MAREŞALII ROMÂNIEI (2)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

 Trei dintre făuritorii României Mari

Mareşalul Prezan

„Generalul Prezan (…) este un simbol – de muncă, de patriotism, de credinţă neclintită, de sacrificiu şi, mai presus de toate, un exemplu de caracter ales, de cinste desăvîrşită şi de rară modestie”. Iată cuvintele unuia dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai generalului Prezan, din timpul primului război mondial, şi în acelaşi timp un apropiat şi statornic prieten al său, Ion Antonescu. Constantin Prezan s-a născut la 27 ianuarie 1861 şi a murit la 27 august 1943. A fost absolvent al Şcolii Speciale de Artilerie şi Geniu din Bucureşti (1883) şi al Şcolii de Aplicaţii de Artilerie şi Geniu din Franţa (Fontainebleau, 1886). Subsumat eforturilor generale ale gîndirii militare ale vremii, în vederea satisfacerii unor lucrări consacrate menţinerii neştirbite a independenţei statului român, fortificării teritoriului naţional şi pregătirii întregului potenţial militar al ţării, Constantin Prezan s-a remarcat încă de tînăr prin activitatea sa ca şef de sector, în cadrul construcţiei forturilor pentru asigurarea apărării Bucureştilor. Corect şi de o înaltă moralitate, lipsit de ambiţii sau făţărnicie, sincer cu subordonaţii, dezinteresat pînă la sacrificiu, urmărind numai preocupările sale militare în serviciul oştirii şi ţării – acestea sînt calităţile celui care, în vara anului 1914, se găsea la comanda Corpului 4 Armată Iaşi. În acelaşi an, este mutat, la Statul său Major, comandantul escadronului de elevi de la Şcoala de cavalerie din Tîrgovişte, tînărul căpitan Ion Antonescu. Declanşarea primului război mondial îl găseşte pe Constantin Prezan ca general de divizie, la comanda Armatei de Nord, participînd la luptele pentru eliberarea Transilvaniei. În această funcţie, ca şi în cea de comandant al Grupului armatelor de Sud, în timpul luptelor de pe Neajlov şi Argeş, generalul Prezan face dovada calităţilor sale eminente de militar şi om. După retragerea armatei în Moldova, în toamna anului 1916, este numit în fruntea Marelui Cartier General român, avînd misiunea dificilă şi plină de răspundere a refacerii, reorganizării, dotării şi instruirii trupelor, copleşite în confruntările cu forţele mereu împrospătate ale Puterilor Centrale. Devotat exclusiv îndeplinirii atribuţiilor ce-i reveneau, cu cadre puţine şi lipsuri materiale nenumărate, insuflînd subordonaţilor energie şi dragoste faţă de armată şi ţară, generalul Prezan reuşeşte reînvierea armatei române, pe care, apoi, o conduce în epopeea luptelor sîngeroase din vara anului 1917, de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Împotriva dorinţei sale şi în plină vigoare, Constantin Prezan este nevoit să părăsească, în 1918, cadrele active ale armatei, retrăgîndu-se la Suhuleţ-Schineta, proprietatea sa din Moldova. Toamna anului 1918 readuce speranţa eliberării ţării, datorită începerii ofensivei trupelor Aliate, care rup frontul de la Salonic şi înaintează victorioase către Dunăre. Armata română este din nou mobilizată şi, pentru a doua oară, la comanda Marelui Cartier General este adus generalul Prezan. Între 1918 şi 1920 reorganizează din nou armata, conduce nemijlocit trupele în lupte, iar istoria, aşa cum spunea amintitul său colaborator şi prieten Ion Antonescu, „va stabili cît de mult ţara datorează acţiunii sale personale, hotarele ei de astăzi – pentru a ocupa şi organiza noile teritorii bîntuite de anarhie; a apărat Basarabia; iar la vest, a împlîntat steagul nostru victorios la Budapesta”. Acest devotat şi credincios ostaş al ţării, părtaş nemijlocit la înfăptuirea visului de veacuri al neamului, sub voinţa căruia armata română cucerise singura capitală duşmană în care instaurase ordinea şi liniştea, sosea la Bucureşti, singur, fără nici o primire din partea autorităţilor civile care ocupau dregătoriile statului. Era nefiresc pentru acea vreme ca un oştean cinstit, devotat pînă la sacrificiu faţă de Ţară şi Neam, să nu trezească instinctele inumane de duşmănie şi invidie. Şi dacă în valoarea în sine a generalului nu se putea lovi, a fost atacat Marele Cartier General, instituţia în fruntea căreia acesta se găsea. În primăvara anului 1920, ca urmare a păcii încheiate, armata română din Ungaria este retrasă pe linia de demarcaţie fixată. Marele Cartier General român este desfiinţat. El, soldatul-MAREŞAL, a ştiut să rămînă, şi atunci, ca şi azi, simplu şi modest şi, din păcate, nemeritat uitat de semenii lui.

(va urma)

Căpitan de rangul I (r), ing. PAUL MALTOPOL

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, din 29 noiembrie 1991)

 

MAREŞALII ROMÂNIEI (1)

COMENTARII DE LA CITITORI