Mari dezastre meteorologice (2)

in Alte știri

Uraganul ,,Mitch”

La 29 octombrie 1998, uraganul ,,Mitch” s-a dezlănţuit asupra Americii Centrale, distrugînd totul în cale, cu rafale de vînt ce atingeau 300 de km/oră. Uraganul a ajuns pe uscat la Choluteca, în Honduras, însoţit de o cantitate de precipitaţii măsurînd 91 de litri pe metru pătrat, ceea ce a făcut ca apele Rîului Choluteca să se umfle, debitul acestora crescînd de 6 ori. Oraşul Puerto Cortes, de pe Litoral, a fost inundat, iar casele din lemn au fost sfărîmate de viituri.

Chiar şi înainte de dezastru, Honduras era una dintre cele mai sărace ţări din America Latină, 82% dintre locuitorii săi trăind sub pragul sărăciei. Acum, oamenii erau şi mai disperaţi. Un bărbat care şi-a pierdut casa din lemn, unde locuia împreună cu 17 rude, spunea: ,,Nu ştiu cum ne vom reface viaţa. Sîntem foarte săraci şi avem nevoie să ne ajute cineva, fiindcă nu ne-a mai rămas nimic“. Un cuplu de localnici şi cei 8 copii ai lor, după 2 zile în care au făcut foamea, au trebuit să părăsească adăpostul pentru sinistraţi unde se refugiaseră şi să străbată kilometri întregi pe şoseaua inundată, înfruntînd ploaia şi vîntul puternic, pînă la casa lor, pentru a recupera puţinele alimente pe care le-au mai găsit acolo. ,,La adăpost nu există mîncare, se plîngea capul familiei, acolo e doar un acoperiş şi nimic mai mult”. Preşedintele Carlos Flores a declarat, plin de încredere: ,,Statul Honduras a fost rănit de moarte, dar nu e pe cale să-şi dea sufletul. Ne vom pune, din nou, pe picioare”. Dar, vicepreşedintele William Handal, după ce a evaluat pagubele din elicopter, a spus că ar putea dura 40 de ani pînă cînd ţara îşi va reveni. Echipajul cu care acesta survola zonele afectate a încercat să salveze 4 persoane izolate, însă ele au dispărut de sub ochii militarilor, înghiţite de un torent. Şapte din 10 locuitori ai Hondurasului nu aveau nici electricitate, nici apă. Majoritatea drumurilor erau blocate, 89 de poduri se prăbuşiseră şi multe cartiere din Capitala ţării, Tegucigalpa, fuseseră măturate de ape. O femeie, martoră oculară a dezastrului, a numărat, în timp ce se afla pe unicul pod din oraş care mai rămăsese în picioare, ,,18 autobuze ce pluteau, duse de rîu“. Ea povesteşte că a întîlnit un bărbat care îşi ducea în braţe fiica de 3 ani, moartă, înfăşurată într-o faţă de masă din muşama. Cei de la morgă îl trimiseseră în altă parte, fiindcă nu aveau electricitate, iar clădirea era deja înţesată de cadavre pînă în tavan. Apoi, femeia a văzut cum s-au prăbuşit zidurile închisorii centrale, moment în care cca. 2.000 de deţinuţi au încercat să sară în apele rîului de dedesubt. Poliţia a început să tragă asupra lor, cadavrele puşcăriaşilor fiind duse de apă printre frigidere, televizoare, camionete şi bucăţi de clădiri sfărîmate. Întreaga scenă amintea de „platoul unui film de groază“.

Înainte de dezastru, potrivit estimărilor, pînă la 7.000 de copii trăiau sub cerul liber în Tegucigalpa, în apropierea rîului. Unul dintre aceştia, un adolescent de 14 ani, spunea: „Apa ne ajunsese pînă la gît, cînd a venit Poliţia şi ne-a spus să ieşim“. Pe întregul teritoriu al statului Honduras existau, probabil, 20.000 de „copii ai străzii“. Un lucrător de la o organizaţie caritabilă mărturisea că nimeni nu ştia cîţi dintre copiii fără adăpost muriseră: „Cînd dispar, nimeni nu îi caută. Pentru autorităţi, ei nu există“. În munţi, cantităţile de ploaie căzute atinseseră un volum de pînă la 190 de litri pe metru pătrat, provocînd, în multe regiuni, alunecări de teren şi de noroi, care au distrus aproximativ 25 de sate. În întreaga ţară au murit peste 6.500 de persoane. Alte cîteva mii de victime nu au fost găsite niciodată, sau au fost înhumate în gropi comune, fără a mai fi identificate. Aproape 1,5 milioane de persoane, adică mai mult de o cincime din populaţia ţării, au rămas fără adăpost. Uraganul ,,Mitch” a distrus, totodată, aproape trei sferturi dintre culturile agricole din Honduras şi a omorît peste 50.000 de vite şi 60% dintre păsările din gospodării. Penuria de alimente care a urmat a adus multe sate la limita înfometării. Din cauza condiţiilor precare, au izbucnit boli, precum malaria, febra tropicală şi holera.

Mari distrugeri au fost provocate de uragan şi în Nicaragua, El Salvador şi Guatemala. Pe întregul teritoriu al Americii Centrale, numărul morţilor a fost estimat la 11.000, iar alte 8.000 de persoane au fost date „dispărute“, în mod oficial.

Myanmar (1)

La fel ca în Bangladesh, mulţi locuitori din Myanmar trăiau în delta unui mare fluviu. Trei milioane şi jumătate de persoane populau porţiunea cu pămînt fertil, în zona în care Fluviul Irrawaddy se desface în formă de evantai, înainte de a se vărsa în Marea Andaman. O acalmie apăsătoare cuprinsese ţara, după ce Junta militară înăbuşise, cu brutalitate, protestele populaţiei în sprijinul democraţiei, din septembrie 2007. Dar, în noaptea de 2 mai 2008, liniştea a fost spulberată. Ciclonul ,,Nargis” s-a abătut asupra zonei, iscînd un val marin, înalt de 6 metri, care a măturat satele din deltă, aflate la altitudine mică, nimicind, în calea lui, comunităţi întregi de oameni. Mai departe, spre centrul continentului, vîntul, suflînd cu o viteză de pînă la 200 de km/oră, a dărîmat clădiri şi a ucis alte mii de persoane. Printre ruinele caselor zăceau cadavre contorsionate şi zdrobite, orezăriile erau presărate cu trupurile celor morţi, apele puţurilor erau infestate, iar şeptelul fusese nimicit.

În oraşul Labutta, cel puţin jumătate din totalul caselor a fost distrusă, în timp ce, în Bogale, doar una din 20 de clădiri a mai rămas în picioare. Cel puţin 10.000 de oameni au murit din cauza urgiei. La Kyaiklat, unde înainte locuiau 50.000 de persoane, toate casele au fost afectate. Unele au fost strivite de copaci uriaşi, altele s-au prăbuşit, pur şi simplu. Cîteva date despre dezastru au fost transmise şi pe plan extern, dar Myanmar era o societate închisă, şi orice locuitor care intra în discuţie cu un vreun străin îşi asuma riscuri mari. Totuşi, nu după mult timp, a devenit evident că operaţiunile de salvare se desfăşurau cît se poate de defectuos. Liderii din Myanmar păreau depăşiţi de situaţie, dar se temeau atît de mult că ar fi putut să fie înlăturaţi de la Putere, încît au împiedicat, din răsputeri, intervenţia echipelor de salvare venite din străinătate. Astfel, membrii organizaţiilor caritabile îşi primeau vizele după săptămîni întregi, iar avioanelor încărcate cu provizii li s-a refuzat accesul în spaţiul aerian al ţării.

(va urma)

JOHN WITHINGTON

COMENTARII DE LA CITITORI