Mari mistere ale omenirii (1)

in Alte știri

 Napoleon şi necunoscutul

din Sfînta Elena

Vasul „Bellerophon“ înainta, lent, pe valurile oceanului. Acestea împingeau uşor prora navei în sus, ca mai apoi s-o lase să cadă, printre crestele de spumă. Napoleon îşi vedea închisoarea apropiindu-se. Cel pe care duşmanii l-au botezat Căpcăunul sosea, astfel, în Sfînta Elena, o insulă vulcanică, adică o stîncă pierdută în mijlocul Atlanticului de Sud. Intenţia englezilor era ca locul acela să pună capăt tentativelor de întoarcere ale lui Napoleon, după cum se întîmplase în 1814, revenind din Insula Elba. Drept pe puntea vasului, ca în cele mai frumoase ore ale victoriilor sale, împăratul privea, ţintă, orizontul. Oare ştia că nu va mai părăsi niciodată acel pămînt neospitalier şi va sfîrşi otrăvit de duşmanii lui?

Sau mintea sa făcuse deja planul care să-i permită evadarea din acel iad, lăsînd, însă, lumea să creadă că murise? Acesta este misterul Insulei Sfînta Elena.

Şase ani de izolare

La 4 luni de la cumplita înfrîngere de la Waterloo, Napoleon ajungea, aşadar, în Insula-închisoare Sfînta Elena. Aceasta, fost contoar al Companiei Indiilor, are o lungime de 16,5 kilometri şi o lăţime de 11 kilometri. Insula este situată la 1.900 kilometri de Africa şi la 2.900 kilometri de Brazilia. Marchizul de Montchenu, emisarul lui Ludovic al XVIII-lea, venit să se asigure de condiţiile de detenţie ale lui Bonaparte, ne vorbeşte despre insulă: „E locul cel mai izolat din lume, cel mai inabordabil, cel mai greu de atacat, cel mai sărac, cel mai nesociabil şi cel mai scump. Aspectul e de-a dreptul înspăimântător“.

18 octombrie 1815. Alături de el, la fel ca la primul exil în Insula Elba, se afla un grup format din susţinători îndîrjiţi. Napoleon i-a numit, înaintea ultimei sale plecări, pe cei 4 tovarăşi care îl vor însoţi în Sfînta Elena. E vorba de Henri Gratien Bertrand, fost aghiotant al împăratului la Austerlitz, Iena şi Eylau, devenit mare mareşal al palatului, însoţit de soţia lui, Fanny, şi de cei 3 copii ai lor; generalul Charles Tristan de Montholon, 32 de ani, cu un trecut obscur, venit cu superba lui soţie, Albine, şi fiul lor de 5 ani; generalul Gaspard Gourgaud, care salvase, de două ori, viaţa împăratului (la Moscova, în 1812, dezamorsînd bomba care trebuia să explodeze la intrarea lui Napoleon în Kremlin, şi la Brienne, în 1814, omorînd un cazac ameninţător). În sfîrşit, al patrulea nu era altul decît celebrul Conte Emmanuel de Las Cases, care a devenit, în foarte scurt timp, secretarul particular al lui Napoleon în Sfînta Elena, cel care, mai tîrziu, a scris ,,Memorialul din Sfînta Elena“. Las Cases îşi adusese, cu el, fiul, în vîrstă de 15 ani. În afara acestor ofiţeri, mai erau şi cîţiva servitori, printre care Louis-Joseph Marchand, valetul lui Napoleon, Louis-Étienne Saint-Denis, numit şi mamelucul Ali, şi Cipriani, un majordom corsican. Toată această mică societate a ajuns, aşadar, la Longwood, o casă mare, lungă de aproape 68 de metri, cu multe camere. În afara încăperilor lui Napoleon, printre care se regăseau un salon şi o anticameră, mai erau cele ale lui Montholon, Gourgaud, Las Cases şi unele pentru servitori. Mareşalul Bertrand locuia la 200 de paşi de casă, nu departe de cortul în care împăratul detronat lua dejunul şi îşi dicta memoriile în anotimpul frumos. În restul timpului, Napoleon stătea în casă, deoarece climatul tropical era foarte greu de suportat. Temperatura se schimba constant şi cădeau, deseori, ploi repezi. Zilele treceau, şi Napoleon profita de toate clipele frumoase ca să fugă de umiditatea din casă. Se aşeza pe un scaun, la umbra cortului. Emmanuel de Las Cases stătea în faţa fostului împărat al francezilor şi nota cu asiduitate. Puţin retraşi stăteau Albine, soţia generalului Montholon, generalul Gourgaud şi micuţa Betsy Balcombe, o tînără englezoaică ce locuia pe insulă şi îl simpatiza pe Napoleon. Valetul Marchand, şi mai retras, aştepta să execute ordinele stăpînului său.

– Şi Marengo, Maiestatea Voastră?, a întrebat Las Cases, aproape cu inocenţă, sperînd, totuşi, să-i provoace o reacţie lui Napoleon. Iar această aluzie a produs efectul scontat. Bonaparte, care era puţin distrat, a întors capul spre interlocutorul său, avînd privirea aprinsă. Ceilalţi şi-au ţinut răsuflarea.

– Marengo, ah, Marengo!, a izbucnit el, ducîndu-se cu gîndul în urmă cu 15 ani, în acea zi de 14 iunie 1800, în cursul campaniei din Italia. Atunci, am fost gata să cred că voi pierde victoria. Iată, dragul meu Las Cases, un frumos exemplu de vanitate. Garda consulară a făcut adevărate minuni, dar Dumnezeu mi-a trimis, în ziua aceea, un miracol: Desaix. Generalul Desaix se ilustrase în războaiele revoluţionare, apoi în Egipt, îndeosebi în bătălia de la Piramide, şi în Italia, unde şi-a pierdut viaţa. Napoleon, la 15 ani de la moartea eroului, nu-şi precupeţea elogiile faţă de generalul său.

– Desaix îşi arăta talentul tot timpul. Nu trăia, nu respira decît ambiţie nobilă şi glorie adevărată. Avea un caracter antic. Iubea gloria pentru ea însăşi şi Franţa mai presus de orice. Asistenţa era captivată de povestirea plină de ardoare şi eroism. Dar sosirea generalului Bertrand a pus capăt discuţiei. Pe faţa lui gravă se citea o oarecare îngrijorare.

– Pari foarte preocupat, Bertrand. Ce s-a întîmplat? Mareşalul a dat din cap.

– A sosit noul guvernator. Îl cheamă Hudson Lowe. E pe drum, Sire.

Hudson Lowe a fost ultimul duşman al lui Napoleon Bonaparte. Cei doi aveau, totuşi, cîteva puncte comune. Se născuseră în acelaşi an, 1769, Lowe pe 28 iunie, Napoleon pe 15 august. Amîndoi au fost legaţi de Corsica – Lowe i-a comandat pe corsicanii fideli lui Pascal Paoli, mare lider al Insulei Beauté – şi de Anglia. În sfîrşit, amîndoi aveau un respect nemărginit faţă de disciplină. Prin urmare, conflictul era inevitabil. Relaţiile dintre Vultur şi Leu s-au înveninat foarte repede. Napoleon nu scăpa nici un prilej să-l provoace pe guvernator şi să apară, astfel, ca un martir în ochii lumii, în timp ce Lowe nu tolera nici o abatere de comportament din partea deţinutului său.

În acest climat de suspiciune perpetuă a început detenţia ilustrului prizonier. Emmanuel de Las Cases, care a părăsit insula la sfîrşitul anului 1816, îl va zugrăvi pe Lowe, în ,,Memorialul din Sfînta Elena“, ca pe un adevărat monstru în faţa posterităţii.

Viaţa acelei mici societăţi napoleoniene era ritmată de dispoziţia împăratului şi de puterea valurilor care izbeau ţărmul insulei. Îndepărtarea şi asprimea climatului acţionau, treptat, asupra caracterelor, îndeosebi în cazul generalului Gourgaud, care accepta, cu greu, locul ocupat de soţii Montholon pe lîngă împărat, după plecarea lui Las Cases. Mai ales că Albine de Montholon devenise amanta împăratului. Charles de Montholon ştia, dar accepta situaţia. În ianuarie 1818, Albine a adus pe lume o fetiţă. Asemănarea cu împăratul era izbitoare, dar Albine a dezminţit orice relaţie cu Napoleon, iar acesta l-a constrîns pe Gourgaud, din ce în ce mai gelos, să plece de pe insulă. Napoleon încă nu renunţase la ideea de a părăsi acea stîncă blestemată. Graţie agentului şi omului său de încredere, Cipriani, el a trimis mesaje în Europa, în care descria condiţiile de detenţie şi strategia ce trebuia utilizată pentru a convinge opinia publică. Cipriani îl cunoştea pe Napoleon din copilărie. Orfan, el intrase în serviciul Letiziei Bonaparte. Apropierea de împărat îi irita pe ceilalţi: „Împăratul îl preferă pe Cipriani dintre noi toţi. Majordom este o funcţie foarte modestă, cînd ai toate calităţile unui ministru de Poliţie“, a spus despre el Contele de Montholon. În mod ciudat, Cipriani, care avusese, întotdeauna, o sănătate de fier, a fost cuprins, brusc, de convulsii violente şi, după două zile de suferinţe cumplite, a murit, în data de 26 februarie 1818.

În noiembrie 1818, Congresul de la Aix-la-Chapelle a pus capăt ocupaţiei Franţei regaliste şi a integrat-o în rîndul marilor puteri. Napoleon a înţeles că nu mai avea mari speranţe. A luat, atunci, hotărîrea s-o trimită pe Albine de Montholon, şi copiii ei, în Anglia: va fi emisarul lui şi îi va pleda cauza pe lîngă cei care erau favorabili eliberării sale. Charles de Montholon a suferit mult văzîndu-şi familia părăsind Insula Sfînta Elena. Pe această întindere de pămînt, situaţia s-a degradat brusc, la sfîrşitul anului 1818.

Boala şi moartea

În timpul petrecut pe cîmpurile de bătălie ale Europei, Napoleon a suferit de stomac. Îşi strecura mîna în vestă, şi această postură a devenit un fel de cod de identificare, pentru toţi romanticii nostalgici, decenii mai tîrziu, dar, prin acest gest, Napoleon nu făcea decît să-şi încălzească stomacul. La Longwood, durerea aceasta devenea, din zi în zi, tot mai chinuitoare. Din vara anului 1818, crizele au devenit din ce în ce mai acute, după cum dovedeşte această scrisoare a Mareşalului Bertrand către Las Cases: „Împăratul e foarte bolnav. De două luni, se scoală la 11 dimineaţa şi se culcă la orele 2 din noapte. Acum cîteva zile, a avut o criză foarte violentă, produsă din cauza mercurului pe care i l-a dat doctorul O’Meara: îi fusese prescris pentru durerea de ficat“ (18 iulie 1818). În ianuarie 1819, a fost din nou foarte bolnav, şi în acel moment nu a dispus de medic.

Apoi, sănătatea lui a dat semne de ameliorare timp de cîteva luni. Lucru constatat de noul medic al deţinutului, sosit în septembrie 1819, François Antommarchi. Împăratul chiar a început să se ocupe de grădinărit. Dar ameliorarea a fost de scurtă durată, deoarece, din iulie 1820, calvarul a reînceput. În cursul acestor crize digestive interminabile, care semănau mult cu un ulcer, sau cu un cancer stomacal, împăratul rămînea, deseori, închis în odăile lui. Contele de Montholon, care asista la această lungă agonie, era pesimist: „Boala împăratului nu cedează la nici un medicament, se agravează constant, deşi lent. De cîte ori pot, îl smulg din pat ca să-l plimb în jurul parcului cu trăsura. Nu mai poate deloc să meargă, nici măcar în camera lui, fără să fie susţinut, pentru că e foarte slăbit. E un cadavru, fizic şi moral, însufleţit de un suflu de viaţă. Această insulă blestemată îl va ucide“. (Scrisoarea contelui către Contesa de Montholon, 5 martie 1821.)

Longwood semăna cu un mormînt. În aer plutea o mireasmă de moarte. Cei 2 valeţi ai împăratului, Marchand şi Ali, ştiau foarte bine că misiunea lor în slujba fostului stăpîn al Europei se va încheia curînd. Auzeau, de departe, o voce puternică – cea a lui Montholon – care discuta cu un Napoleon foarte slăbit. Mareşalul Bertrand nu era acolo. În lumina cernită a acelei după-amieze de aprilie, care pătrundea în bucătărie, cei 2 servitori discutau între ei:

– Nu mi-a plăcut niciodată omul ăsta, spunea Ali, aruncînd o privire în direcţia de unde se auzeau vocile.

– Nici mie, dragul meu Ali, totuşi, domnul conte e ultimul care a rămas lîngă împărat. Ba chiar a preferat să se despartă de soţie ca să vegheze asupra lui.

– Sigur, dar cred că eşti de acord cu mine cînd spun că refacerea testamentului împăratului este o idee destul de ciudată.

Marchand a zîmbit cinic. S-a ridicat şi a luat tava aşezată în faţa lui pe masă.

– Banul va rămîne întotdeauna stăpînul lumii şi va domina, veşnic, imperiile. Trebuie să mă duc, e ora ceaiului.

Nu se poate tăgădui faptul că Charles de Montholon a profitat de apropierea de împărat şi de fragilitatea fizică şi mentală a acestuia, ca să obţină primul loc în testamentul lui. Acesta a fost rescris între 17 şi 24 aprilie 1821 şi l-a făcut pe Contele de Montholon principalul beneficiar al averii lui Napoleon: va băga în buzunar 2 dintre cele 4 milioane de franci depuşi la bancherul Laffite. O săptămînă mai tîrziu, în ziua de 1 mai 1821, o nouă criză acută a agitat corpul bolnavului. Starea lui s-a degradat. Faţa împăratului era la fel de palidă ca bustul fiului său, aşezat în faţa patului. Doctorul Antommarchi

l-a vegheat, în permanenţă, pînă în ziua de 5 mai. La orele 17,49, inima Vulturului s-a oprit pentru totdeauna, precum tunurile de la Austerlitz, la sfîrşitul celebrei bătălii. O tăcere imensă s-a abătut peste insulă. Napoleon Bonaparte murise.

Asasinat?

Împăratul francezilor ar fi murit, aşadar, de cancer la stomac. Raportul doctorului Antommarchi, care a făcut autopsia, a fost categoric: „Deschizînd stomacul în spatele marii curburi, am observat că era plin de o substanţă lichidă negricioasă, cu un miros picant şi neplăcut. După îndepărtarea respectivului lichid, am observat un ulcer canceros foarte extins, care ocupa, îndeosebi, partea superioară a feţei interne a stomacului“. Prin urmare, cauza morţii fusese boala, nu încăpea nici o îndoială.

Şi, totuşi… În jurul cadavrului acoperit de mantia albă, brodată cu fir de argint, pe care Napoleon Bonaparte a purtat-o la Marengo, stăruie o întrebare. Şi dacă împăratul a fost asasinat?! Răzbunare personală, dorinţa de a-l elimina, pentru totdeauna, pe cel mai mare duşman al Angliei şi al Franţei regaliste, deşi acum se afla departe: ipoteza asasinatului alimentează, şi astăzi, speculaţiile.

După cum scria Contele Bertrand, într-o scrisoare către Las Cases, datată 18 iulie 1818, pe insulă domnea un climat vătămător, şi nu se referea la condiţiile meteo. Mirosea a conspiraţie. „Există duşmani ai împăratului, în Europa, care ar fi aprobat guvernul englez dacă l-ar fi dat morţii, deschis şi public, la bordul lui «Bellerophon», dar, într-o zi, toţi le vor adresa ocări, condamnîndu-i pe cei care îl vor fi făcut să piară într-un mod atît de laş“. Aşadar, Napoleon ar fi fost înconjurat de spioni şi de conspiratori chiar în propriul cerc al oamenilor săi de încredere.

Această afirmaţie a Mareşalului Bertrand, în fond, normală, pentru un deţinut care vede, peste tot, comploturi, a găsit confirmare în 1961, cînd un toxicolog suedez, Sten Forshufvud, a spus că împăratul a fost otrăvit cu arsenic. El îşi baza teoria pe analiza unor smocuri din părul lui Napoleon, care arătau o creştere sensibilă şi anormală a concentraţiei de arsenic în corpul bolnavului. Pe de altă parte, otrăvirea fusese încercată asupra lui Cipriani, majordomul corsican al împăratului. Perfect sănătos, servitorul murise în 1818, în urma unor dureri cumplite de stomac. Atunci, cum se poate explica prezenţa lichidului negricios din stomacul lui Napoleon? Sten Forshufvud, ajutat de un istoric amator canadian, Ben Weider, convins, şi el, de otrăvirea lui Napoleon, a formulat o altă ipoteză. Împăratul ar fi consumat, în doze mici, arsenic, deseori folosit ca stimulent, în cursul campaniilor sale foarte obositoare. Durerile de stomac din 1809 şi 1813 şi dificultăţile urinare de la Waterloo par să acrediteze teza utilizării arsenicului. Dar complotiştii nu ştiau de această „mitridare“ (de la numele regelui antic Mithridate, care îngurgita, zilnic, puţină otravă, pentru a-şi obişnui corpul, în cazul unei eventuale otrăviri). Or, Forshufvud şi Weider au fost de părere că, deoarece arsenicul nu şi-a produs efectul funest, ca în cazul lui Cipriani, asasinul, sau asasinii, s-ar fi gîndit la altă otravă: mercurul. De altfel, ca să-şi degajeze intestinele, în ziua de 3 mai 1821, cu două zile înainte de a muri, Napoleon a luat calomel, un medicament care, amestecat cu sirop de migdale, produce cianură de mercur. Dacă otrăvirea fusese confirmată, acum trebuiau găsiţi asasinii. Primii suspecţi au fost, bineînţeles, temnicerii lui, englezii, şi guvernatorul insulei, Hudson Lowe, care îl detesta pe Napoleon, numindu-l, cu dispreţ, „Generalul Bonaparte“. În Anglia, Regele George al IV-lea era în fruntea ţării din 1820, dar domnia lui era impopulară. Moartea duşmanului Coroanei, chiar exilat pe un pămînt îndepărtat, ar fi crescut prestigiul regelui. Din 1803, englezii pregăteau atentate contra lui Napoleon Bonaparte. Marea Britanie l-a ajutat îndeosebi pe generalul Cadoudal în tentativele lui contra lui Napoleon. Hudson Lowe nu putea să acţioneze din proprie iniţiativă, ar fi avut nevoie de aprobarea Londrei. În ziua de 3 mai 1821, cînd doctorul Antommarchi i-a anunţat pe englezii aflaţi la Contele de Montholon despre starea critică a împăratului, medicii englezi i-au prescris calomel. Ei cunoşteau foarte bine efectele acestui gen de medicament. Antommarchi a dezaprobat tratamentul din cauza stării generale de slăbiciune a lui Napoleon, dar contele de Montholon a impus, pînă la urmă, calomelul. Asta ar acredita teza complotului britanic. Totuşi, relaţiile dintre Napoleon şi englezi nu erau atît de rele. În lucrarea sa, ,,Napoleon prizonier văzut de englezi“ (Tallandier, 2002), Joseph de Mougins-Roquefort explică: „Împăratul îi invita să-l viziteze, şi chiar să stea la masa lui, pe locuitorii din insulă, oficiali, particulari, marinari, sau soldaţi, care îi erau simpatici şi cărora le aprecia compania, pentru comportamentul civilizat manifestat faţă de el […]. Napoleon le punea multora întrebări, abia dacă asculta răspunsurile, şi îi plăcea să înveselească, uneori, întrevederea cu glume care aveau oarecare succes“.

Şi dacă pînă la urmă asasinul se afla printre persoanele apropiate împăratului? Cel care a pus capăt unui destin atît de glorios ar fi stat, oare, seară de seară, la masă cu Napoleon? În intimitatea de la Longwood, unul dintre tovarăşii de exil ar fi putut să-şi pregătească, în linişte, răzbunarea. Printre ultimii slujitori prezenţi alături de Napoleon se aflau valeţii Marchand şi Ali, Mareşalul Bertrand şi Contele de Montholon. Valeţii pot fi eliminaţi pe loc, dar şi Mareşalul Bertrand poate fi scutit de orice bănuială. I-a fost fidel lui Napoleon încă din 1797, a însoţit, în 1840, întoarcerea rămăşiţelor pămînteşti ale împăratului şi, după moartea lui, a fost îngropat în faţa stăpînului său. În plus, Bertrand nu trăia în interiorul fermei, ci în altă clădire, şi nu era, precum ceilalţi trei, în contact permanent cu împăratul. Mai rămînea Charles de Montholon. Comportarea sa, vizînd schimbarea testamentului împăratului în profitul lui, furnizează, fireşte, un mobil solid. Iar alte elemente permit întărirea bănuielilor. Tatăl lui vitreg, Charles-Louis de Sémonville, a fost un diplomat şi un apropiat al lui Ludovic al XVIII-lea şi al lui Carol al X-lea. Acest tată vitreg ar fi intervenit pe lîngă rege, pentru ca fiul lui, Charles de Montholon, să-l însoţească pe împărat în Insula Sfînta Elena. Intervenţie în favoarea acestui fiu fidel împăratului, sau rezultatul dorinţei Bourbonilor de a avea un spion în preajma lui Napoleon? Împăratul, care aprobase moartea regelui, nu putea să rămînă în viaţă, deoarece amintirea lui era vie în rîndul poporului şi întreţinea speranţa întoarcerii. În plus, soţia contelui, Albine, a fost, cu siguranţă, amanta împăratului, şi fiica născută, în 1818, pe insulă, care semăna izbitor cu Napoleon, ar fi fost rodul acestei uniri. Charles de Montholon, care îşi iubea soţia – această dragoste îl făcuse să piardă un post de ambasador -, ar fi putut încerca să se răzbune. Să-şi ia revanşa asupra lui Napoleon, pe care îl admirase, căruia îi fusese fidel, pe care îl însoţise pe acea stîncă umedă şi care, totuşi, i-a pus, în cele din urmă, coarne?! Atras şi de cîştig, Montholon ar fi pus la cale această maşinaţiune diabolică singur, sau cu ajutorul material al lui Hudson Lowe?! După întoarcerea din Sfînta Elena, Montholon s-a retras din viaţa publică franceză, după care a luat parte la lovitura de stat ratată de Louis Napoleon Bonaparte la Boulogne-sur-Mer, în 1840. Închis, cu acesta din urmă, în Fortul Ham, el a devenit, în timpul celui de-al II-lea Imperiu, membru al Adunării Legislative. Un angajament care se poate explica în două moduri: nu a avut nici un amestec în moartea lui Napoleon, sau otrăvirea ar fi fost o răzbunare personală, iar remuşcarea l-ar fi făcut să-l susţină pe viitorul Napoleon al III-lea.

Povestea asasinatului este convingătoare, dar nici o dovadă categorică nu confirmă diferitele ipoteze. Modul de viaţă al împăratului, mereu pe drumuri, pe cîmpurile de bătălie, făcîndu-şi sînge rău, şi starea de spirit în faţa primejdiilor pot, cu uşurinţă, să explice sănătatea sa şubredă. Cancerul poate că a evoluat lent, treptat, timp de vreo 10 ani, după care climatul umed din insulă a accelerat cursul bolii. Povestea se complică, din nou, deoarece, după întoarcerea sicriului cu trupul neînsufleţit al lui Napoleon, unii, numiţi „substituţionişti“, au pretins fie că sicriul era gol, fie că trupul neînsufleţit, aflat în el, era cel al lui Cipriani. În această privinţă, misterul rămîne încă neelucidat, deoarece sicriul aflat în Domul Invalizilor nu a fost niciodată deschis! Explicaţia cea mai plauzibilă ar fi cea a unei profanări şi a aruncării cadavrului în ocean, opera englezilor, în scopul evitării unei autopsii, ce ar fi dus la dezvăluirea asasinatului. Pentru susţinătorii acestei teorii, cadavrul nu a fost găsit în sicriu, pentru că, în realitate, Napoleon ar fi evadat din insulă şi şi-ar fi sfîrşit viaţa în America. În concluzie, la aproape 200 de ani de la moartea împăratului, încă nu se ştie, cu adevărat, ce s-a întîmplat în Insula Sfînta Elena, un loc care păstrează multe secrete.

(va urma)

LAURENT PFAADT

COMENTARII DE LA CITITORI