Mari dezastre meteorologice (1)

in Alte știri

Furtuni

În Caraibe, Atlanticul de Nord şi în partea de nord-est a Pacificului, furtunile tropicale puternice sînt numite „uragane“. În partea de nord-vest a Pacificului, acestea sînt cunoscute sub numele de „taifunuri“. În partea de sud-vest a Oceanului Pacific şi în Oceanul Indian, ele poartă numele de „cicloane“. Rafalele de vînt pot atinge viteze de peste 320 de kilometri la oră şi, adeseori, sînt însoţite de ploi torenţiale şi de un val de furtuni care pot face să crească nivelul mării cu 6 metri. Totuşi, prima furtună prezentată în acest capitol s-a produs la mare depărtare de Tropice.

Marea Furtună

„Nici un condei n-ar putea s-o descrie, nici o gură n-ar putea să o povestească, nici o minte n-ar putea să şi-o imagineze, dacă fiecare dintre acestea n-ar aparţine cuiva care să fi fost martorul urgiei“. Astfel scria Daniel Defoe despre „Marea Furtună“ din 1703, care a lovit Marea Britanie. Săptămîni întregi, vijelii aprige se abătuseră asupra Angliei şi Ţării Galilor, iar vineri, 26 noiembrie, pe la miezul nopţii, vîntul sufla cu atîta forţă, încît vicarul bisericii St. Keverne, din Peninsula Lizard, regiunea Cornwall, a spus că oamenii „credeau că avea să vină Apocalipsa“.

La 22 de kilometri depărtare de Plymouth, în largul mării, se află stîncile Eddystone, un grup de pietre masive, colţuroase şi înşelătoare. Cu 5 ani înainte de marea furtună, un proprietar de nave, pe nume Henry Winstanley, căruia îi naufragiaseră două corăbii în dreptul stîncilor, ridicase acolo un far, înalt de 37 de metri. Credea că farul era indestructibil şi spunea că speră să se nimerească acolo, la „cea mai mare furtună din toate timpurile“. În 26 noiembrie, dorinţa i s-a împlinit.

Pe cînd supraveghea activitatea farului, un val înalt de 18 metri l-a dărîmat, ucigîndu-i pe Winstanley şi pe alţi 5 oameni. În acelaşi timp, la Londra, Daniel Defoe şi-a privit barometrul şi a observat o valoare atît de scăzută, încît a presupus că poate copiii săi umblaseră la el. Acum, rafale de vînt, cu o viteză de peste 112 km/oră, devastau sudul Ţării Galilor, de la Milford Haven pînă la estuarul Fluviului Severn. În Swansea, cele mai multe case au rămas fără acoperişuri, iar furtuna a creat o spărtură imensă în zidul din jurul oraşului Cardiff. Nivelul apei din estuar s-a ridicat cu 3 metri peste cota maximă a fluxului, inundînd o zonă întinsă, care cuprindea şi oraşul Bristol. Acolo, vîntul a dărîmat mai multe clădiri, sub ruinele cărora cîţiva oameni şi-au pierdut viaţa. De asemenea, un coş de fum s-a prăbuşit prin acoperişul Palatului episcopal din Wells, ucigîndu-i, pe loc, pe episcop şi pe soţia sa, în timp ce dormeau. Oraşe de pe coastă, precum Portsmouth, „arătau ca şi cînd ar fi fost prădate de inamic“. La Shoreham, vechea hală comercială a fost făcută una cu pămîntul „şi întregul oraş, nimicit“, în timp ce Brighton arăta ca şi cînd ar fi fost „bombardat“, iar în Kent, peste 1.000 de clădiri au fost dărîmate. Mai departe, spre nord, vîrtejuri de apă s-au năpustit asupra Comitatului Oxfordshire, smulgînd din rădăcini copacii şi luînd pe sus căpiţe de fîn. În Northampton, Biserica Tuturor Sfinţilor şi alte lăcaşuri de cult au fost avariate, iar „un fermier cinstit, care se urcase pe o scară pentru a-şi salva şopronul, a fost luat pe sus şi a căzut pe un plug, după care a amuţit pe vecie, murind pe loc“. Peste tot, hambare, latrine, şoproane, căpiţe de fîn, chiar şi oameni şi animale au fost ridicate în văzduh, cînd rafalele vîntului au atins viteze de peste 190 de km/oră.

La Londra s-au produs pagube foarte mari, iar ziarul ,,Post Man“ scria: „Abia dacă a mai rămas vreo casă care să nu fi fost atinsă de calamitate“. Tabla plumbuită de pe acoperişul Catedralei Westminster a fost „rulată ca un pergament şi smulsă cu totul de pe clădire“. Oamenii nu ştiau ce era mai periculos: să rămînă în case şi să rişte ca acestea să se prăbuşească peste ei, sau să iasă şi să înfrunte asaltul ţiglelor smulse de pe acoperişuri şi al altor obiecte sfărîmate, ce zburau prin aer cu o viteză de 65 de km/oră? Un tîmplar şi soţia lui s-au hotărît să rămînă în casă. Ea l-a rugat să-i citească un capitol din Biblie, dar el a refuzat. Imediat după aceea, hornul s-a prăbuşit peste el şi l-a omorît, lăsînd-o pe femeie nevătămată, „ca printr-o minune“. O parte din Palatul St. James a fost dărîmată, ucigînd o femeie care rămăsese afară, iar Regina Ana s-a adăpostit în pivniţă. Vîntul a zdrobit corăbii de pe Tamisa, iar sfărîmăturile au blocat arcadele Podului Londrei. Defoe a estimat că a văzut cam 700 de vase distruse pe fluviu, iar în jur de 20 de persoane s-au înecat. Puţin a lipsit ca însuşi scriitorul să se numere printre victime, cînd un horn s-a prăbuşit chiar lîngă el; a scăpat, însă, cu viaţă, devenind marele cronicar al furtunii şi adunînd relatări ale martorilor oculari din întreaga ţară.

Defoe nu a fost singurul care a supravieţuit în mod uimitor. Cînd hornul unei case din Londra s-a năruit, o doică, o servitoare şi un bebeluş au căzut în gol, străbătînd 3 etaje, pînă în bucătărie. Doica şi servitoarea n-au avut decît cîteva vînătăi, iar bebeluşul a fost găsit nevătămat, atîrnînd între nişte perdele. La Highbridge, în Cîmpiile Somerset, un bărbat şi soţia lui s-au înecat în propria locuinţă, dar copilul lor a fost dus de ape, plutind în leagănul său, micuţul fiind găsit viu, cînd apele s-au retras. La Charlwood, în Comitatul Surrey, un morar, trezit din somn de teribila furtună, a ieşit afară, încercînd să-şi salveze moara de vînt, dar a fost nevoit să se întoarcă în casă, fiindcă îşi uitase cheia. Cînd, în cele din urmă, a ajuns la moară, din ea nu mai rămăsese nimic. În total, se estimează că, în timpul acelei furtuni, aproximativ 125 de persoane au fost ucise pe uscat. Pe mare, însă, situaţia a fost mult mai gravă.

Multe porturi erau înţesate de vase care căutaseră să se adăpostească de vremea îngrozitoare, în timp ce altele erau ancorate chiar lîngă porturi. Printre acestea se numărau multe nave de război, care abia se întorseseră din campania împotriva francezilor, la care participaseră în timpul verii. Oamenii spuneau că nu mai văzuseră niciodată atîtea nave în zonă. Lîngă Goodwin Sands erau ancorate 106 vase comerciale, iar 20 de corăbii supraîncărcate, venite din Indiile de Vest, aşteptau lîngă Bristol. La 27 noiembrie, rafalele de vînt şuierătoare goneau prin Marea Mînecii, cu o viteză de 225 de km/oră. Multe vase mai mici s-au scufundat numai din cauza massei de apă aruncată pe punţile lor, în timp ce vasele mai mari pluteau, neajutorate, în voia valurilor. În scurt timp, ele au început să se izbească unele de altele. Navele de război ,,Prince George“ şi ,,Restoration“ s-au ciocnit fără a se mai putea desprinde una de alta, astfel încît cea de-a doua s-a scufundat, cu toţi cei 386 de matrozi ai săi. O duzină de nave au naufragiat la Goodwin Sands, printre care şi ,,Northumberland“, care avea să fie pierdută cu întregul său echipaj, de 253 de oameni. Nava ,,Mary“, cu 60 de tunuri, s-a sfărîmat, din cei 273 de oameni aflaţi la bord, rămînînd în viaţă doar unul. Acesta a reuşit să se agaţe de o bucată de lemn care plutea pe apă, pînă în momentul în care un val uriaş l-a luat pe sus şi l-a ,,depus“ pe puntea unui alt vas de război, ,,Stirling Castle“. Pe cînd nava era împinsă către mal, marinarul a fost din nou aruncat peste bord. De această dată, a căzut într-una dintre bărcile vasului – singura care se desprinsese şi plutea liberă – şi a ajuns pe mal, inconştient şi suferind de pe urma intemperiilor şi a grozăviilor prin care trecuse, dar în viaţă. Aproape 280 de membri ai echipajului de pe ,,Stirling Castle“ s-au înecat. Se estimează că, în total, 1.200 de persoane şi-ar fi pierdut viaţa la Goodwin Sands. Nava ,,Reserve“, aflată la ancoră după ce ieşise din Yarmouth, s-a umplut cu apă, pierzînd 190 de marinari. Alţi 255 de oameni au pierit în momentul în care vasul ,,Canterbury“ s-a scufundat lîngă Bristol. Nava ,,Association“ a dispărut după ce a fost smulsă din locul în care ancorase, la Harwich. Şi-a rupt cîrma într-un banc de nisip şi, nemaiavînd decît un rest din vele, a fost împinsă, fără să se poată opune, în largul mării. Pentru că rezervele se epuizau, echipajul a fost silit să consume raţii tot mai mici de alimente, şi mulţi marinari s-au îmbolnăvit. După ce Amiralitatea renunţase să o mai caute, nava a apărut, pe neaşteptate, în Medway, în luna ianuarie a anului următor, întorcîndu-se din Gothenburg, unde fusese dusă de vînt, după furtună. În timpul călătoriei muriseră 28 dintre membrii echipajului. În total, s-au pierdut 13 nave de război şi au pierit peste 2.000 de mateloţi.

Defoe i-a acuzat pe locuitorii din Deal şi Walmer pentru că nu reuşiseră să-i ajute pe marinarii naufragiaţi la Goodwin Sands, el susţinînd că localnicii fuseseră mult mai interesaţi să adune capturile de pe epave: ,,De la pericole şi trudă în lături nu s-au dat,/ Dar nu pe oameni, ci doar mărfurile au salvat“.

Thomas Powell, primarul oraşului Deal, a confiscat cu forţa mai multe bărci şi a salvat aproximativ 200 de oameni, care erau „aproape morţi de foame şi de frig, goi şi înfometaţi“. Însă, cînd el l-a rugat pe reprezentantul Reginei să le ofere un ajutor marinarilor care suferiseră de pe urma furtunii, acesta „nu a vrut să-i ajute nici măcar cu un penny“. Primarul a fost nevoit să-i hrănească şi să-i adăpostească pe cheltuiala lui, tot el suportînd şi cheltuielile de înmormîntare a celor ce aveau să moară din cauza suferinţelor îndurate. La fel s-au petrecut lucrurile şi atunci cînd supravieţuitorii au avut nevoie de bani pentru a se întoarce la Londra. Cînd a încercat să-şi recupereze banii de la guvern, Powell „a întîmpinat mari piedici şi întîrzieri“ pînă să fie despăgubit, în cele din urmă.

Şi vasele comerciale au fost afectate. Nava ,,John and Mary“ a fost dusă de vînt pe o distanţă de 150 de mile, de la Great Yarmouth la Scarborough. Despre acele momente, comandantul navei a declarat: „O asemenea furtună nici că s-a mai văzut pe lume“. Unui alt vas i-au fost retezate catargele şi a fost direcţionat spre largul mării, în încercarea de a evita coliziunea cu alte ambarcaţiuni. Timp de 4 zile, a fost dus de vînt spre nord, iar echipajul nu avea idee unde se află, pînă cînd s-au întîlnit cu o pilotină, care i-a condus pînă într-un port din Norvegia. Trei nave mici s-au scufundat lîngă Brighton şi toţi marinarii au murit, cu excepţia unuia care a stat agăţat, 3 zile, de un catarg plutitor. Alte 3 vase comerciale s-au scufundat lîngă Plymouth. La Grimsby, aproape toate ambarcaţiunile din port au fost duse în larg, iar 20 nu s-au mai întors niciodată. În total, aproape 8.000 de oameni au murit pe mare.

Defoe nu doar că a adunat relatări despre acea furtună, ci a şi inventariat pagubele. Într-o călătorie prin Comitatul Kent, el a încercat să numere cîţi copaci au fost doborîţi, dar s-a lăsat păgubaş cînd a ajuns la cifra de 17.000. Pe domeniul din Wotton (Comitatul Surrey) al memorialistului John Evelyn, 2.000 de copaci fuseseră doborîţi de vînt, iar acesta comenta filozofic: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ce a mai rămas în picioare“. La o distanţă de pînă la 40 de kilometri de ţărm, ţăranii şi-au descoperit cîmpiile afectate în profunzime de apa mării, astfel încît ele nu mai puteau fi folosite pentru păşunat. Pe Dealurile South Downs, cele mai multe oi nici nu voiau să pună gura pe iarbă, iar cele care erau suficient de înfometate încît să o mănînce „beau, apoi, apă, de nu se mai opreau“. Ziarul ,,Observer“ scria: „Niciodată nu au mai fost un asemenea uragan şi o asemenea vijelie de care să-şi amintească cineva, şi nimic asemănător nu poate fi găsit în istoria Angliei“.

Regina Ana a considerat că era important ca oamenii să înţeleagă două lucruri: ei erau singurii vinovaţi că furtuna s-a abătut asupra lor, fiindcă fuseseră atît de păcătoşi; şi au avut mare noroc că nu a fost mai rău de atît. S-a hotărît ca, în data de 19 ianuarie 1704, în întreaga ţară oamenii să ţină post, în semn de recunoştinţă pentru faptul că Dumnezeu că i-a izbăvit de furtună. Totodată, în rugăciunile lor, supuşii Anei trebuiau „să recunoască, plini de smerenie, semnul nemulţumirii divine“ şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru „îndurarea Sa nemărginită… care a făcut ca noi şi poporul nostru să nu fim cu totul nimiciţi în acest chip“. Se spune că bisericile erau „aşa de aglomerate, încît abia dacă mai puteau intra cîţiva oameni“.

Însă tot răul are şi partea lui bună, iar ţiglarii, zidarii şi geamgiii şi-au triplat cîştigurile în lunile ce au urmat.

Marele Uragan

Cel mai puternic uragan înregistrat vreodată în Oceanul Atlantic a lovit Insula Barbados la 9 octombrie 1780. Se spune că, timp de 2 zile, rafale de vînt ce suflau cu o viteză de pînă la 320 de km/oră ar fi doborît la pămînt toate casele de pe insulă, iar cele mai multe vase au fost smulse din ancoraj şi zeci de bărci de pescari nu s-au mai întors la ţărm. Au murit în jur de 4.500 de persoane şi, practic, fiecare familie a pierdut cel puţin cîte un membru. Apoi, furtuna a distrus 584 dintre cele 600 de case din Kingstown, pe Insula Sfîntul Vincenţiu, în timp ce, lîngă coasta Grenadei, au naufragiat 19 vase olandeze. La 11 octombrie, în zorii zilei, furtuna s-a îndreptat spre Insula Sfînta Lucia. Mai multe nave de război britanice care luptau împotriva rebelilor americani se refugiaseră în Portul Castries. Furtuna nu le-a distrus doar pe acestea, înecînd majoritatea membrilor echipajelor, ci a dărîmat şi spitalul oraşului, aruncînd un vas pe clădire. Atunci au murit 6.000 de persoane şi doar două case au rezistat uraganului. Următoarea victimă a urgiei a fost Insula Martinica, unde valuri înalte de aproape 8 metri au ucis 9.000 de oameni şi au dărîmat toate casele din Saint Pierre. Lîngă Insula Sfîntul Kitts au fost distruse alte 100 de nave. Furtuna a produs pagube mari şi în Guadelupa, Antigua, Puerto Rico, Republica Dominicană şi în Insulele Bermude, unde a făcut să eşueze 50 de vase.

S-a estimat că numărul total al victimelor de pe uscat ar fi fost de 24.000, alte cîteva mii de oameni pierind pe mare.

Doi ani dezastruoşi

În 16 iulie 1881, unul dintre cele mai distrugătoare taifunuri din istorie a făcut ravagii în Haiphong, principalul port al actualului stat Vietnam, provocînd moartea a aproximativ 300.000 de persoane. Cei mai mulţi oameni au fost ucişi de valurile gigantice stîrnite de furtună, alţii pierind din pricina bolilor şi a foametei ce au urmat.

La mai puţin de 1 an după aceea, la 6 iunie 1882, marele Port Bombay (actualul Mumbai), din India, a fost lovit de un ciclon care a stîrnit valuri ce au înecat 100.000 de oameni. Nu era prima oară cînd India se nimerise în calea dezastrului. În 25 noiembrie 1839, un ciclon a iscat valuri înalte de 12 metri, despre care se spune că ar fi ucis 300.000 de persoane în Coringa, la gurile Fluviului Gange, pe coasta de Est. Acel port nu a mai fost reconstruit complet niciodată.

Taifunul ,,Vera“

Nagoya, al patrulea oraş ca mărime din Japonia, a fost ţinta multor bombardamente în timpul celui de al II-lea război mondial, dar în 1959 se reafirmase ca un mare oraş portuar şi centru industrial, avînd o populaţie de 1,3 milioane de locuitori. În 21 septembrie, taifunul ,,Vera“ a început să se apropie. Era a 15-a furtună tropicală din acel an, aşa că a stîrnit prea puţină îngrijorare. Edwin O. Reischauer, devenit, ulterior, ambasadorul Statelor Unite la Tokio, a remarcat că japonezii ,,erau obişnuiţi să se aştepte la catastrofe naturale şi să le accepte cu o rezistenţă stoică“. Oamenii credeau chiar că taifunurile erau de bun augur. În Secolul al XIII-lea, flota lui Kubilai Han, nepotul lui Gingis Han, înainte ca acesta să-şi pornească invazia, a fost risipită şi scufundată de două ori de un fenomen pe care japonezii îl numeau „vînt divin“ (un kamikaze) . De cele mai multe ori, taifunurile se domoleau înainte de a ajunge pe uscat sau îşi schimbau direcţia, îndreptîndu-se spre mare, aşa încît, chiar atunci cînd vîntul a început să vuiască pe coastă, în ziua de sîmbătă, 26 septembrie, localnicii nu au făcut altceva decît să tragă obloanele de protecţie împotriva furtunilor şi să-şi procure mai multe provizii.

În aceeaşi noapte, tîrziu, taifunul ,,Vera“ a lovit Nagoya cu toată puterea, iscînd valuri de 5 metri, care au distrus baraje, pontoane, poduri şi clădiri. Un bloc de apartamente înalt s-a prăbuşit, prinzînd sub dărîmături 84 de locatari. Marea a inundat rapid zonele joase care fuseseră scoase de sub ape, apoi, vîrtejurile au cotropit fabrici de cherestea, luînd pe sus buşteni şi transformîndu-i în „berbeci“ de asalt. Vîntul, care sufla cu pînă la 250 de km/oră, a smuls acoperişurile de pe case şi a făcut ca bucăţile desprinse să zboare prin aer asemenea unor rachete. Mulţi oameni s-au înecat înainte de a apuca să fugă din calea furiei apelor, iar malul vestic al Rîului Shonai s-a prăbuşit, omorînd peste 1.800 de oameni, chiar în momentele în care poliţiştii, sfidînd vîntul care vuia şi ploaia orbitoare, încercau să-i călăuzească pe locuitori spre o zonă mai înaltă. Timp de 3 ore, taifunul ,,Vera“ s-a dezlănţuit asupra oraşului, înainte de a se îndrepta spre Pacific şi de a dispărea în larg.

Duminică, la răsăritul soarelui, o treime din Nagoya era scufundată sub apă, iar restul oraşului era plin de mîl şi de sfărîmături. Străzile şi apa golfului erau acoperite de cadavre, iar peste 20 de vapoare fuseseră aruncate pe uscat. Acum, pentru supravieţuitori urma o luptă disperată, aceştia scufundîndu-se adeseori în apele murdare, pentru a încerca să recupereze resturi de mîncare din bucătăriile şi din grădinile inundate. Unii au refuzat să-şi abandoneze casele, de teama hoţilor, iar alţii cărau baloturi cu aşternuturi şi haine, sau cîte un obiect de valoare, cum ar fi un televizor, în timp ce căutau un loc în care să se adăpostească. Cel mai mare centru de prim-ajutor era amenajat la pista de curse, dar, acolo, refugiaţii nu au primit nimic de băut în următoarele 30 de ore. Între timp, morţii erau depuşi pe cîmpurile mustind de apă, sau în morgi improvizate, cadavrele fiind acoperite cu cîte o rogojină de trestie. Primarul se plîngea: „Mă simt ca şi cînd mi-ar fi fost retezate braţele şi picioarele. Nu văd decît oraşul întreg scufundat sub apele mării şi plin de morţi“. Multe alte oraşe şi sate din vecinătate fuseseră grav

afectate: în Handa, un val uriaş a distrus 250 de case, omorînd 300 de persoane şi luînd pe sus alte cîteva sute, care au dispărut fără urmă.

În întreaga ţară, 38 dintre cele 47 de prefecturi ale Japoniei au fost afectate, astfel încît ajutorul sosea, uneori, cu întîrziere, iar operaţiunile de salvare erau îngreunate de inundaţii şi de ploaia care nu mai contenea. Elicoptere din Marina SUA au aruncat alimente şi alte provizii în zonele mai înalte şi au cules oameni de pe acoperişurile clădirilor. Mulţi dintre ei nu mîncaseră de zile întregi. Pînă la 30 septembrie, 9.000 de soldaţi japonezi erau implicaţi în eforturile de salvare, şi tone de provizii ajunseseră la Nagoya, dar apele învolburate îngreunau, în continuare, salvarea supravieţuitorilor. Inundaţia distrusese staţia de epurare Tsushima, astfel că mulţi oameni băuseră apă poluată sau consumaseră alimente contaminate. S-au înregistrat 800 de cazuri de dizenterie, iar medicamentele erau insuficiente. La 6 zile după dezastru, corespondentul ziarului ,,The Times“ a survolat într-un elicopter zonele cele mai afectate. În suburbiile din sud-vest, toate reperele dispăruseră fără urmă. Clădirile se prăbuşiseră asemenea castelelor din cărţi de joc, dar mulţi locuitori rămăseseră agăţaţi de acoperişuri şi depindeau de proviziile aruncate din aer. Unii păreau „să fi atins o limită a înfometării şi a epuizării“.

A doua zi, reporterul a navigat spre satul Jushiyama. Aproape toate cele 900 de clădiri din localitate erau, în continuare, scufundate în apă, pînă la streşini. Jurnalistul a văzut şiruri întregi de femei şi bărbaţi în etate, mame cu prunci, copii şi bolnavi, toţi aşteptînd, disciplinaţi, să se îmbarce la bordul unei nave de desant care avea să-i preia de acolo, cu tot cu baloturile în care-şi împachetaseră obiectele personale. Mulţi tineri rămăseseră la urmă, pentru a-i păzi pe ceilalţi de tîlhari.

În total, cel puţin 5.000 de persoane au fost ucise de taifunul ,,Vera“, alte sute nu au mai fost găsite niciodată, şi peste 30.000 au fost rănite. Aproape 120.000 de clădiri au fost distruse sau au suferit stricăciuni, lăsînd fără adăpost mai bine de jumătate de milion de oameni. În schimb, simbolul oraşului Nagoya – două sculpturi înalte de 3 metri, semănînd cu nişte delfini care împodobeau vechiul său castel – a scăpat nevătămat.

În urma unor investigaţii, a ieşit la iveală faptul că un studiu întocmit în decursul aceluiaşi an, cu puţin timp înaintea castastrofei, trăsese concluzia că măsurile de prevenire a inundaţiilor erau inadecvate. Corespondentul ziarului ,,The Times“ i-a făcut o vizită primarului din Nagoya, pe care l-a găsit într-o încăpere plină de funcţionari superiori ce vociferau zgomotos. Primarul i-a explicat: „În această situaţie disperată, oamenii nu pot să acuze cerul, aşa că-i acuză pe primar şi pe edili, ca şi cînd ei ar fi responsabili de actele cerului“.

Cu toate acestea, oraşul şi-a revenit repede, iar Edwin Reischauer a omagiat poporul japonez şi „marea sa capacitate de a ieşi, din nou, la lumină… după asemenea catastrofe şi de a o lua de la capăt“. După ce a fost refăcut, oraşul Nagoya a avut maluri mai puternice în bazinul portuar şi îndiguiri mai înalte şi mai solide de-a lungul rîurilor.

Cea mai devastatoare furtună

din toate timpurile

Bangladesh este pe locul 7 în lume, în ceea ce priveşte numărul de locuitori, avînd o populaţie de aproximativ 150 de milioane, dar este, totodată, una dintre cele mai sărace şi mai aglomerate ţări, în care pescarii şi cultivatorii de orez trăiesc la limita subzistenţei, ducîndu-şi traiul de azi pe mîine. Trei sferturi din teritoriul statului Bangladesh se află la o altitudine mai mică de 3 metri deasupra nivelului mării, şi mulţi dintre locuitori trăiesc în Deltele Brahmaputrei, Meghnei şi Gangelui, toate aceste mari fluvii vărsîndu-se în Golful Bengal. Oamenii îşi construiesc adeseori casele pe valuri de pămînt, în încercarea de a scăpa de inundaţii, dar metoda nu dă rezultate întotdeauna, mai ales atunci cînd Bangladesh-ul este lovit de vreun ciclon.

În noaptea de 12 spre 13 noiembrie 1970, pe cînd majoritatea oamenilor dormeau, un vînt puternic, cu rafale ajungînd pînă la 185 de km/oră, a îndreptat un val înspăimîntător, cu înălţimea de 12 metri, spre statul numit, la acea vreme, Pakistanul de Est. Kamaluddin Chodhury, un ţăran de pe Insula Manpura, din Delta Gangelui, a auzit un vuiet asurzitor. El povesteşte: „Era beznă, dar în depărtare vedeam ceva lucind puternic. Strălucirea aceea se apropia tot mai mult şi, apoi, am înţeles că era coama unui val imens“. Şi-a luat degrabă familia, reuşind să ajungă pe acoperişul casei chiar la timp, văzînd cum insula dispărea sub un noian de apă. Au stat strînşi, laolaltă, biciuiţi de vînt şi de ploaie. Nivelul apei a tot crescut, pînă cînd a ajuns chiar sub ei. Din fericire, casa lor nu s-a prăbuşit, fiind mai solid construită decît restul colibelor de pe insulă, care erau făcute din stuf şi bambus. Spre dimineaţă, apele s-au retras, iar familia Chodhury a putut să cuprindă cu privirea un tablou cumplit de dezolant. Dintre cele 4.500 de colibe de pe insulă, doar 4 mai erau în picioare. Aproape toate clădirile importante fuseseră şterse de pe faţa pămîntului, iar tot ce fusese cruţat de cumplita inundaţie era acum acoperit de mîl. Insula Manpura avusese 30.000 de locuitori; acum, 25.000 dintre ei erau decedaţi. Cadavrele atîrnau prin copaci, sau zăceau grămadă, pe plajă.

În Bhola, cea mai mare insulă din Golful Bengal, s-au înecat în jur de 200.000 de persoane, însemnînd o cincime din populaţie. Nurul Huq, un cultivator de orez, nu a putut face nimic în momentul în care mama lui, în vîrstă de 75 de ani, a fost luată de ape. „Am trecut prin multe furtuni, a spus el, dar nici una nu a fost ca aceasta. Numai Allah ştie de ce ni s-a întîmplat una ca asta“. Ali Husain, un soldat din Armata pakistaneză, şi 90 dintre rudele sale trăiau laolaltă într-un complex de locuinţe. Cînd valurile imense s-au năpustit asupra insulei, Ali a reuşit să se urce într-un palmier şi a stat acolo pînă cînd apele au mai scăzut, dar 70 dintre membrii familiei sale au fost ucişi. Pe una dintre insulele mai mici, un cultivator de orez pe nume Munshi Mustander Billa a supravieţuit, şi el, agăţîndu-se de un copac. A văzut cum 5 dintre copiii lui erau luaţi de valuri, apoi pruncul de 1 an i-a fost smuls din braţe. Cînd şi soţia sa a fost luată de ape, Munshi, disperat, a dat drumul copacului, dar a reuşit să se agaţe de un altul şi, apoi, şi-a prins şi soţia. Apele le-au smuls hainele de pe ei, iar în dimineaţa următoare au trebuit să-şi croiască drum printre trupurile care pluteau fără viaţă şi printre cadavrele de animale pînă la casa unui vecin, sperînd că, acolo, vor găsi ceva de îmbrăcat. Vecinii muriseră, dar un băiat care supravieţuise a adunat nişte zdrenţe şi le-a dat celor doi soţi.

Pe insuliţele din dreptul oraşului Chittagong nici un om nu a mai rămas viu, iar oraşul a fost devastat. În majoritatea locurilor, cele mai multe victime s-au înregistrat în rîndul copiilor, care nu aveau destulă forţă ca să se prindă de copaci. Şi totuşi, un grup de micuţi a scăpat într-un mod cu totul neobişnuit. La 3 zile după ce lovise ciclonul, valurile au adus la mal un dulap din lemn, de care erau agăţaţi 6 copii, toţi cu vîrste sub 13 ani. Ei fuseseră urcaţi pe dulap de bunicul lor, care, apoi, s-a strecurat înăuntru. Bunicul, însă, murise din cauza furtunii.

După ce apele s-au retras, supravieţuitorii au început să cutreiere zona. Unii îi căutau cu disperare pe cei dragi, alţii şi-au îngropat morţii, acoperindu-şi gura şi nasul cu nişte eşarfe, pentru a se feri de mirosul cumplit. Un bătrîn a îngrămădit rămăşiţele pămînteşti a nu mai puţin de 52 de rude ale sale într-un singur mormînt. Peste tot erau atît de multe cadavre, încît era imposibil ca toate să fie îngropate, aşa că unele au fost aşezate pe plute improvizate şi împinse în largul mării. Foarte des, valurile le aduceau înapoi pe mal. Un milion de vite s-au înecat, aproape toate bărcile de pescuit s-au pierdut şi trei sferturi din culturile de orez au fost distruse. Sătenii căutau prin mîl pentru a culege orezul, bob cu bob. Nu mai era nici apă curată. În oraşe, conductele de apă erau sparte, iar în zonele rurale izvoarele erau contaminate de apa mării şi de cadavrele intrate în putrefacţie.

După 4 zile, pachetele trimise de Crucea Roşie au început să sosească pe Aeroportul din Dacca, şi mai multe elicoptere au transportat provizii către regiunile afectate, dar nu îndeajuns de rapid pentru a împiedica alte decese cauzate de înfometare, de expunerea la intemperii şi de boli. La 4 zile după ciclon, un corespondent al ziarului ,,The Times“ a survolat Insula Bhola şi a văzut cîţiva supravieţuitori, tîrînd cadavrele umflate ale vitelor, pentru a le îngropa. Puţinele vaci rămase în viaţă „nu mai găseau nici un fir de iarbă pe care să-l mănînce“, iar cadavrele umane zăceau, în continuare, risipite pe cîmpurile mustind de apă: „Chiar şi din avion puteai simţi mirosul morţii“. Localnicii nu avuseseră nici o şansă. Regiunea era complet netedă şi nimic nu îi putea feri de valurile imense. Sate întregi dispăruseră „ca şi cînd ar fi fost absorbite de un imens aspirator“. Pe una dintre insule, jurnalistul a văzut un cargobot aruncat de furtună la 45 de metri depărtare de mal. Dar, în unele locuri, în mod uimitor, noi locuinţe rudimentare începuseră deja să apară, oferind imaginea „unei vieţi de familie ciudat de liniştite, cu haine colorate ce atîrnau pe sîrmă, sau puse la uscat deasupra căpiţelor de fîn“.

În mod oficial, s-a estimat că teribilul ciclon a făcut o jumătate de milion de victime, iar alte 100.000 de persoane au fost date dispărute, aceasta fiind cea mai devastatoare furtună tropicală din toate timpurile. Alte estimări spun că cifra a fost chiar mai mare – pînă la 1 milion de decese – şi cîteva milioane de oameni au rămas fără case. În rîndul populaţiei a început să se manifeste o stare de indignare cu privire la reacţia întîrziată a guvernului din îndepărtatul Pakistan de Vest, mulţi plîngîndu-se că 40 de elicoptere militare rămăseseră la sol, deşi ele ar fi putut fi de folos în operaţiunile de salvare. De asemenea, autorităţilor li se reproşa întîrzierea, nejustificată, în distribuirea către populaţie a unei cantităţi de 500.000 de tone de cereale din rezervele guvernamentale. Au urmat demonstraţii pline de furie, iar în luna martie a anului 1971 a izbucnit un război civil în toată regula. Preşedintele Pakistanului, Yahya Khan, a lansat un atac sîngeros în estul ţării, soldat cu moartea a nu mai puţin de 1,5 milioane de civili. În jur de 10 milioane de oameni au fugit din Pakistanul de Est în India. Armata indiană s-a unit cu forţele antiguvernamentale, repurtînd o victorie decisivă asupra Armatei pakistaneze, în decembrie 1971, ceea ce a permis Pakistanului de Est să devină statul independent Bangladesh.

În afara faptului că a dat naştere unui stat nou, ciclonul a inspirat organizarea primului mare concert de rock în scop caritabil, un precursor al evenimentelor de tipul ,,Live Aid“. Muzicianul bengalez Ravi Shankar l-a rugat pe prietenul său George Harrison, fost membru al formaţiei ,,The Beatles“, să îl ajute. Aşa a fost organizat marele Concert din New York pentru ajutorarea statului Bangladesh, la care au venit 40.000 de spectatori. Bob Dylan, Eric Clapton şi Ringo Starr au urcat pe scenă alături de Shankar şi de Harrison, reuşind să strîngă peste 120.000 de lire sterline.

Noul guvern al statului Bangladesh a încercat să ofere adăposturi mai bune în caz de furtună, dar în 1991, cînd a lovit un alt ciclon, numărul victimelor a ajuns, totuşi, la 140.000, iar 10 milioane de locuinţe au fost distruse.

(va urma)

John Withington

COMENTARII DE LA CITITORI