MAREŞALII ROMÂNIEI (1)

in Polemici, controverse

Trei dintre făuritorii României Mari

 

  1. Mareşalul Averescu

Alexandru Averescu (1859-1938), personalitate de excepţie a gîndirii şi artei militare româneşti, a ajuns, din rîndurile cele mai de jos ale armatei, pe cea mai înaltă treaptă a demnităţii şi ierarhiei militare în anul 1930, odată cu înălţarea sa în gradul de Mareşal al României. Teoretician de înalt profesionalism, strateg şi spirit organizator ilustru, al cărui nume este legat de campaniile militare ale celui de-al doilea război balcanic (1913) şi ale primei conflagraţii mondiale a Secolului XX, rămîne, în ciuda controversatelor opinii ale contemporanilor săi, ca şi ale celor de azi, care l-au uitat sau nu îl cunosc, o făclie a gîndirii militare româneşti. Apărut în condiţiile în care pe plan politic partidele de guvernămînt – liberal şi conservator – îşi disputau conducerea destinelor ţării, Alexandru Averescu a căutat, atît prin funcţiile militare pe care le-a ocupat, cît şi prin lucrările elaborate, să realizeze o unitate de vedere constantă în sfera problemelor legate de apărarea independenţei şi suveranităţii naţionale. Absolvent cu distincţie al Şcolii de Război din Torino – Italia, eminent profesor al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti, teoretician de prestigiu, dar şi dotat cu aptitudini şi calităţi de excepţie de comandant, Alexandru Averescu a pledat în favoarea formulării unor principii clare ale doctrinei militare, strategiei şi tacticii. Lucrările sale în acest domeniu („Teatrul de operaţii austro-român”, „Organizarea armatei italiene”, „Atitudinea superiorului în educarea inferiorului”, „Tactică, teorii şi aplicaţiuni”, „Mobilizarea” ş.a.) scot în evidenţă necesitatea organizării şi adoptării unor măsuri prin care să se poată asigura atît pregătirea, cît şi concentrarea, din timp, a elementelor de forţă ale statului pentru a fi întrebuinţate în război. În domeniul strict al organizării sistemului de apărare armată a ţării, grandoarea mareşalului Averescu este marcată, printre altele, de considerarea armatei ca principală forţă a acestui sistem, pregătirea ei prioritară în condiţiile cîmpului de luptă, calitatea personalului militar, precum şi calitatea tehnicii de luptă fiind elementele de bază ale acestei forţe. Practic, geniul militar al generalului de divizie Averescu s-a materializat în mod strălucit în operaţiunile anilor 1913 şi 1916-1917, atunci cînd acesta deţinea funcţia de şef al Marelui Stat Major, respectiv de comandant al Armatei a II-a române. Epopeea acestor lupte, ca şi măiestria aplicării în cîmpul de bătălie a gîndirii şi artei militare a acestui devenit celebru comandant de oşti, nu fac obiectul sumarei noastre evocări.

Operaţiile ofensive sau de apărare ale Armatei a II-a, aflată sub comanda generalului de divizie şi, mai apoi, de Corp de armată, Alexandru Averescu, se înscriu ca adevărate modele de aplicare, în realitatea cîmpului de luptă, a gîndirii şi artei militare româneşti. Ofensiva de eliberare a Transilvaniei în cooperare cu Armata I şi Armata de Nord, bătăliile pentru Defileul Prahova, din zona Bran – Cîmpulung Muscel şi, în special, cele de la Mărăşti şi Oituz, marchează virtuţile acestui mare om şi comandant de oşti, care, aşa cum spunea generalul C. Dragu, „îşi cinsteşte opera cu precizie şi măiestrie”.

Strateg de excepţie, spirit organizatoric deosebit, cu o mare putere de intuiţie, siguranţă şi luciditate, corect şi exigent, cunoscător fin al psihologiei ostaşului-ţăran, acesta a fost ALEXANDRU AVERESCU, primul mareşal al României.

Numele mareşalului Alexandru Averescu trebuie să rămînă pentru generaţii ca „unul din marii domni de oaste pe care i-a dat poporul românesc” (N. Iorga).

(va urma)

Căpitan de rangul I (r), ing. PAUL MALTOPOL

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, din 29 noiembrie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI