Mari legende ale Hollywoodului

in Lecturi la lumina ceaiului

Elizabeth Taylor (2)

– Momente din cariera şi din viaţa sa alături de Richard Burton –

Filmările au durat din iulie pînă în decembrie 1965. Aruncîndu-şi toată ziua invective, după cum o cerea filmul, soţii Burton continuau să se înfrunte mai tot timpul şi după terminarea filmărilor. Personajul Martha trebuia să asalteze cu pumnii pieptul soţului ei, sfîrşind prin a-i ţinti ochii. El reacţiona, încercînd s-o sugrume şi s-o omoare, izbind-o cu capul de caroseria unei maşini. Cu timpul, toate aceste violenţe s-au repercutat asupra vieţii lor conjugale.
Extenuaţi de munca lor la filmări, cei doi ieşeau puţin în lume. Prin luna noiembrie au făcut o excepţie, asistînd la o serată organizată în localul „Bistrot”, din Los Angeles, în onoarea prinţesei Margaret şi a Lordului Snowden. Richard venise într-o stare avansată de beţie şi s-a simţit jignit cînd a constatat ca masa lor era lîngă bucătărie şi nu la loc de cinste. Mai tîrziu, Judy Garland, urcînd pe scenă, s-a împiedicat de firul microfonului. „Iarăşi e beată” – a comentat Richard cu voce tare. Puţin după aceea, el şi Elizabeth au plecat. A doua zi, Richard Burton a prezentat scuze prinţesei pentru plecarea precipitată. A pretextat regimul draconic al orarului de filmare. În realitate, personajele Martha şi George şi-au pus o amprentă puternică şi nefastă asupra interpreţilor lor. La cea mai mică iritare, Elizabeth se purta ca o bătrînă arţăgoasă, proferînd injurii şi insultîndu-şi soţul. „Tot jucînd în Virginia Woolf, am ajuns să mă îmbolnăvesc, eram epuizată” – avea să declare Elizabeth după mulţi ani, încercînd să explice unui prieten motivele divorţului de Richard Burton.
Elizabeth era celebră prin generozitatea ei, uneori spectaculoasă: a strîns mii de dolari în beneficiul Israelului, oferea mantouri de vizon unor simple cunoştinţe şi plătea pentru alţii intervenţii chirurgicale costisitoare. Dar tot ea aştepta invariabil să primească de la regizori şi de la producători cadouri somptuoase, în virtutea prerogativelor ei de femeie şi actriţă.
Timp de 20 de ani, Elizabeth a fost declarată cea mai frumoasă femeie din lume, interpretînd pentru Metro Goldwin-Mayer numai roluri de tînără frumoasă şi bogată. După „Virginia Woolf“, apariţiile ei artistice au suferit o metamorfoză. Ea a jucat mai ales roluri de femei rele, abuzive şi violente, în filme mediocre, iar în 1968 nu mai figura printre primele zece nume ale box-office-ului.
Elizabeth nu a înţeles imediat motivul scăderii cotei ei comerciale. S-a alarmat abia în ziua în care Hal Wallis, invitat la dejun de cuplul Burton, a discutat cu Richard despre rolul Henric al VIIl-lea, pe care actorul urma să-l interpreteze în ,,Anna celor o mie de zile”. La 36 de ani, Elizabeth a trebuit să accepte ca în rolul extraordinar al Annei Boleyn, la care ea visa, să fie distribuită o actriţă necunoscută, Genevičve Bujold, a cărei frumuseţe îl fascina pe Richard Burton. „A fost îngrozitor, spunea un prieten al cuplului. Elizabeth era obsedată de această tînără, îşi pierduse capul de gelozie”. Simţindu-se dată deoparte, ameninţată, Elizabeth îşi petrecea timpul telefonînd la studio, pentru a-l urmări pas cu pas pe Richard. Descumpănită, ea îl ameninţa în public de fiecare dată cînd acesta pleca să-şi întîlnească partenera. În ultima zi de filmare, Elizabeth a aterizat pe platou cu întreaga sa suită. „Mă temeam că prezenţa ei o s-o timoreze pe tînăra mea actriţă” – povesteşte producătorul. Dar Genevičve Bujold, furioasă din cauza apariţiei Elizabethei, s-a întrecut pe sine. „O să-i dau acestei ticăloase o lecţie de actorie pe care n-o s-o uite niciodată!” – a spus ea.
În rolul Annei Boleyn, Genevičve Bujold, care avea atunci 27 de ani, a jucat atît de remarcabil încît a obţinut, la Hollywood, premiul ,,Globul de Aur”, pentru cea mai bună actriţă dramatică a anului. Primindu-şi recompensa, ea i-a oferit Elizabethei ocazia unei noi crize de furie: „Îi datorez totul lui Richard Burton, a spus ea.
S-a arătat cu mine drăguţ, înţelegător, amuzant. Generozitatea lui a fost fără limite!”. După ce a asistat la această scenă, unul dintre prietenii lui Burton a făcut următoarea remarcă ironică: „Asta o să-l coste scump pe Richard. Dacă vrea să fie iertat, Liz aşteaptă nu un diamant mare, ci unul enorm”.
În 1968, Burton a cumpărat senzaţionalul diamant „Krupp”, de 33,19 carate. Era anul în care începuse declinul Elizabethei Taylor în box-office. O undă de umilinţă se degaja din maniera în care artista nega realităţile meseriei, oferindu-şi, de fapt, o bijuterie de 305.000 de dolari, care-i garanta o publicitate irezistibilă. După ce a adăugat la fabuloasa ei colecţie diamantul „Cartier-Burton”, de 69,42 de carate, ziarul „New York Times” scria: „Nătăfleţii au făcut coadă săptămîna aceasta în faţă la «Cartier», pentru a admira diamantul mare cît Hotelul Ritz, care a costat peste un milion de dolari. El este destinat să atîrne la gîtul d-nei Richard Burton. Aşa cum a spus cineva, acest gît ar fi produs un efect mai puternic într-o căruţă îndreptîndu-se spre ghilotină. Să recunoaştem că diamantul în chestiune, lung cît un deget, este o achiziţie judicioasă, pentru că se potriveşte cu toată ambianţa. În această epocă, marcată de război şi de sărăcie – aspecte care par să nu stîrnească prea mult interes – e din ce în ce mai greu să atingi culmile vulgarităţii. Dar acest lucru este posibil dacă dispui de milioane şi, ceea ce e mai rău, eşti chiar admirat pentru asta“. Iar replica lui Elizabeth a fost următoarea: „Ştiu că sînt vulgară, dar aşa am fost iubită întotdeauna”. Văzînd-o acoperită cu diamante din cap pînă în picioare, în orice împrejurări, revista „Look” a comparat-o cu „o regină a ecranului pe drumul de întoarcere, atinsă de bulimia luminii şi a gloriei”, iar Sheile Graham nota că Liz semăna cu „o parvenită care-şi poartă toată averea în spinare”.
Scăldîndu-se în lux, afişat peste tot cu ostentaţie, cei doi Burton continuau să se înfrunte în scene de o asemenea violenţă, încît se cutremurau zidurile, iar oamenii şi animalele fugeau să se pună la adăpost. „În realitate – declara Richard Burton în „Daily Mirror” – servim oamenilor idioţiile pe care le aşteaptă. Scenele noastre nu sînt, de cele mai multe ori, decît nişte simple exerciţii”. Dar, cu timpul, competiţia dintre cei doi monştri-sacri şi-a pierdut tot mai mult caracterul de joc, devenind o confruntare aprigă şi detestabilă.

Sfîrşit
KITTY KELLEY
(Traducere de COLETTE CORBU)

COMENTARII DE LA CITITORI