Mari dezastre meteorologice (4)

in Alte știri

Tornadele din America

Tornadele stîrnesc cei mai puternici curenţi de aer de pe Pămînt, rotind cu violenţă coloane de aer care gonesc la suprafaţa solului, învîrtindu-se cu o viteză de pînă la 480 de km/oră. În mod bizar, în Marea Britanie au loc cele mai multe tornade pe kilometru pătrat, dar acestea sînt, de obicei, de slabă intensitate şi trec neobservate. De departe, Statele Unite au cele mai numeroase tornade – în medie, peste 1.000 în fiecare an -, acestea fiind, totodată, printre cele mai violente. Una dintre cele mai periculoase tornade a lovit oraşul Natchez, de pe Fluviul Mississippi, la 7 mai 1840.

La orele 2 după-amiaza, tornada a început să dărîme case. „Peste tot, prin aer, zburau cărămizi şi bucăţi mari de scînduri, declara un martor ocular, şi chiar şi carele cu boi erau luate pe sus şi aruncate la sute de metri distanţă“. Cei care au fost de faţă şi au supravieţuit pentru a putea să povestească au spus că tornada arăta ca o ceaţă care se rostogolea, sau ca nişte nori clocotitori, care coborîseră pe pămînt. În doar 5 minute, furtuna distrusese mare parte din zona rezidenţială a oraşului şi omorîse 48 de persoane. Pe apele fluviului, numărul victimelor a fost mult mai mare. Aproximativ 60 de ambarcaţiuni s-au scufundat şi un bac s-a dus la fund, iar toţi cei aflaţi pe platforma acestuia s-au înecat. După Natchez, tornada şi-a continuat drumul de-a lungul Fluviului Mississippi şi a dărîmat Tribunalul din Vidalia, statul Louisiana, omorîndu-l pe judecător. S-a estimat că urgia a făcut, în total, 317 victime, deşi este foarte posibil ca numărul lor să fi fost mult mai mare, întrucît sclavii ucişi pe plantaţiile din vecinătate, după toate probabilităţile, nu au fost luaţi în calcul.

Însă, în America, cele mai multe victime provocate de un astfel de fenomen meteorologic le-a făcut Marea Tornadă din 18 martie 1925, care a afectat 3 state, lovind, mai întîi, oraşul Ellington, din Missouri. A lăsat în urma ei o dîră de aproape 1 kilometru şi jumătate lăţime, făcînd una cu pămîntul tot ce a întîlnit în cale. Cel puţin 11 persoane au decedat în Missouri, înainte ca furtuna să traverseze Fluviul Mississippi şi să lovească statul Illinois, ştergînd, practic, de pe faţa pămîntului oraşul Gorham şi ucigînd 34 de oameni. Înaintînd cu pînă la 118 kilometri la oră, tornada a făcut cele mai mari pagube în Murphysboro, unde au murit 234 de persoane – cel mai mare număr de victime din istoria Statelor Unite, cauzat de o tornadă, într-un singur oraş. Mai bine de jumătate dintre locuitori au rămas fără adăpost, după ce 1.200 de case s-au prăbuşit. În De Soto au fost dărîmate cvartale întregi şi au murit 100 de oameni. Directorul unei bănci s-a salvat, adăpostindu-se în trezoreria subterană, deşi clădirea de deasupra s-a dărîmat. Şcoala din localitate a fost distrusă, şi ea, sub dărîmăturile ei pierind 33 de copii. În ambele oraşe au izbucnit incendii, care au provocat şi mai multe pagube. Hurst-Bush a fost dărîmat, iar West Frankfort a fost, practic, şters de pe faţa pămîntului. Au fost devastate şi zonele rurale, iar în South Greenfield vîntul a răsturnat un tren de pasageri, provocînd moartea cîtorva călători. În total, statul Illinois a pierdut cel puţin 613 locuitori, acesta fiind cel mai mare număr de victime înregistrat într-un singur stat, din întreaga istorie a Statelor Unite.

La rînd a urmat Indiana, după ce tornada a traversat Rîul Wabash. Aproape că a demolat oraşul Griffin, apoi a distrus jumătate din Princeton, înainte de a-şi epuiza forţele, după ce provocase moartea a 71 de persoane din acest stat. După ce s-a dezlănţuit pe o distanţă de 350 de kilometri, Marea Tornadă care a lovit 3 state a devastat 19 comunităţi, a dărîmat 15.000 de locuinţe şi a provocat 700 de decese. Cîteva dintre zonele distruse nu şi-au mai revenit niciodată. Un supravieţuitor a declarat: „Nici măcar nu cunoşteam cuvîntul «tornadă». Pentru noi, era doar o furtună“. După dezastru, America a înţeles că era necesar să dezvolte un sistem eficient de avertizare, dar acest lucru s-a dovedit a fi dificil de înfăptuit, şi abia în anul 1952 meteorologii au început să emită avertismente propriu-zise.

Misterul Lacului Nyos

Unul dintre cele mai ciudate dezastre din lume s-a petrecut în apropierea unui frumos lac, dintr-o regiune muntoasă din vestul statului Camerun. Înconjurat de munţi împăduriţi şi de pămînturi roditoare, Lacul Nyos este situat, sus, pe coasta unui vulcan inactiv. Lacul are o lăţime de 1 kilometru şi jumătate şi o adîncime de 180 de metri, iar în apele lui se află dioxid de carbon, provenit dintr-un strat subteran de rocă topită. Este unul dintre cele 3 lacuri din lume, despre a căror apă se ştie că este saturată cu cantităţi mari din acest gaz. Un alt exemplu este Lacul Monoun, aflat la numai 96 kilometri depărtare. Acolo, în 1984, 37 de localnici au murit subit şi în condiţii misterioase. Se zvonise că acolo s-ar fi testat în secret arme chimice, sau că ar fi avut loc un ciudat masacru terorist, dar nimeni nu a ştiut, cu siguranţă, ce se întîmplase.

În seara zilei de 21 august 1986, cînd, în jurul orelor 9, s-a auzit o bubuitură ciudată şi îndepărtată, venind din zona Lacului Nyos, mulţi localnici adormiseră, deja, în paturile lor. Cei care erau treji au crezut, probabil, că tunase. Şi totuşi, într-o clipă, 1.700 de oameni erau morţi. Puţini au supravieţuit pentru a putea povesti ce se întîmplase. Un bărbat a declarat că, auzind un zgomot asemănător unei explozii, a ieşit în grabă şi a văzut că toate vacile lui zăceau întinse pe pămînt. Cînd a revenit în casă, şi-a găsit soţia şi fiica moarte. Un alt localnic a văzut un fel de nor ,,alb, ca o pînză, dar care nu urca înspre cer, ci se deplasa la înălţime mică, aproape de sol”. O femeie a povestit cum s-a trezit ,,înconjurată de oameni morţi… unii erau afară, alţii, în spatele caselor; peste tot erau vaci, cîini şi tot felul de alte animale, zăcînd, fără viaţă, pe pămînt”. Dintre cei 56 de membri ai familiei ei extinse, 53 au pierit. Francis Fang, unul dintre numeroşii agricultori atraşi în zonă de solul fertil, a văzut cum soţia lui era căzută la pămînt, vomita sînge, iar, în clipa următoare, aceasta şi-a dat ultima suflare. El îşi aminteşte: ,,Copiii aveau temperatură şi ţipau… Le-am luat pe fete şi am pornit spre spital. Pe şosea erau, peste tot, numai oameni morţi – erau atît de mulţi, încît am fost nevoit să calc pe trupurile lor”.

Trei sate din apropierea lacului au fost nimicite, în satul Nyos spravieţuind doar 4 oameni din 1.300. S-au înregistrat decese şi la o distanţă de pînă la 25 de kilometri de acea zonă. Un angajat al guvernului, care trecea pe acolo cu motocicleta, a fost unul dintre primii oameni din exterior care au aflat de acest dezastru. El a găsit o antilopă moartă pe şosea şi a ridicat-o, gîndindu-se că, pentru familia pe care intenţiona să o viziteze, carnea animalului avea să fie un dar minunat. Dar, pe măsură ce înainta, bărbatul începea să se simtă tot mai ameţit. Apoi, pe drum a început să descopere, cu groază, din ce în ce mai multe cadavre umane. Şi-a întors motocicleta şi a plecat. Cînd povestea lui a ajuns în capitala provinciei, un reprezentant al guvernului a fost trimis să vadă ce se întîmplase. Acestuia nu i-a venit să creadă ceea ce i se înfăţişa în faţa ochilor: peste tot erau trupuri neînsufleţite, iar puţinii supravieţuitori erau chinuiţi de accese de tuse şi toţi scuipau sînge. Un preot olandez, pe nume Fred Tenhorn, s-a deplasat, şi el, în zona afectată. Iată relatarea acestuia: ,,Părea că avusese loc explozia unei bombe cu neutroni. Frunzişul copacilor era verde şi sănătos, dar toate fiinţele umane şi animalele fuseseră ucise”. În scurt timp, spitalele s-au umplut de oameni care tuşeau şi sufereau de usturimi puternice la nivelul ochilor şi al căilor respiratorii. Doctorii au spus că pacienţii arătau ca şi cum ar fi fost intoxicaţi cu gazul emanat de maşina de gătit. Membrii echipelor de salvare, purtînd, în scop de protecţie, măşti de gaz, s-au grăbit să aducă tuburi de oxigen, în eventualitatea în care ar mai fi existat supravieţuitori. Au găsit mii de animale moarte în jurul lacului, dar nici vulturii nu au mai apucat să se hrănească din leşurile lor, fiindcă şi ei muriseră.

Pentru unii dintre localnici, cauza dezastrului era evidentă. Cu 3 ani înainte, şeful de trib poruncise, pe patul de moarte, ca vitele sale cele mai bune să fie înecate în lac, unde se odihneau spiritele vii ale morţilor. Însă, întrucît familia îi ignorase dorinţele, aceasta era, spuneau oamenii, cumplita lui răzbunare. Pe de altă parte, autorităţile au sugerat că vulcanul aflat sub lac probabil erupsese. Numai că oamenii de ştiinţă le-au contrazis, susţinînd că vulcanul era stins. Aşa după cum au declarat martorii oculari anchetatorilor, apele lacului, de obicei limpezi, căpătaseră o nuanţă maro-roşiatică, iar un vînt puternic se stîrnise din senin, iscînd valuri uriaşe.

S-a tras concluzia că, de-a lungul timpului, cantităţi foarte mari de gaz fuseseră absorbite de apă. Apoi, un fenomen perturbator – probabil, o alunecare de teren, sau doar o ploaie abundentă – provocase eliberarea unei mari bule de dioxid de carbon, gaz incolor, inodor şi extrem de toxic. Gazul tulburase apele lacului, agitînd apele bogate în fier de la fund şi colorînd în roşu suprafaţa undelor. Fiind mai greu decît aerul, gazul alunecase, apoi, în josul muntelui, în cele două văi alăturate, sufocînd orice fiinţă vie aflată în cale. Apoi, a devenit evident că oamenii de lîngă Lacul Monoun fuseseră, şi ei, ucişi, cu 2 ani înainte, tot de dioxidul de carbon.

Tulburător era faptul că oamenii de ştiinţă semnalaseră riscul, destul de crescut, ca, lîngă Lacul Nyos, să mai aibă loc o intoxicaţie colectivă. Pentru a împiedica acest lucru, ei au recomandat instalarea unei reţele de conducte în adîncul lacului, care să sifoneze gazul în cantităţi mici şi să-l elibereze în aer, la înălţimi mici, unde acesta ar fi urmat să se disperseze, fără a face rău nimănui. Prima conductă – cu o lungime de 210 metri – a fost instalată în 2001. O conductă asemănătoare a fost montată şi în Lacul Monoun, în 2003. Dar, după ce oamenii de ştiinţă americani au testat ambele lacuri, pentru a verifica nivelul dioxidului de carbon, au spus că acele conducte nu erau de ajuns. Ei au recomandat ca în fiecare lac să fie montate încă 4 astfel de instalaţii, mai ales că oamenii începuseră să se stabilească, din nou, în jurul Lacului Nyos, atraşi fiind de fertilitatea deosebit de mare a solului.

Sfîrşit

JOHN WITHINGTON

COMENTARII DE LA CITITORI