MAREA NĂPÎRLIRE (1)

in Editorial

Bun şi răbdător, acest popor este dispus să înţeleagă şi să ierte foarte multe lucruri. Poate că e în firea lui, de neam în plămada căruia s-au topit la origini virtuţile supreme ale creştinismului, să ierte „greşelile greşiţilor” săi, să nu fie răzbunător, să lase întotdeauna loc de bineţe şi de împăcare chiar cu cei care
i-au dorit răul suprem. Aşa sîntem noi, nu ştim dacă e bine sau rău, dar nu ne mai putem schimba acum, după cîteva mii de ani de istorie. Şi totuşi, în uriaşa lui bunătate, în vastul spectru de înţelegere a tuturor nuanţelor sufletului omenesc, cîteva lucruri nu poate ierta românul: ticăloşia, făţărnicia, lichelismul. Nu le poate ierta pentru că nu le înţelege, pentru că ele nu fac parte din registrul trăirilor umane, nici măcar animalice, sînt ceva din altă lume. Şi atunci intervin zeflemeaua, biciuirea prin rîs, iar, uneori, o sfîntă mînie. Întregul nostru folclor e plin de zicături, proverbe şi pilde mai mult sau mai puţin versificate împotriva făţarnicilor, a ticăloşilor cu suflet mărunt, a vînzătorilor de frate sau de neam, într-un cuvînt a lichelelor. Ne-ar trebui prea mult timp şi spaţiu să ne ocupăm de gama largă de pedepse morale pe care cei mulţi şi anonimi din popor le aplică acelora ce şi-au mîncat omenia şi s-au dovedit a fi farisei. După cum spunea marele Vasile Pârvan, într-unul din „Memorialele” sale, dintre indivizi de teapa asta se recrutează cei care la incendii şi alte calamităţi îi calcă în picioare pe copii şi bătrîni, pentru a se salva ei. Şi asta pentru că un demon al egoismului atroce îi face să se simtă superiori, să-şi exacerbeze simţul de autoconservare, să-şi păstreze tabieturile lor cu valoare de fărădelege, chiar dacă la doi paşi ar exploda obuze, s-ar prăbuşi lumi, ar muri oameni, dar întotdeauna alţii decît ei, desigur. În eseul său despre lichele, un personaj pe care nu-l mai numesc a făcut o singură eroare: aceea de a nu-şi fi luat în calcul şi propria conştiinţă, situîndu-se singur undeva, deasupra tuturor păcatelor posibile, ca un judecător absolut care are drepturi demiurgice asupra tuturor celor din jur. N-aş fi crezut niciodată că o explozie socială ca aceea din decembrie 1989 îi poate dezumaniza pe unii dintre compatrioţii noştri atît de mult, atît de hidos. Şi nu vorbesc aici de pleava care a înfundat rigolele străzii, la aşa ceva ne aşteptam, în definitiv – vorbesc de oameni cu pretenţii, de intelectuali care se cred de elită, de intimi de-ai noştri care ne călcau pragul şi de multe ori, cu mierea pe buze, se serveau de noi în atîtea împrejurări ale vieţii. Nu spun o noutate, cred că fiecare dintre dvs. aţi trăit asemenea dezamăgiri, cu prieteni apropiaţi, ba chiar şi cu rude.
La urma urmei, cel mai înţelept proverb al înţelepciunii noastre populare este acesta: „Orice rău e spre bine!” – aşa că vom trata cu superioritate toate aceste schimbări la faţă, toate aceste trădări ale acelora care ne intrau de trei ori pe zi în casă şi ne sufocau la telefon, pentru ca apoi să fugă ca potîrnichile. Ducă-se pe pustii, vom spune, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a scutit de ipocrizia unor asemenea nemernici care, fireşte, sînt în continuare convinşi că ei au dreptate. Pe la începutul secolului trecut, cînd i-a ars casa, un boier hîtru a stat cu priveală,
şi-a făcut cruce şi apoi a grăit: „Bine că am scăpat de păianjeni…“. Cu diferenţa că, în ceea ce ne priveşte, noi n-am scăpat de asemenea lighioane, ci le vedem înmulţirea. Numai că etalonul suprem, care este Biblia, adică morala creştină, îi reduce la tăcere: ei (şi nu noi) şi-au părăsit aproapele la nevoie, ei (şi nu noi) s-au lepădat cu spaimă de ceea ce slujiseră, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, ei (şi nu noi) şi-au mîncat definitiv omenia. Dar, nu de teorii duceţi lipsă. Întrucît ne aflăm în toiul sărbătorilor, haideţi să vă mai descreţim frunţile, şi aşa destul de îngîndurate, şi să ilustrăm fauna asta de lepădături cu cîţiva dintre cei de care vă izbiţi aproape zilnic: ziariştii şi scriitorii. Bineînţeles, nu zice nimeni să-l omagieze în continuare pe Ceauşescu – dar putină decenţă n-ar strica, ceva pauză între actele piesei, pentru că prea au întors brusc foaia, prea au dat năvală, gîfîind să scuipe unde au lins şi să lingă unde au scuipat. Din pricina asta poporul nu-i mai are la inimă, pentru că, datorită marelui său instinct, i-a simţit, i-a mirosit, cum se spune. „Cînd ai fost sincer, domnule?” – zice lumea, pe bună dreptate. „Atunci cînd ne intoxicai cu Epoca de Aur, sau acum, cînd ai năpîrlit ca şarpele şi ştergi cu buretele tot ce-ai scris înainte, şi pe deasupra strîmbi din nas şi la tot ce se întîmplă acum?!”. Poate că dacă ar fi avut un dram de conştiinţă, dacă ar fi ştiut să citească legităţile istorice, dacă ar fi deţinut discernămîntul de a selecta binele de rău, în fine, dacă nu s-ar fi grăbit atîta să iasă în faţă, cu o altă cosmetică, cu o altă biografie – toţi aceştia n-ar fi procedat aşa, ar fi văzut că epoca celor 25 de ani, trăită sub Ceauşescu, nu poate fi judecată în 25 de minute şi aruncată la coş şi că, în orice caz, vinovăţiile pentru dezastrul în care a fost adus acest popor sînt cu mult mai numeroase şi împărţite pe căprării: cine a adus Comunismul în România?; cine a ucis floarea civilizaţiei noastre la Canal şi prin puşcării?; cum ne-a vîndut dragul de Occident în ghiara ruşilor? ş.a.m.d. Nu-l apărăm pe Ceauşescu, invităm numai la maturitate politică şi la curajul de a spune lucrurilor pe nume măcar acum, după aproape 50 de ani de evoluţie nefirească a societăţii româneşti, de existenţă în răspărul Istoriei naţionale. Imaginaţi-vă nişte oameni care împing o maşină, au toată bunăvoinţa, asudă din greu, dar ea e înfrînată şi înaintează foarte puţin – cam aşa am fost cu toţii un sfert de veac, am încercat să facem ceva cu toată bunăvoinţă dar frîna cea mare ne-o pusese sistemul comunist. Analiza întregului sistem, a corifeilor săi iniţiali, care acum ne dau cu tifla de prin alte ţări, tot ei pe noi că nu găsim mai repede calea spre democraţie – iată ceea ce aşteaptă marele public român de la noi, mînuitorii de condei. Nu lepădări rapide, spectaculoase, ca de Satana, prin scuturări ca de omizi pe haine, nu întoarcerea pe dos a textelor pînă mai ieri elogioase.
Regizorul Andrei Şerban a avut tupeul de a declara că timp de 45 de ani România a traversat un deşert, într-o formă mai mult sau mai puţin asemănătoare s-au exprimat şi alţii, fie români, fie străini, pentru a justifica desigur, venirea lor salvatoare în ţară. Poporul i-a simţit şi pe ei, condamnîndu-i la un dispreţ suveran. Să nu fi trăit noi mai deloc, timp de 45 de ani? Să nu fi rîs noi niciodată aşa după cum susţinea la televizor soţia domnului Radu Câmpeanu propunîndu-ne rapid un surogat de cabaret politic”, cu nişte amatori în ale actoriei şi caricaturii, care ne-au iritat la culme?! Să nu fi ştiut noi ce-i aceea viaţă, ce-i aceea dragoste, să ne fi abrutizat atît de rău încît să fie nevoie de filtrul civilizator al Ungariei pentru a „intra” în Europa? Nici vorbă de aşa ceva, avem de-a face cu o diversiune politică în afara cazurilor de prostie clasică şi imitaţie, fireşte. Buni sau răi, toţi aceşti 45 de ani au reprezentat tinereţea noastră, viaţa noastră. Şi nu vom îngădui nimănui să ne suspende temporal, să ne ia pămîntul de sub picioare.

(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 28 decembrie 1990)

COMENTARII DE LA CITITORI