Maria Tănase şi Constantin Tănase la cursele de cai (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Istorie anecdotică

 

Coincidenţa, sau faptul de a coincide este potrivirea, întocmai (şi întîmplătoare), a unor lucruri, fapte ori evenimente. Aşa sună definiţia din Mica enciclopedie. Coincidenţa este un fenomen destul de rar. Dar cînd spui că e rarissimă, sigur că te şi miri că s-a întîmplat şi te întrebi: cum de a fost posibil? Istorioara ce urmează este despre o rarissimă coincidenţă. Neavînd pretenţia că sînt un biograf, redau, pe scurt, ceva din viaţa „ei”, dar şi din viaţa „lui”, pînă la data coincidenţei. În mod sigur că dintre cei din generaţia de astăzi, nemaivorbind de cei foarte tineri, puţini au auzit de numele „ei” şi al „lui”, nume devenit ultracunoscut cîndva, chiar şi dincolo de Obcinele Bucovinene, pînă la Giurgiu, şi de la Jimbolia la Constanţa, la „Marea cea Neagră”.

Iar acest nume era Tănase! Da, la rostirea numelui Tănase, cîndva, toţi, dar absolut toţi cetăţenii României Mari, tresăreau, fie că îl auzeau la radio, fie că îl citeau în ziare, sau în reviste. Şi, cum este cavaleresc, să începem cu „ea”. Ei bine, „ea” nu e alta decît Maria Tănase, cîntăreaţa de renume mondial, îndrăgită de toţi în ţară. Iată cîteva date biografice: Maria lui Tănase, cum i se mai spunea, s-a născut la Bucureşti, în septembrie 1913, în micuţa casă acoperită cu stuf, situată pe Calea Piscului, în cartierul Cărămidari. Căsuţa era înconjurată de cîteva pogoane de pămînt, pe care Ion Tănase, tatăl Mariei, cultiva legume, multe legume pentru piaţă, dar şi flori, multe, pentru toate sezoanele. Aşa cum ne arată adevăraţii ei biografi (printre care se numără chiar soţul ei), Măriuca a crescut printre „conopide, roşii, vinete, dar şi printre bujori, garoafe, gladiole şi crizanteme”, pe lîngă tinerii (fete şi băieţi din toate colţurile ţării) angajaţi de nea Ionică Tănase să muncească la grădină. Se spune că erau veniţi din toate provinciile ţării înglobate în România Mare. Da, Maria a învăţat cîntecele româneşti de la ţăranii sosiţi de pe diferitele meleaguri ale ţării. Iar ei, atunci cînd o auzeau îngînînd un cîntecel, o luau lîngă ei şi-i cîntau cu foc, fără să ştie şi fără să-şi dea seama că totul se „imprima” în mintea şi în sufletul Mariei. Chiar dacă micuţa greşea versurile pe care se chinuia să le înveţe, toţi o corijau, aşa că reuşea să redea, pînă la urmă, atît melodia, cît şi stihurile. Azi aşa, mîine aşa, ghemotocul de fetiţă a ajuns şcolăriţă, înăltuţă, cu privire ageră, sprîncene arcuite şi ochi mari. Cînta cu un foc al ei, de care se mirau toţi ai curţii şi din cartier. Cît timp a fost elevă, colegele şi profesoarele au adorat-o. O rugau mereu să le cînte, iar ea fredona fie o horă de pe Ialomiţa, fie o sîrbă moldovenească, fie o feciorească din Ardeal, fie o hăulită gorjenească. Cînd a mai crescut şi a devenit o domnişoară asupra căreia îşi aruncau ochii mulţi bucureşteni, a început să caute un mod de a-şi cîştiga existenţa. A cîntat în diferite cercuri, chiar literare, pe care le-a cucerit, fiind îndrumată spre teatru. Nu s-a acomodat, însă, deloc, cu scena şi a refuzat colaborarea. Ce să facă? O bună prietenă a ei, Aurelia Şotropa, actriţă, care lucra ca asistentă la Institutul de Folclor, căsătorită cu un inginer austriac ce lucra la Casa de discuri Columbia, i-a facilitat o înregistrare pe discurile rudimentare de atunci. Numai că acele cîteva discuri aveau, la vremea respectivă, un auditoriu foarte redus. Întîmplarea a făcut ca Theodor Rogalski, compozitor şi dirijor român, să asculte discul şi să tresară. A cunoscut-o pe Maria prin intermediul Aureliei Şotropa şi a îndrumat-o către Radiodifuziunea Română, pe Str. Berthelot, el fiind amic al lui Mişu Marinescu, director al Radiodifuziunii. Iar acesta nu numai că a ascultat-o, dar a şi invitat-o să cînte la Radio. Astfel, în ziua de 20 februarie 1937, la orele 15, crainicul a anunţat: „Şi acum, în continuarea programului nostru de la «Ora satului», va rugăm să ascultaţi 4 cîntece populare, interpretate de tînăra Maria Tănase, acompaniată de taraful «Ion Matache»“. Dacă auditoriul din ţară ştia cine-i Ion Matache, vioristul de muzică populară care-şi înjghebase un taraf, numele Mariei Tănase era complet necunoscut. Nimeni nu prea dădea importanţă emisiunii, aproape toţi fiind plictisiţi, peste măsură, de muzica scîlciată ce se transmitea. Numai că vocea care s-a auzit atunci era clară, puternică şi se împletea armonios cu versurile: ,,Cine iubeşte şi lasă/ Dumnezeu să-i dea pedeapsă,/ Tîrîişul şarpelui/ Şi pasul gîndacului/ Vîjîitul vîntului/ Pulberea pămîntului…”.

Mai tîrziu, s-a aflat că foarte mulţi dintre cei ce ascultau, în acea zi de februarie, „Ora satului”, fie ei în casele lor, fie în restaurante, sau în alte locuri, s-au trezit că aplaudă, încîntaţi de tot ceea ce auziseră: muzică, text, voce, nemaiascultate pînă atunci. Iar cînd solista a interpretat şi celelalte melodii anunţate, cum ar fi „M-am jurat de mii de ori”, „Şapte săptămîni din post” şi „Ce-i mai dulce ca alviţa”, se spune că aplauzele nu mai conteneau, deşi cîntăreaţa nu le auzea. Aşa s-a făcut cunoscut, pentru prima dată pe-ntregul spaţiu al ţării, numele Mariei Tănase. A fost debutul ei adevărat. Dar lumea nu ştia cum arată şi se întreba: este blondă, brunetă, scundă, sau înaltă? Dorinţa tuturor era să o vadă pe Maria cu voce de aur. Cu cît era mai des auzită la radio, cu atît mai mult lumea dorea să o cunoască. Între timp, a lansat noi şi noi cîntece, uimind o „lume şi-un popor”, cum a fost cînd a cîntat „La Tismana-ntr-o grădină”, „Calu’, puşca şi nevasta”, „Mărioară de la Gorj” ş.a.m.d. Cu un asemenea succes, Maria Tănase nu a mai stat pe gînduri, în ciuda refuzului anterior de a apărea pe scenă. Iat-o angajată la Teatrul Alhambra, unde director era Nicolae Vlădoianu, care a şi distribuit-o, pregătind, într-adevăr, un spectacol de stele. Spectacolul se numea „Constelaţia Alhambra”, cu o serie de actriţe şi actori de prima mînă în domeniul comediei muzicale şi al operetei. Mai mult, directorul l-a îndemnat pe tînărul compozitor Ion Vasilescu, un oltean de mare talent (cunoscut pînă atunci datorită melodiilor „Ţărăncuţă, ţărăncuţă” şi „Cu lăutarii după mine”), să-i compună Mariei cel puţin un cîntec pe măsura ei. Astfel, a interpretat pe scena Teatrului Alhambra, în spatele Poştei Centrale (Palatul Poştei – azi Muzeul de Istorie al României – n. red.), neuitatul „Mi-am pus busuioc în păr”, urmat, imediat, de romanticul „Habar n-ai tu!”, ambele de Ion Vasilescu, ce venea să se afirme ca unul dintre cei mai mari compozitori români de muzică uşoară. Cît despre Maria, a admirat-o toată lumea, în frunte cu fericiţii spectatori care au apucat să o şi vadă. S-a spus despre ea: cîntăreaţa de la ,,Ora satului” dezvăluie, pe scena Alhambrei, o nouă şi surprinzătoare faţetă a talentului, cu prestanţa unei artiste stăpîne pe propriile mijloace! Da, Maria Tănase „trecuse rampa”, cucerind mii de suflete. Trecuse, pe undele radiofonice, peste întreaga ţară, o ţară care o adora şi o iubea. Maria ştia să calce vorba şi silaba, să arunce zbenghiul accentului unui vers, cum spunea, despre ea, Tudor Arghezi. Devenise o veritabilă pasăre măiastră a cîntecului, aşa cum a calificat-o Nicolae Iorga. Pe atunci, neexistînd televiziune, toţi cîntăreţii obişnuiau să-şi delecteze auditoriul şi în restaurante, pe estradele special amenajate. Evident, nici Maria nu a ocolit asemenea ocazii. Şi-a cîntat „Busuiocul” la Restaurantul Neptun, în Piaţa Buzeşti, „Mărioară de la Gorj”, în Grădina Luther, „Uite dealu’ uite via”, la Grădina Ruxandra, în cartierul Făgădău ş.a.m.d. Pentru toate cele arătate de „pasărea măiastră”, a fost aleasă să ducă, peste mări şi ţări, „freamătul doinei şi jocul de foc al sufletului românesc”, în 1939 ducîndu-se la New York, unde, acompaniată fiind de maestrul Grigoraş Dinicu, dar şi de maestrul Fănică Luca, a delectat publicul american şi internaţional ce vizita pavilionul românesc din cadrul Expoziţiei Internaţionale. A fost un mare succes, ca de altfel şi turneul de la Istanbul, chiar atunci cînd s-a anunţat începerea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Din nou acasă, a revenit într-un local select, numit Restaurantul Wilson – vizavi de Biserica Italiană, aşa-zisul local al ambasadorilor, unde frumoasa şi apreciata cîntăreaţă „şi-a deshămat caii”, cum spuneau toţi, şi a încîntat lumea bună a faimosului local! Era localul lui Clery Sachelarie. Nu după mult timp, acesta i-a devenit soţ.

Deoarece lipsise mult din ţară şi glasul ei puternic şi frumos încă nu fusese „încrustat” pe discuri, în 1941, Radiodifuziunea Română a invitat-o pentru imprimarea cîntecelor ei, mai ales a celor care fuseseră lansate între timp şi nu fuseseră auzite. Era într-o zi frumoasă de primăvară, dar destul de obositoare pentru cîntăreaţă, care stătea neclintită ca o statuie, aşteptînd aprinderea becului ce anunţa începerea înregistrării. Şi a început: ,,Foaie verde nucă seacă/ Mîine toţi recruţii pleacă”. La cîntecul următor, regizorul de audiţie a fost nemulţumit de felul cum s-a imprimat, şi a zis: ,,Ia uite-o zău, ia uite-o zău/ Se uită la mine rău, zău…”, Maria fiind nevoită să o ia de la capăt.

– Hai, domnule Valerian, i s-a adresat ea regizorului în cauză, că de mă mai ţii aşa, zău, am să cînt: ,,Ia uite zău, mă chinuieşte tare rău, zău!”.

În mod sigur, cititorii se vor întreba de ce am făcut scurta prezentare a Mariei Tănase, într-o carte despre Băneasa! Ei bine, am povestit cîte ceva din biografia marii cîntăreţe, amintindu-le vîrstnicilor şi prezentîndu-le tinerilor personalitatea marii interprete, care a fost, şi ea, spectatoare, cîndva, în Băneasa.

În acea zi, la repetiţia amintită, a sosit şi Clery Sachelarie. El i-a propus, iar ea a fost de acord, ca, după „frecuşul imprimării”, să se bucure de cîteva ore de destindere la Hipodromul Băneasa! Era un prilej bun pentru aceasta să-şi amintească de faptul că mai fusese acolo, cîndva, cînd cîştigase Derby-ul un cal numit Gorgos, călărit de un franţuz, după cum îi povestea ea celui care urma să-i devină soţ, la prînzul pe care-l luau la Viticola, din Piaţa Cîmpineanu. Era vorba, într-adevăr, de murgul Gorgos (din Ghiaur şi Genevičve), făcut cîştigător de Roger Vincent, în Derby-ul român din anul 1936. Îşi mai amintea şi că jocheul era îmbrăcat în alb cu albastru, culorile unui tînăr locotenent însurat de curînd, care-şi săruta dulcea soţioară, fiindcă, aşa cum se spunea, atunci, pe hipodrom, cu banii de zestre ai soţiei îl cumpărase pe norocosul Gorgos. Îşi mai amintea că era însoţită de prietena ei Aurelia Şotropa, iar după ce au luat masa, au mers la hipodrom cu un taxi.

* * *

În acelaşi timp, un alt mare nume se afla, şi el, ocupat cu repetiţiile. Da, începea sezonul de vară şi revista „lui” nu era gata.

– Măi, Mitică, ia s-o iei de la cap, bădie, că mie nu-mi place!

Avea „el”, directorul, obiceiul să se adreseze – indiferent cui – cu Mitică, deşi cel în cauză purta un alt nume. Directorul era actorul cel mai popular al ţării, cunoscut de la mic la mare şi apreciat ca nimeni altul, unic în felul lui: Constantin Tănase. Născut la Vaslui, la 5 iulie 1880, Constantin Tănase aduna în jurul său o mulţime de copii, împreună cu care imita actorii trupelor de teatru ce se opreau şi în micuţul orăşel moldovean. De mic ardea în el focul scenei. Şcolar, apoi voluntar în armată, învăţător la Hîrşoveni, ba chiar muncitor în port la Brăila, tînărul Constantin Tănase nu visa decît la teatru. După ce a absolvit clasele gimnaziale, a făcut Conservatorul în haine soldăţeşti, neavînd altele, ca elev al marelui Constantin Nottara. La începutul Secolului XX a apărut, pe afişul Teatrului Naţional, un indiciu clar că tînărul actor cu nasul mare promitea să devină cineva. Da, Tănase dovedise, din plin, că are har, adică talent, perspicacitate, umor, îndrăzneală şi uşurinţă în a expune cuplete. Şi acum ne amintim de faimosul cuplet, intitulat ,,Fusta-i cu belea!”. Iată un fragment: ,,Fusta, fusta, fusta-i cu belea/ Toate-n lume le-nvîrteşte ea,/ După ea ne pică mucul,/ Şi pupăm mereu papucul,/ Fusta, fusta, fusta-i cu belea/ Toate-n lume le-nvîrteşte ea,/ Hai, Tănase-ntinde pasul/ Că ţi-e în pericol nasul!/ Fusta, fusta, fusta-i cu belea!”. Încolţind în el ideea de a deschide un teatru de revistă cu caracter permanent, strîngînd ban pe ban, luînd şi cu împrumut, după primul război mondial, aproximativ pe locul pe care se ridică astăzi Banca Naţională, a inaugurat Teatrul Cărăbuş – nume dat chiar de el. Primele succese au fost colosale, cum spun ziarele vremii, ceea ce a făcut ca revistele lui Tănase să curgă una după alta. Iată numele cîtorva, prezentate de-a lungul anilor: ,,Cărăbuş-Expres”, ,,La mai mare”, ,,Tănase la revistă”, ,,Negru pe Alb”, ,,Aşa e viaţa!”, ,,Ţin-te bine”, ,,Miss revista”, ,,Tănase e Tănase” ş.a.m.d. În toate aceste spectacole, marele actor îşi dădea obolul prin cupletele lui cu haz, rămase nemuritoare pînă astăzi. Constantin Tănase devenise un cîntăreţ al oamenilor, un cîntăreţ al vremurilor, un cupletist ce dădea suflu tuturor aspectelor vieţii, fie ele şi politice, ale cărui vorbe mergeau la sufletul omului. Iată un cuplet rostit pe scena „Cărăbuşului“, în 1935, cuplet legat de corupţia de la vremea aceea, dar care se potriveşte şi în ziua de azi! Cupletul se intitula „Nu te jena!”: ,,Ai o treabă oarecare la un minister… cutare,/ Dar la uşă-i un portar, totdeauna refractar./ Ia-l atunci cu protocol, scoate repede un pol./ Poate crezi că n-o să-l ia? Nu te jena!/ P-ormă, hai la domnu’ şef./ Domnu’ şef nu are chef./ Îl saluţi cu deferenţă, îi dai mîna cu insistenţă/ Da-n mînă nu este gol… Să se simtă-un mototol…/ Şi de vezi prin imposibil că rămîne impasibil…/ Dă-i bonjur «encore une fois»…/ Nu te jena! Nu te jena!…/ Zi de trei ori «orevoar» şi hai sus la secretar./ Aici e cu eticheta… aici trebuie servieta!/ Unii-ai naibii te condamnă, cică asta şperţ înseamnă./ Aşa-i lumea. E nebună! Ce-i nevoie şperţ să-i spună?/ Spune-i comision, cadou, găseşte-alt cuvînt mai nou,/ Dar dă-i omului ceva!… Nu te jena!…“.

După ce a vizitat Viena, Berlinul şi Parisul, viziunea lui despre revistă s-a schimbat. A vrut şi a reuşit să-şi mărească ansamblul, a angajat multe balerine, a confecţionat decoruri noi, grandioase, a cusut alte costume, şi-a înzestrat scena cu tot ce era modern ca să cuprindă 120-130 de persoane, fiindcă la finalul revistei ieşea cu toată trupa pe scenă, pentru salutul publicului. În 1928, după ce a vizitat Parisul şi a văzut ce înseamnă o revistă pariziană, depăşind onorariul cerut, nea Costică a adus-o în ţară, la „Cărăbuş“, pe vedeta lumii, nu numai a Parisului, pe celebra Josephine Baker. Mulţi actori s-au perindat pe scena lui Constantin Tănase, pe toţi dirijîndu-i către efectele scenice, fără a ştirbi din personalitatea actorului. Dintre cei mulţi care au jucat pe această scenă, îi amintim pe: Niculescu-Buzău, Titus Protopopescu, Nataliţa Pavelescu, Ion Antonescu-Cărăbuş, Elena Zamora, Ion Talianu, Al. Giugaru, Nae Roman, Mia Apostolescu, Colea Răutu, Zizi Şerban, Dan Demetrescu, Titi Botez, Elena Burmaz, Vasile Vasilache, Nicolae Stroe ş.a. Deşi a trecut prin mari greutăţi şi nenorociri – arderea Teatrului Eforia, unde a pierdut o avere prin arderea decorurilor, costumelor, amenajărilor speciale ale scenei -, Constantin Tănase nu a dat înapoi şi a continuat să fie acelaşi mare om al publicului. Toată ţara îl cunoştea şi-l aprecia, mai ales că anual se afla în turneu prin oraşele şi tîrgurile ţării, dar l-a cunoscut şi străinătatea, fiindcă trupa lui Cărăbuş-Tănase, sau Tănase-Cărăbuş a dat spectacole la Istanbul, apoi la Alexandria, Cairo, Tel-Aviv şi Beirut. În 1941, la Sala Savoy, Tănase se pregătea pentru sesiunea de vară, care trebuia să se deschidă la grădină cît mai curînd. „Tănase tot Tănase” era numele spectacolului, care însă cam şchiopăta, motiv pentru care directorul şi actorul Tănase insista, şi iar insista, reluînd cîte o scenă, cuplet, balet, sau refrene muzicale, pentru ca noul program să fie, într-adevăr, „Ca la Tănase”, care cunoscuse deja succesul.

– Măi, Mitică, iar nu-mi place! Dă, mă, Mitică, drumul la replică tare, cît mai exploziv, căci cu gutureala ta tipică obţii un efect mai mare. Hai, dă-i drumul, gîjîitule!

Ion Antonescu-Cărăbuş (adăugase la nume pe ultimul pentru a se diferenţia de un Antonescu de la Naţional şi de unul de la „Teatrul Mic”, dar şi pentru a se identifica neapărat cu Teatrul Cărăbuş, de care era legat pe viaţă), că de el este vorba, format la şcoala lui nea Costică, a luat totul de la capăt şi a dat, exploziv, replica, mulţumindu-l pe director pentru prima dată.

– Ei, da, Mitică, vezi că acum ai şi de la mine aplauze!

– Auzi bre, nea Costică, se auzi vocea lui Antonescu-Cărăbuş, ne freci de la orele 8 dimineaţa şi, fiindcă tot ne-ai promis pauză după-amiază, hai, bre, directore, cu noi la hipodrom, că azi e joi, zi de alergări la „Galop”. Antonescu-Cărăbuş era unul dintre clienţii hipodromului, evident, cînd nu avea spectacol în matineu. După un timp de gîndire, directorul Tănase s-a dus fix către „subordonat”:

– Mitică, să-mi zici exploziv, cu gîjîială şi gutureală în gît, „hai, domnule, să mai ieşim şi noi din cotidian”! Şi Ion Antonescu-Cărăbuş, a cărui voce era, într-adevăr, guturală, gîjîită, sau cavernoasă, tremolată – toate la un loc -, mucalit cum era, s-a întors şi, cu glasul lui specific, i-a strigat lui Tănase:

– Hai la curse, bre directore!

Directorul, imitîndu-l, îi zise:

– Hai, Mitică, şi la gloabele tale!

Era Tănase mereu cu Mitică în gură, dar toată lumea îi savura cuvintele. Şi-a anunţat soţia telefonic de ideea lui Antonescu-Cărăbuş şi s-a dus vizavi, în Pasajul Victoriei, unde adevăratul Mitică – patronul restaurantului „Clondir” – le-a servit o ciorbă de burtă şi nişte momiţe prăjite la repezeală, alături de un clondir de „Vin de Dealu’ Mare”. Apoi s-au urcat toţi într-o birjă, care i-a dus la hipodrom. Erau 5 persoane înghesuite în birja lui Mitică (tot Mitică) Birjaru’, care, ştiind ce clienţi transporta, îşi îndemna bălanii cu gura, ţinînd biciul vertical şi perpendicular pe cerul senin de iunie. Birja îi aduse la Hipodromul Băneasa-Galop pe Tănase – directorul -, şi pe subalternii acestuia: Cărăbuş, Nae Roman, Dan Demetrescu şi Mia Apostolescu, „primera” ansamblului Cărăbuş. Pînă acolo s-au întrecut în glume.

(va urma)

ALEXANDRU GRIGORESCU

COMENTARII DE LA CITITORI