Mari legende ale Hollywood-ului

in Lecturi la lumina ceaiului

Elizabeth Taylor (1)

– Momente din cariera şi din viaţa sa alături de Richard Burton –

În 1965, Richard Burton reuşise, în sfîrşit, să facă parte din primele zece vedete ale box-office-ului, alături de Doris Day, Jack Lemmon, Rock Hudson, John Wayne, Cary Grant, Elvis Priesley, Shirley Mac Laine, Ann-Margaret şi Paul Newman. Elizabeth Taylor venea imediat după el, pe locul al unsprezecelea, fapt pe care
i-l reamintea tot timpul. „Uitîndu-mă la afişele înfăţişîndu-l pe Burton în «Noaptea Iguanei», îmi imaginam deja zidurile marilor oraşe din lume acoperite cu afişe pe care erau reunite numele actorilor Elizabeth Taylor şi Richard Burton – îşi aminteşte producătorul Ernest Lehman. Eram sigur că ar fi perfecţi pentru filmul «Cui i-e frică de Virginia Woolf?»”. Lehman i-a trimis scenariul lui Liz, pentru a-i da o citire. Se gîndea la ea ca interpretă a rolului Marthei, soţia violentă şi vindicativă a lui George, grotescul profesor universitar. După lectura scenariului, Elizabeth a decis, fără nici o ezitare, că Martha va fi ,,Hamlet”-ul ei. Ardea de dorinţa de a juca rolul, şi hotărîrea ei s-a accentuat şi mai mult atunci cînd Burton i-a declarat că, după părerea lui, personajul îi depăşea posibilităţile: „Nu eşti destul de coaptă pentru a domina rolul. Şi, pe urmă, nu ai nici pasiunea, nici forţa necesare. Poţi, totuşi, să accepţi, fie chiar şi pentru a o împiedica pe alta să capete rolul şi să facă senzaţie”.
O provocare era şi alegerea actorului care să-l joace pe George, un profesor mediocru pînă la căsătoria sa cu fiica preşedintelui universităţii, devastatoarea Martha. Pentru a nu-şi umbri imaginea de prestigiu, Jack Lemmon şi Glenn Ford refuzaseră rolul, iar Robert Redford nici n-a vrut să ia în considerare propunerea: „Nu voi juca acest rol pentru tot aurul din lume” – îi declarase el producătorului.
– Dar ce-aţi spune de grasul ăsta? De această zdreanţă veche? – a propus Elizabeth, înfigîndu-şi degetul în coastele lui Burton.
Convingîndu-se că prezenţa lui Richard în distribuţie ar avea o influenţă calmantă asupra soţiei sale, producătorul a obţinut consimţămîntul lui Jack Warner pentru un contract de 700 de mii de dolari şi, numaidecît, s-a deplasat cu avionul spre Paris, pentru a discuta cu soţii Burton despre regizorul filmului.
– Ce-aţi zice de Fred Zinnemann? – a propus Ernest Lehman.
– Formidabil, a aprobat Elizabeth.
– În nici un caz Zimmerman, a intervenit Burton.
– Zinnemann, imbecilule, nu Zimmerman!, i-a replicat Elizabeth.
– Nu mă interesează, nu vreau.
Mai tîrziu, producătorul a abordat alegerea operatorului şi a avansat numele lui Haskell Wexler.
– Dumnezeule, nu! – a urlat Burton, pe care îl
preocupa intens felul în care apărea pe ecran faţa sa ciupită. Cu el o să am pe obraz tot atîtea cratere cît solul lunar.
În cele din urmă, soţii Burton l-au ales ca regizor pe prietenul lor, Mike Nichols.
„Cînd Liz a turnat prima ei scenă, toată lumea de pe platou a rămas împietrită, îşi aminteşte Irène Sgaraff, costumiera. Prezenţa ei era literalmente magnetică, atmosfera s-a încărcat cu electricitate; era de nerecunoscut”. La rîndul lui, Burton a exclamat uluit: „Cerule, de unde găseşti această forţă?!”. De obicei, Richard îşi trata soţia de sus şi încerca să minimalizeze adoraţia pe care o nutrea faţă de ea, vorbind la adresa ei ca despre o ţărancă durdulie, cu picioare scurte: „Ce aiureală e tot tam-tam-ul care se face în jurul lui Elizabeth, aşa-zisa cea mai frumoasă femeie din lume! – spunea el, căutînd să trimită în derizoriu aprecierile la adresa soţiei sale. E mai curînd drăguţă şi are ochi frumoşi, de acord, dar are şi bărbie dublă, picioare mari, gambele ca nişte bulumaci, o burticică rotunjoară şi sînii căzuţi”.
În schimb, Burton nu a ascuns niciodată admiraţia pe care i-o inspira soţia sa, în privinţa muncii ei ca actriţă: „Degajă ceva care face din ea cea mai mare actriţă de cinema. Singura artistă modernă”. Burton era fascinat de calmul care se instala în ea, din clipa cînd începea să funcţioneze aparatul de filmat, şi de extraordinara economie de mijloace care-i caracteriza jocul. Observînd-o cu pasiune în timpul turnării filmului ,,Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, el s-a străduit să-şi potolească tendinţa spre gesturi grandilocvente. „E nemaipomenit de stimulator, dar ce chin să-ţi controlezi tot timpul cel mai mic gest” – a mărturisit el.

(va urma)
KITTY KELLEY
(Traducere de COLETTE CORBU)

COMENTARII DE LA CITITORI