MAREŞALII ROMÂNIEI (3)

in PENTRU ÎMPROSPĂTAREA MEMORIEI

Trei dintre făuritorii României Mari

III. Mareşalul Antonescu

Blestemul istoriei izbeşte din nou, în 1940, spaţiul şi sufletul românesc. Răstignită de soartă în spaţiul geografic dintre două puteri gata să o strivească dintr-o singură lovitură, România Mare se vede din nou lovită, rănită, umilită şi fărîmiţată. Sub ameninţarea războiului şi sub presiunea hitleristă, România cedează Basabia şi Bucovina de Nord, străvechi spaţii româneşti, iar la scurtă vreme se pierd Transilvania de Nord şi parte din Dobrogea (Cadrilaterul). Un rege dictatorial, corupt şi vicios, Carol al II-lea, întregeşte tabloul dezastruos al României, aflate pe pragul spulberării fizice şi morale.

Şi atunci, istoria îl aduce pe cel căruia, în ciuda soartei sale tragice şi a acuzaţiilor aduse, nu i se pot reproşa patriotismul, inteligenţa, pregătirea şi competenţa militară, cinstea morală, onoarea şi demnitatea. Născut la 2 iunie 1881 la Ploieşti, Ion Antonescu urmează cariera militară, absolvind pe rînd Şcoala de ofiţeri de infanterie şi cavalerie din Bucureşti (1904), Şcoala de cavalerie din Tîrgovişte (1906) şi Şcoala Superioară de Război (1913). Anii 1913–1916 îl găsesc în Armata de Nord, comandată de generalul Constantin Prezan. Participă la luptele pentru eliberarea teritoriului ţării, după care, între 1923 şi 1926, îndeplineşte funcţia de ataşat militar în Franţa şi Anglia. În anul 1931, Ion Antonescu este avansat la gradul de general de brigadă. În perioada decembrie 1934 – octombrie 1937, se află la comanda Diviziei a 3-a de Infanterie, în grad de general de divizie, iar la 28 decembrie 1937 este numit ministru al Apărării Naţionale. Din cauza conflictelor cu regele Carol al II-lea, în 1938 demisionează.

În 1940, în plină criză, este rechemat şi numit preşedinte al Consiliului de Miniştri, avînd depline puteri în conducerea statului, creîndu-se funcţia politică de „conducător al statului învestit cu atributele puterii legislative şi executive”. La 21 august 1941, generalul Ion Antonescu este înălţat la demnitatea de Mareşal al României.

Iată, pe scurt, ascensiunea militară a celui care, în momentele cruciale pentru ţară, de la sfîrşitul anului 1940, îşi asuma imensa răspundere istorică de a reîntregi fruntariile naţionale, prin orice mijloace.

La 22 iunie 1941, generalul ordona trecerea Prutului. În continuare, evenimentele istorice se cunosc: dezrobirea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, continuarea ofensivei dincolo de Nistru, bătăliile pentru Odesa, Crimeea, Stalingrad şi Caucaz, luptele din Cuban, defensiva din Crimeea. În septembrie 1943, încep tratativele privind ieşirea ţării din război (la Ankara, Stockholm şi Cairo), purtate atît în numele mareşalului, cît şi în cel al partidelor de opoziţie, liberal şi ţărănesc. Tergiversările şi neînţelegerile, ezitările şi orgoliile nesatisfăcute fac să se irosească timpul, astfel că regele Mihai ordonă arestarea mareşalului şi a ministrului său de Externe, iar în seara zilei de 23 August 1944, la orele 22, proclamaţia regelui anunţă ţării schimbarea de regim, trupele române primind ordin de a înceta ostilităţile împotriva ruşilor. La intrartea trupelor sovietice în Bucureşti (31 august), arestatul ia drumul Rusiei, de unde avea să se reîntoarcă în 1946, pentru a fi judecat şi executat. Dificil de definit personalitatea mareşalului Ion Antonescu, cu atît mai mult cu cît, neputîndu-i pune sub semnul întrebării patriotismul şi dorinţa de reîntregire a frontierelor ţării, nu i se pot trece cu vederea unele greşeli politice şi diplomatice făcute de acesta sau de unii din cei apropiaţi lui, în conducerea destinelor ţării. Istoria şi istoricii le vor aşeza pe toate acestea în lăcaşurile de simţire şi cinstire a neamului românesc; este datoria specialiştilor de a-i stabili luminile şi umbrele, meritele şi erorile. Ca militar, însă, trebuie recunoscut că în persoana mareşalului s-au îmbinat perfect valoarea profesională cu cea a puterii morale. Spirit practic, altoit pe o vastă gamă de cunoştinţe de teoria artei şi ştiinţei militare, acesta a fost, înainte de toate, un solitar, a trăit viaţa de soldat atît în cazarmă, cît şi pe cîmpul de luptă, rămînînd la datorie pînă în ultima clipă a vieţii. Om al disciplinei ferme, al muncii fără rezerve, al moralităţii exemplare, al demnităţii ce nu cunoaşte compromisuri, al încrederii în puterile şi virtuţile neamului său, Ion Antonescu a ştiut să fie acelaşi şi pe pragul mormîntului, comandîndu-şi execuţia în îmbrăţişarea morţii cu strigătul eternităţii: „Trăiască România!”.

Sfîrşit

Căpitan de rangul I (r), ing. PAUL MALTOPOL

(Text reprodus din revista ,,România Mare”, din 29 noiembrie 1991)

 

MAREŞALII ROMÂNIEI (2)

COMENTARII DE LA CITITORI