Veşnic te-aş urma pe-acest pămînt,

Depărtarea mi-ar părea uşoară…

De iubire-ntîia oară cînt,

La scandal renunţ întîia oară.

(1923)

Pentru ce te zbuciumi şi amar zîmbeşti?

Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti.

Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot,

N-am venit la tine, să te văd nu pot.

N-am avut ce face cînd pe-aici treceam,

Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam.

(1925)

Poartă-n ochi seninul, poartă

noaptea-n păr,

Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

M-a-ntrebat: „Afară viscolu-i buimac?

Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”

Am răspuns iubitei: „Azi, prin vînt şi ger,

Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,

Eu şi fără tine sînt de viscol plin”.

(1925)

SERGHEI ESENIN

(Traducere de George Lesnea)

 

COMENTARII DE LA CITITORI