MARIA

in Alte știri

 

 

Adevăr, adevăr vă spun vouă

Din inima cît soarele de mare:

Maria avea ochii în rouă

Şi tîmplele strînse-n sudoare.

 

Fulgere căzuseră bicele; cîte?

Nimeni nu le putuse număra.

Rănile, vinete şi urîte,

Fiecare semăna cu o stea.

 

Cineva pregătea crucea şi cuiele,

Cineva săpa harnic mormîntul.

Pădurile de smochini fremătau

Şi pălmuiau cu frunzele vîntul.

 

Adevăr, adevăr vă spun vouă:

Ce mult a fost iubită Maria

O ştie un măslin din Magdala

Şi Golgota ce domină cîmpia.

ZAHARIA STANCU (1941)

 

Acum aproape 20 de ani, miliardarul

Boris Berezovski l-a ameninţat pe Boris Nemţov:

 

„AM SĂ TE DISTRUG!”

 

Elţîn îl trimisese la guvernatorul regiunii Nijni Novgorod, Boris Nemţov, pe Egor Gaidar, cu întrebarea dacă Nemţov era pregătit să participe la alegerile prezidenţiale. Nemţov a răspuns astfel: „Nu, consider că preşedinte trebuie să rămînă în continuare Elţîn”, după care a fost avansat în funcţie. Şi Cernomîrdin a dat un răspuns negativ. Poate că se temea, într-adevăr, de politica internaţională. Poate că sentimentul de dreptate dezvoltat în perioada sovietică îi sugera lui Cernomîrdin că era cam devreme să ţintească la postul cel mai important din ţară; poate că lui Cernomîrdin i-a fost pur şi simplu milă de Elţîn; poate a înţeles că întrebarea preşedintelui era o capcană. Cernomîrdin i-a răspuns:

– Boris Nikolaevici, să nu vă îngrijoraţi, vă alegem preşedinte.

Aproximativ în aceeaşi perioadă, în orăşelul elveţian Davos, la Forumul economic, imediat după încheierea reuniunii, milionarul Boris Berezovski, cu o sticlă de vin în mînă, a urcat la ministrul Vladimir Gusinski şi a sunat la uşă. Gusinski, în halat, a deschis uşa grăbit.

El şi Berezovski se luptaseră, timp de mai multe luni, în presa scrisă şi televizată, aflată în proprietatea lor, dar şi prin relaţiile lor din lumea politică, din cadrul structurilor de putere.

Ca răspuns la privirea uimită a lui Gusinski, Berezovski a spus că trebuie să se împace şi să-şi unească forţele, altminteri, la alegerile prezidenţiale urmau să vină la Putere comuniştii şi nu vor mai avea loc nici un fel de reforme, nici Elţîn, nici ei, Gusinski şi Berezovski. Din acel moment a început campania preelectorală, extrem de energică, a lui Elţîn. Cei mai importanţi oameni de afaceri din ţară, care se îmbogăţiseră de pe urma reformelor lui Elţîn, şi-au reunit resursele financiare pentru campania electorală a acestuia. Şeful de la Gazprom, Rem Viahirev, a declarat că la alegerile prezidenţiale îl va susţine pe Elţîn, deoarece, în caz că liderii comuniştilor ar fi venit la Putere, nici el, Rem Viahirev, nici Gazpromul nu ar mai fi existat. Gusinski şi Berezovski au aranjat ca pe canalele lor de televiziune şi în ziarele lor să se facă propagandă anti-Ziuganov. În cazul în care Elţîn ar fi ieşit învingător în alegeri, bancherii se aşteptau să primească (şi au primit) cele mai bune întreprinderi din ţară, cele mai mari companii de petrol şi metalurgice, în cadrul unor licitaţii regizate, la preţuri mult mai mici decît cele reale. Gusinski se aştepta să primească, în mod exclusiv, frecvenţa pe care transmitea canalul NTV, care îi aparţinea, precum şi bani pentru dezvoltarea postului de televiziune. Aceşti bani, răsplata pentru loialitatea politică, au fost oferiţi sub forma achiziţiei de către compania de gaz Gazprom a unui pachet de acţiuni consistent al televiziunii NTV. Se presupunea că Gazpromul nu-şi va folosi niciodată acţiunile, că nu va vota la şedinţele acţionarilor şi nu se va amesteca în treburile companiei. Pentru faptul că îl susţinuse pe Elţîn, Berezovski se aştepta să primească (şi a primit, pentru scurt timp) o influenţă politică imensă. Şeful de campanie al lui Elţîn a devenit Anatoli Ciubais. Elţîn, grav bolnav, a pornit prin ţară, participînd la show-uri politice de factură populistă. Preşedintele ba dansa pe scenă, la un concert de muzică rock, împreună cu muzicanţii, ba semna, în Cecenia, direct pe aripa unui elicopter militar, decretul de încetare a războiului. La 16 iunie 1996, Boris Elţîn şi Ghenadi Ziuganov au ieşit învingători în primul tur al alegerilor prezidenţiale. Elţîn a adunat un număr mai mare de voturi decît Ziuganov. La 17 iunie 1996, la bursa de capital, ca urmare a rezultatelor voturilor îmbucurătoare pentru Elţîn, a început euforia, iar într-o singură zi, cotaţiile principalelor certificate de valoare au crescut cu 12%. Apoi, Boris Elţîn a cîştigat în cel de-al II-lea tur al alegerilor prezidenţiale, adunînd 53,5% din voturi. Parlamentul, alcătuit în majoritate din comunişti, a fost atît de demoralizat, încît nici nu a încercat să conteste rezultatele, probabil falsificate, ale alegerilor, iar după prezentarea făcută de Elţîn, acesta l-a confirmat pe Viktor Cernomîrdin în postul de prim-ministru nu cu 226 de voturi, după cum se aştepta, ci cu 315 voturi. În ziua de 22 august, Viktor Cernomîrdin l-a numit ministru al Combustibililor şi Energiei pe un angajat al Gazpromului, fostul director de la Lentransgaz, Piotr Rodionov. În primele interviuri acordate, Rodionov îl considera pe Cernomîrdin „şeful preferat”, el vorbind despre necesitatea de a scădea impozitele la gaz.

Planul lui Nemţov

Ajuns la Moscova, la invitaţia lui Elţîn, Nemţov i-a prezentat preşedintelui un plan de reformă intitulat „Nu vreau să trăiesc într-o ţară unde a învins capitalismul banditesc”. La primul punct din plan figura naţionalizarea Kremlinului. Nemţov propunea să li se ia oligarhilor permisele de acces în Kremlin. Cel de-al doilea punct era anularea licitaţiilor cu avans zălog. După cum s-a exprimat Nemţov, Elţîn a numit acest plan genial, deşi „genial” nu este un cuvînt din vocabularul lui Elţîn, ci din cel al lui Nemţov, urîndu-le succes la serviciu. În prezent, din acele vremuri pline de iluzii, lui Nemţov nu i-au rămas decît fotografiile, aşezate peste tot pe pereţii biroului, pe care el l-a închiriat într-o clădire cu multe etaje de pe Cheiul Kotelniceski, aflat pe Rîul Moscova. Şi dacă acea construcţie cu mai multe etaje reprezintă un simbol al epocii totalitariste a stalinismului, atunci cele 4 camere închiriate de Nemţov fără contract, numai ca să facă ceva, reprezintă, probabil, un simbol al celor 2 ani liberali din Istoria Rusiei. Aproape în toate fotografiile, Nemţov apare alături de Elţîn. Uneori, chiar cu Richard Gere. În fotografii, Nemţov arată ca un tînăr zîmbitor. Optimismul şi forma sportivă sînt, probabil, singurele lucruri, cu excepţia fotografiilor, pe care a reuşit să le păstreze. Nemţov povesteşte că avea ca obligaţie de serviciu să îi conducă pe reprezentanţii statului la Gazprom, să semneze directive pentru votarea în Consiliul Director şi să primească rapoarte.

– Situaţia de la Gazprom era de o asemenea factură – povesteşte Nemţov, începînd să mănînce alune şi fructe uscate, aduse de acelaşi ajutor, Irina Lvovna -, încît statului îi aparţineau 38% din acţiuni prin Ministerul Patrimoniului şi alte 10% din acţiuni prin compania de stat Rosgazificaţia.

Această companie era considerată teritoriul lui Viahirev şi, cu toate că nominal acţiunile sale aparţineau statului, nimănui nu-i trecea prin minte că acest pachet putea să voteze în numele şi în interesul statului.

– Eu am devenit ministru al Combustibililor şi Energiei în aprilie, Adunarea Acţionarilor de la Gazprom a fost stabilită pentru iunie, cînd, deodată, am aflat că, în calitate de reprezentant al statului la Gazprom, nu puteam să votez prin acţiuni, deoarece acestea fuseseră transmise conducerii de încredere a Gazpromului, mai exact unei persoane fizice, Viahirev.

Astfel, în anul 1997, întregul Gazprom aparţinea unei singure persoane, pe nume Viahirev Rem Ivanovici. Cînd ne-am adresat lui Cernomîrdin cu întrebarea dacă acest lucru este adevărat, el a rîs:

– Cum să vă povestesc? După cîte ştiu, pachetul acţiunilor de stat a fost transmis la direcţie, nu lui Viahirev personal, ci Gazpromului. Iar Boris Nemţov poate să vă povestească, personal, despre acest lucru. Mai bine l-aţi întreba cum i-a permutat pe funcţionarii de la „Volga”.

Devenit vicepremier, Nemţov a venit, într-adevăr, cu ideea ca funcţionarii de stat să nu mai circule cu Mercedesuri şi BMW-uri, ci cu maşini de producţie autohtonă, Volga, fabricate la Nijni Novgorod. Cernomîrdin zîmbea:

– Ei bine, şi umblau cu Volga, nu ajungeau nicăieri la timp şi cereau mereu să-i ducă Ciubais cu BMW-ul.

Rem Viahirev ne-a transmis prin nişte terţi că acordul de mandat nu fusese redactat pe numele lui, că a vrut întotdeauna ca acel acord să fie reziliat cît mai repede, că, dacă voiam, puteam să citim acordul cu pricina. Însă, nu ni l-a arătat nimeni. Alexandr Kazakov, un alt tînăr reformator pe care Guvernul îl numise în anul 1996 preşedinte al Consiliului Director la Gazprom, ne-a declarat următoarele:

– Acordul de mandat a fost formulat pe numele lui Rem Viahirev. Acest lucru este sigur. Trebuie să recunosc, este adevărat că nu am văzut niciodată acest acord, iar Nemţov a încercat să mă convingă că l-a ţinut în mînă, însă eu m-am obişnuit să împart întotdeauna la 100 cele spuse de Boris Nemţov. În orice situaţie, am dubii mari în privinţa legalităţii respectivului acord, care nu a fost ratificat la nici o şedinţă a Consiliului Director. Întrebat despre acordul de mandat, Egor Gaidar s-a întunecat la faţă şi a spus:

– Desigur, este ceva absolut nefiresc ca prim-ministrul Cernomîrdin să fi fost atît de strîns legat de Gazprom. Boris Nemţov a încercat mult timp şi a făcut un efort uriaş să se lămurească în privinţa acelui acord de mandat. Rezultatul a fost că relaţiile sale cu premierul s-au deteriorat definitiv, iar cariera lui a fost compromisă.

Iată ce a povestit Nemţov despre acordul de mandat, dar şi despre faptul că un reprezentant al statului nu poate să voteze în numele statului la Adunarea Acţionarilor de la Gazprom. Nemţov a aflat de la un angajat din aparatul de stat, Kopeikin, pe care l-a rugat să îi arate acordul de mandat, însă, timp de 10 zile, nimeni din aparatul Guvernului nu a putut să-i aducă acordul vicepremierului. După alte 10 zile, un alt colaborator al Guvenului, pe nume Trenoga, a adus îndelung aşteptatul document, însă, atunci cînd Nemţov l-a întrebat de unde l-a adus, Trenoga a dat din umeri într-un mod atît de plin de subînţeles, încît Nemţov a crezut că documentul a fost furat din seiful premierului Cernomîrdin.

– Am început să citesc acordul, spunea Nemţov, şi mi s-a făcut rău. Pe lîngă faptul că Guvernul îi încredinţa conducerea Gazpromului lui Viahirev, în acord era inclusă şi o altă opţiune, conform căreia, în anul 1999, Viahirev primea, ca recompensă pentru activitatea cu acţiunile Guvernului, dreptul de răscumpărare a pachetului guvernamental de acţiuni la preţul de 1 rublă pe acţiune. Desigur, în Rusia s-a furat dintotdeauna, a continuat Nemţov. Dar în asemenea hal… Acţiunile unei companii, care costă acum 360 de ruble, să se vîndă cu 1 rublă! Este un furt!

Rubla menţionată în acord era cea nedenominalizată, adică de 1.000 de ori mai mică decît rubla de astăzi, ceea ce însemna că aproximativ 40% din acţiunile Gazpromului îi erau oferite lui Viahirev la un preţ de 250.000 de ori mai mic decît preţul real. Reieşea că Viahirev urma să cumpere Gazpromul cu doar 1.000.000 de dolari, companie care costă, azi, aproximativ 300 de miliarde de dolari. Trebuie să recunoaştem că, în 1997, o acţiune a Gazpromului nu valora 10 dolari. Piaţa internă şi cea externă a Gazpromului erau despărţite în mod tranşant. Pe piaţa internă, o acţiune de la Gazprom costa, atunci, 60 de cenţi, iar pe piaţa externă, aproximativ 5 dolari. Nemţov i-a telefonat lui Viahirev şi i-a propus rezilierea acordului de mandat.

– Nu merită, i-a răspuns Viahirev, politicos şi calm, după cum spune Nemţov. Acordul de mandat îmi permite să conduc compania. Nu am avut niciodată nici un fel de probleme cu Guvernul, iar dacă vom rezilia acordul de mandat, nu se ştie cum vor merge lucrurile.

Dacă relatarea lui Nemţov este exactă, acesta a fost un şantaj. Şeful Gazpromului i-a explicat ministrului Combustibililor şi Energiei, într-o formă politicoasă, că, în cazul în care acordul respectiv ar fi fost reziliat, ar fi început tot felul de probleme, oraşele ar fi îngheţat, activitatea întreprinderilor ar fi fost oprită.

– Rem Ivanovici, a zis Nemţov, vă respectăm mult ca manager, însă considerăm că a cumpăra 40% din Gazprom, la preţul de 1 milion de dolari, este o infracţiune. Înţelegeţi, Rem Ivanovici?

– Nu sînt de acord cu dumneavoastră, răspunse, calm, Viahirev. Din anul 1994, sub conducerea mea compania funcţionează perfect, şi veniţi dumneavoastră să faceţi ordine. Avem o practică bine pusă la punct a relaţiilor cu statul, şi această practică ne-a demonstrat că dă rezultate pozitive atît pentru companie, cît şi pentru stat. Noi am făcut gazificarea, noi livrăm gaz în Europa, noi plătim impozitele, iar dumneavoastă veniţi cu chestiile astea despre furt, tîlhărie şi banditism. Lăsaţi-mă…

În ziua următoare, Nemţov i-a telefonat premierului Cernomîrdin şi i-a spus că ar dori să treacă pe la dînsul. De cînd începuse să lucreze la Guvern, Cernomîrdin nu a avut niciodată o secretară, numai secretari. Cernomîrdin povesteşte că, încă din perioada cînd lucra la Gazprom, secretara considera că este de datoria ei să-l oblige pe şef să dialogheze cu tot felul de cetăţeni, numai fiindcă persoana respectivă era din oraşul natal al lui Cernomîrdin, Orenburg. Asistenţii ştiau să facă diferenţa între musafirii insignifianţi şi persoanele cu adevărat importante. Însă, atunci cînd vicepremierul Nemţov a intrat în cabinetul lui Cernomîrdin de la Guvern, secretarului nici nu i-a trecut prin minte să-l alunge.

– Am o singură întrebare, a spus Nemţov, cînd a intrat în cabinetul premierului. Acordul de mandat…?

– Hai să nu ne certăm, a răspuns Cernomîrdin.

Acesta nu-şi aminteşte de vreo discuţie de acest fel şi declară că povestea cu acordul de mandat este o invenţie a lui Nemţov.

– Bine. Fără scandal, a zis Nemţov.

– Ce doreşti?, a întrebat Cernomîrdin.

– Vreau să reziliez acordul, a răspuns Nemţov. Putem să o facem cu tam-tam, chem Procuratura şi pe vicepremierul Soskoveţ, care a semnat acest acord în numele Guvernului, sau putem să ne aşezăm la masa tratativelor şi să reziliem acordul respectiv.

În continuare, Nemţov a început să vorbească despre devalizarea Rusiei, despre tîlhării, furt şi infracţionalitate. Cernomîrdin îşi privea, calm, locţiitorul. După o pauză, l-a întrebat:

– Ce influenţă va avea aceasta asupra siguranţei energetice a ţării?

Însă, Nemţov nu a înţeles dacă premierul îl şantajează, aşa cum îl şantajase în ajun şeful de la Gazprom, sau dacă şi prim-ministrul Cernomîrdin era, şi el, neputincios în faţa celei mai mari companii-monopol creată chiar de el şi asupra căreia pierduse controlul. După încă o săptămînă, Nemţov a ajuns în audienţă la preşedintele Elţîn. Aceste întîlniri ale preşedintelui cu miniştrii aveau două părţi: cea oficială, cînd în faţa obiectivelor camerelor de luat vederi ministrul raporta, plin de energie, despre tot felul de aiureli, şi cea neoficială, cînd ziariştii erau daţi afară, iar preşedintele şi ministrul începeau discuţii pe teme care îi interesau cu adevărat şi care determinau, într-adevăr, destinele ţării. Imediat ce au fost scoşi ziariştii din sală, Nemţov a pus înaintea preşedintelui Elţîn acordul de mandat şi a spus:

– Boris Nikolaevici, vă rog să citiţi o pagină şi jumătate.

Elţîn a citit atent documentul, după care a spus:

– Vă rog să-mi explicaţi ce este o opţiune.

Nemţov i-a explicat că este vorba despre dreptul managerului de a răscumpăra acţiunile companiei în condiţii speciale şi că, în cadrul acordului de mandat, Viahirev primeşte dreptul de a răscumpăra 40% din Gazprom cu 1 milion de dolari.

– Am înţeles, l-a întrerupt Elţîn.

Şi a scris direct pe acord, în colţul din stînga sus, oblic, următoarele: „Este un furt. Rusia este furată! D-lui Skuratov! Măsuri urgente!”. După aceea a semnat. Rezoluţia lui Elţîn era destinată procurorului general Iuri Skuratov, dar trebuie să ştim că şi în cazul unei indicaţii date personal de preşedinte, orice funcţionar poate să nu îndeplinească indicaţia prezidenţială o perioadă, oricît de lungă. În primul rînd, nu se ştie dacă acordul de mandat şi comentariul mînios scris de mîna preşedintelui au ajuns la procurorul general, pentru că s-ar fi putut rătăci pe drum. În al doilea rînd, nu se ştie dacă procurorul general a dat un ordin serios colaboratorilor săi să afle care este situaţia cu acordul de mandat, sau ar fi putut să ia lucrurile mai încet. În al treilea rînd, nu se ştie cît de serios s-a ocupat de ancheta procurorului persoana desemnată, care ar fi putut să tergiverseze la nesfîrşit, să pună documentele în alte dosare şi să încurce treburile, ascunzînd esenţa sub tone de hîrtii. La 12 mai 1997, Elţîn a semnat un decret care revizuia condiţiile acordului de mandat cu Rem Viahirev. Conform decretului prezidenţial, Viahirev era lipsit de posibilitatea de a încheia o tranzacţie pe baza opţiunii menţionate şi de a răscumpăra pachetul de acţiuni care aparţinea Guvernului. Însă, decretul a fost ignorat. Semnarea primului acord de mandat cu Viahirev fusese amînată din nou, pînă în decembrie. Povestea cu acordul de mandat a încetat pentru aproximativ o jumătate de an, iar Nemţov s-a ocupat de alte treburi, şi anume de încercarea (reală sau închipuită) lui Viahirev de a pune mîna pe acţiunile companiei, întrucît ministrul Combustibililor şi Energiei lăsase să-i scape ocazia lui Boris Berezovski să pună mîna pe

fluxurile financiare ale Gazpromului.

O recepţie regală

La adunarea din iunie a acţionarilor de la Gazprom urma să aibă loc alegerea şefului Consiliului Director. Nemţov povesteşte că, la începutul lunii iunie, a venit la el Berezovski şi i-a spus:

– Vreau să fiu şef la Gazprom, n-ai putea să mă susţii?

– În ce sens?, a întrebat Nemţov.

– Ei bine, zise Berezovski, în felul lui direct, în sensul că vreau să fiu şeful Consiliului Director.

– Boris Abramovici, aţi înnebunit? Ce legătură aveţi cu compania?

– N-am să-ţi spun nimic, a fost răspunsul lui Berezovski. Uită-te la hîrtiuţa asta.

Şi, zicînd acestea, Berezovski i-a întins lui Nemţov proiectul de rezoluţie al Adunării Acţionarilor. Aceasta urma să-l primească pe Berezovski Boris Abramovici în Consiliul Director ca membru şi să propună candidatura lui la funcţia de preşedinte al Consiliului Director.

– E o nebunie, a spus Nemţov, ca lovit de trăznet.

– Uită-te la apostile şi ştampile, a insistat Berezovski.

Proiectul de rezoluţie avea ştampila prim-ministrului Viktor Cernomîrdin şi pe cea a preşedintelui Consiliului de Conducere al Gazpromului, Rem Viahirev.

– Boris Abramovici, se aprinse Nemţov, atîta timp cît sînt în această funcţie, atîta timp cît sînt preşedinte din partea statului la Gazprom, nu veţi fi preşedintele Consiliului Director.

Plecînd din cabinetul lui Nemţov, Berezovski a aruncat o privire în urmă:

– Telefonează-i lui Viahirev, telefonează-i lui Cernomîrdin…

Cînd a plecat Berezovski, Nemţov l-a sunat pe Viahirev şi l-a întrebat dacă a avizat proiectul de hotărîre al Adunării Acţionarilor, care, de fapt, punea în mîinile lui Berezovski fluxurile financiare ale companiei.

– L-am avizat, a confirmat Viahirev. Am ştiut că ai să fii împotrivă şi că hotărîrea nu va fi aprobată.

Şi Viktor Cernomîrdin, dacă e să dăm crezare spuselor lui Nemţov, a confirmat că şi-a pus avizul pe hîrtie, în sensul că este de acord să dea Gazpromul lui Berezovski, că ştia despre conţinutul proiectului respectiv.

– Viktor Stepanovici, strigă Nemţov în receptor. Prim-ministrul nu avizează documentele, în sensul că le-ar cunoaşte conţinutul.

– Ei şi, a parat Cernomîrdin la telefon. N-am timp acum să mă ocup de asta. N-ai decît să vezi despre ce-i vorba chiar tu.

– M-am lămurit.

– Foarte bine.

Cel mai probabil, Cernomîrdin şi Viahirev avizaseră documentul nu pentru că ar fi avut de gînd să-i cedeze lui Berezovski Gazpromul. Pur şi simplu aceştia nu voiau să-l supere pe influentul oligarh şi sperau ca Nemţov să fie cel care îl va înfuria, prin refuzul său, pe Berezovski. În perioada respectivă, Nemţov era un favorit al preşedintelui Elţîn, fiind perceput în presă ca un posibil succesor al acestuia la postul de preşedinte. Chiar înainte de Adunarea Acţionarilor, la sfîrşitul lunii iunie, Viktor Cernomîrdin şi Nemţov au plecat într-o vizită oficială în China. Pe aeroportul din Beijing au fost întîmpinaţi de Berezovski. Lui Berezovski nu i-a fost niciodată prea greu să zboare pînă în China, dacă acest lucru îi aducea succes. Cernomîrdin îşi aduce aminte că Berezovski apărea în locurile cele mai neaşteptate. Legăturile personale ale lui Berezovski cu familia Elţîn, canalele de televiziune şi ziarele care îi aparţineau îi obligau pe funcţionarii de stat de orice rang să fie în relaţii bune cu oligarhul, iar dacă nu erau, aceştia reuşeau să se scuze printr-un program de muncă susţinut.

– Ce faceţi aici?, l-a întrebat Cernomîrdin.

– Ei bine, a început să turuie Berezovski, am venit să vorbesc cu dvs. şi cu Nemţov despre conducerea pe care o voi avea asupra Gazpromului.

Cernomîrdin a oftat: acum era imposibil să evite o discuţie dificilă cu Berezovski. Seara, tîrziu, Cernomîrdin, Nemţov şi Berezovski au venit la Ambasada Federaţiei Ruse. Nemţov îşi aduce aminte că ambasada a lăsat asupra sa o impresie apăsătoare. O clădire imensă. Miros închis de covoare, pe care nu le mai curăţase nimeni încă din perioada stalinistă. În cabinet, pe o masă, stătea un telefon de culoare crem, cu legătură directă, folosit de către Cernomîrdin pentru a răspunde imediat, el considerînd aceasta o datorie. Nemţov se uita pieziş la telefonul intern, temîndu-se ca nu cumva să sune Elţîn, iar Gazpromul să fie al lui Berezovski. Însă, Elţîn nu a sunat. În cabina de duş, bine antifonată, care nu permitea prezenţa vreunui dispozitiv de ascultare, Berezovski, adresîndu-i-se lui Cernomîrdin, a spus:

– Viktor Stepanovici, ştiţi că locţiitorul dumneavoastră, Nemţov, este împotriva faptului ca eu

să fiu la conducerea Consiliului Director al Gazpromului?

– Cum, dumneata eşti împotrivă?, l-a întrebat Cernomîrdin, privindu-l direct în ochi pe Nemţov.

– Sînt împotrivă, a răspuns Nemţov, fiindcă Berezovski nu are nici o legătură cu Gazpromul şi gazul, pentru că Boris Nikolaevici îşi va folosi poziţia pentru a-şi susţine afacerile personale într-o companie care îi aparţine statului, pentru că…

– Vezi, i s-a adresat Cernomîrdin lui Berezovski, locţiitorul meu nu este pur şi simplu împotrivă, are argumente.

– Viktor Stepanovici, a răspuns Berezovski, care, după cum relatează Nemţov, îşi pierduse răbdarea. Oare chiar nu vedeţi că locţiitorul dumneavoastră rîde de noi toţi şi nu dă 2 bani pe dumneavoastră? Atunci, Nemţov a început să rîdă. Şi Cernomîrdin a zîmbit, dar dădea din umeri şi îi spunea lui Berezovski:

– Ce să fac? Nu pot să mă lupt cu Nemţov, este urmaşul meu.

Pe figura lui Viktor Cernomîrdin a apărut un zîmbet fericit, fiindcă atotputernicul Berezovski era furios, înjura pentru că nu putea intra în posesia Gazpromului, pe care premierul îl considera copilul şi domeniul său. În curtea ambasadei, Berezovski s-a apropiat de Nemţov şi a rostit încet:

– Am să te distrug!

Zîmbind drept răspuns, Nemţov s-a întors la Moscova, a organizat o şedinţă a acţionarilor, iar abia după cîteva luni a observat că în presă şi la televiziune a început o campanie împotriva sa, un adevărat război al propagandei. Ziariştii îl acuzau pe vicepremier de legături cu prostituate, operatorii de televiziune îl filmau din unghiuri neavantajoase, în care şi cea mai simpatică figură putea arăta ca o faţă de monstru. Iar ratingul favoritului lui Elţîn scădea văzînd cu ochii. Între timp, acordul de mandat nu a fost reziliat. Ziarele din anul 1997 erau pline de ştiri despre negocieri între ministrul Combustibililor şi Energiei, Boris Nemţov, şi şeful Gazpromului, Rem Viahirev. Aceştia negociau. Gazpromul avea o datorie mare la capitolul impozite, motivînd aceasta prin faptul că nu primise cu mult mai mulţi bani de la utilizatorii de gaz decît volumul datoriei la Finanţe. Nemţov înţelegea că un buget fără plăţi sub formă de impozite se sufocă. De aceea, negocierile dintre Nemţov şi Viahirev începeau, adeseori, cu acordul de mandat şi se terminau cu faptul că Viahirev promitea să plătească impozite, chiar şi în ciuda faptului că utilizatorii nu plătiseră pentru gaz. Această poveste a durat pînă în decembrie 1997, cînd preşedintele Elţîn a plecat, prima dată, într-o vizită oficială în Suedia. Acolo avea loc o întîlnire festivă reglementată de protocolul regal: gardă de onoare, imnul celor două ţări… La un moment dat, preşedintele Elţîn trebuia să treacă pe covorul roşu împreună cu membrii Familiei Regale şi să prezinte acesteia delegaţia care îl însoţea. Delegaţia s-a aşezat pe un singur rînd. În capătul şirului era şeful de la Gazprom, Rem Viahirev, care venise acolo fiindcă în timpul vizitei prezidenţiale urma să se semneze un acord ruso-suedez referitor la gaz. Ultimul din lungul şir de funcţionari era ministrul Combustibililor şi Energiei, Boris Nemţov. După ce au salutat delegaţia, au ajuns la Nemţov, iar Elţîn părea să-şi amintească şi a şoptit:

– Viahirev a dat Gazpromul?

– Nu, Boris Nikolaevici, se fîstîci Nemţov, fiindcă nu se cădea ca preşedintele şi vicepremierul să discute despre treburile interne ale ţării în timpul unei vizite în străinătate, ba încă sub ochii Familiei Regale suedeze.

– Să mergem!

Elţîn l-a tras pe Nemţov de mînecă.

Maiestăţile lor urmăreau, mirate, cum îl trăgea de mînecă preşedintele rus pe unul dintre miniştrii săi, ducîndu-l, fără să-i pese de protocolul diplomatic, de-a lungul întregii delegaţii ruseşti. Continuînd să-l ţină pe Nemţov de mînă, Elţîn, care era un om înalt, se aplecă deasupra lui Viahirev, o persoană mică de statură, rostind ameninţător:

– Rem Viahirev, să dai Gazpromul înapoi.

După o scurtă pauză, preşedintele a adăugat:

– Să-l dai de bunăvoie, în caz contrar, ai să ai probleme serioase.

Spunînd acestea, preşedintele, cu zîmbetul pe buze, a revenit la Familia Regală suedeză, fără să pară că se gîndea că a doua zi ziariştii vor scrie din nou că Elţîn era beat, că s-a purtat iar ca un mitocan, încălcînd protocolul şi făcînd Rusia de ruşine. Elţîn mergea plin de încredere că protejase Rusia de furt şi tîlhărie. Nemţov povesteşte ce i-a spus atunci Viahirev:

– N-am să-ţi iert asta niciodată.

Şi nu l-a iertat. La scurt timp după acest episod, lui Boris Nemţov i s-a luat postul de ministru al Combustibililor şi Energiei, printr-o hotărîre personală a premierului Viktor Cernomîrdin. În felul acesta, Nemţov nu a mai avut nici un fel de pîrghii reale ale Puterii în Guvern, nu-i rămăsese decît funcţia politică de viceprim-ministru.

* * *

Pentru a-i înţelege pe criticii şi oponenţii Gazpromului, trebuiau luate în considerare, în mod serios, însuşirile superficialităţii. Se cuvine să reţinem că, de cînd Gazpromul a preluat monopolul asupra gazului, iar preşedintele Putin a obţinut monopolul asupra Gazpromului, criticii şi oponenţii companiei erau un nimeni. Ei criticau Gazpromul nu pentru că aveau o oarecare greutate politică, o autoritate economică şi puncte de vedere diferite de cele prezidenţiale, asupra modului în care trebuie condusă compania. Dimpotrivă: dacă aveau o greutate politică, dacă ea exista, acest lucru se întîmpla doar în măsura în care criticau Gazpromul. Nu aveau altă alternativă. Nu aveau unde să meargă, la fel cum nu ai încotro să mergi în tundra ce pare nemărginită. De exemplu, fostul ministru al Combustibililor şi Energiei, vicepremierul Boris Nemţov, era un nimeni. Tot ce putea să facă era să adopte o expresie plăcută într-un joc prost. El se menţinea, se străduia să-şi păstreze forma fizică şi reputaţia de playboy optimist. Făcea windsurfing în cele mai exotice colţuri ale planetei, era invitat, fiind cunoscut de atîta vreme, la forumuri economice internaţionale şi la recepţiile pe care le organizau ambasadorii străini la Moscova pentru opozanţii care şi-au pierdut orice însemnătate. Pînă la ultima campanie parlamentară, era invitat la talk-show-uri de televiziune, ca să apere valorile liberale. Invitaţiile veneau rar, ca şi cum n-ar fi fost 365 de zile într-un an, ci 120. În afară de aceasta, talk-show-urile se transmiteau înregistrate. Dacă Nemţov apăra valorile liberale cu inteligenţă şi competenţă, atent, redactorul tăia cu grijă inteligenţa şi competenţa înainte de a-şi lansa, în eter, emisiunea. De aceea, toate gafele oratorice ale lui Nemţov apăreau nemodificate. Nemţov era arătat întotdeauna prost la televizor, dar, cu toate acestea, primea constant invitaţii în studiouri. Stătea în faţa camerei şi apăra ideile liberale, de care telespectatorilor puţin le păsa. După ce la dezbaterile preelectorale televizate Nemţov a luat atitudine împotriva cultului personalităţii lui Putin, au încetat şi invitaţiile la televiziune. El putea să critice Gazpromul doar în paginile cîtorva publicaţii încă independente, sau în discuţii particulare. Şi o făcea cu acelaşi succes cu care latră mopsul la elefant. Critica lui la adresa Gazpromului este ultima amintire a faptului că a fost ministru al Combustibililor şi Energiei. De altfel, din politician aflat în Opoziţie s-a transformat într-un rentier îmbătrînit, îmbogăţit pe seama creşterii inimaginabile a acţiunilor companiei Gazprom. Stăm în biroul pe care Nemţov îl închiriază într-un zgîrie-nori de pe Splaiul Kotelniceski. Această clădire seamănă cu Empire State Building, care se risipeşte şi se revarsă ca un aluat dospit peste un monument al măreţei şi cumplitei epoci comuniste. Iar biroul, mai exact un apartament cu 4 camere, transformat în oficiu, pe care îl închiriază în această clădire uzurpatorul Boris Nemţov, reprezintă un monument al epocii dărîmării comunismului, epocă în care Boris Nemţov a fost un erou. Înăuntru, aproape că nu vezi mobilă. Boris Elţîn, care ne priveşte din fotografiile atîrnate pe pereţi, nu mai e printre cei vii. Nu mai există facţiunea parlamentară condusă de Nemţov. Procentul de voturi obţinut de partidul acestuia la alegerile parlamentare începe cu cifra 0. Superficialitate. Nemţov e un nimeni.

– Cum v-aţi îmbogăţit?, îl întrebăm direct.

– După criza din 1998, am plecat în SUA, să ţin cursuri. Am cîştigat o grămadă de bani şi am cumpărat acţiuni Gazprom. Pe atunci valorau 60 de cenţi. Le-am vîndut cu cîţiva ani în urmă, cînd valorau 16 dolari. Le-am cumpărat pentru că, în toamna anului 1998, Gazpromul era, în mod clar, subevaluat.

– Asta e limpede. Nu e limpede de ce le-aţi vîndut acum.

– Pentru că, în momentul de faţă, compania este supraevaluată. Şi în pragul crizei.

– Ei da!

Aproape că ne oprim din ronţăitul alunelor, din fumat şi din băutul ceaiului. Nemţov povesteşte. Vorbeşte ca şi cum ar fi pregătit special un curs pentru noi. Nici nu e nevoie să-l întrerupem şi să-i punem întrebări care să sugereze răspunsul. Ni se pare că, în timp ce practica windsurfingul, îşi tocea pantalonii la recepţiile date de ambasadori şi o făcea pe prostul în studiourile de televiziune. El, fostul ministru al Combustibililor şi Energiei, nu făcea nimic altceva decît să se gîndească la Gazprom. În continuare ne povesteşte:

– Gazprom este cea mai mare companie energetică din lume. Din lume! După capital, se situează la acelaşi nivel cu Microsoft şi General Electric. Capitalul ei e în jur de 300 de miliarde de dolari. Pentru comparaţie, cam o dată şi jumătate mai mult decît bugetul Rusiei. Adică Gazprom este mai scump decît un an întreg de trai în ţară. Europa depinde de Gazprom în proporţie de 35%-40%. Există surse alternative de furnizare a gazului: Algeria, Marea Britanie, Norvegia, Olanda. Cu toate acestea, depinde de Gazprom ca în Europa să fie cald şi să ardă becurile. Gazpromul este monopol de stat. Pachetul de acţiuni de control aparţine statului. Toate funcţiile din Gazprom, nu doar de rang înalt, ci şi cele de nivel mediu, sînt ocupate de funcţionari ai statului. Iar conducerea acestei companii, directorii şi adjuncţii lor, sînt desemnaţi personal de preşedintele Putin. E foarte important să înţelegem asta.

Noi înţelegem acest lucru. Am scris o carte despre aşa ceva. Nu pricepem, însă, unde bate Nemţov. Ex-ministrul continuă:

– Vreau să vă fac o dezvăluire: Gazprom nu e un monopol real. Gazul este obţinut în Rusia nu doar de Gazprom, ci şi de Surgutneftegas, Lukoil, Rosneft, TNK-BP, Nortgaz şi Novotek. Gazpromul nu le permite, în mod artificial, acestor companii să folosească reţeaua lui de conducte, şi le obligă să-şi vîndă gazul la intrarea în conducte, pe un preţ de nimic. Acest lucru este nerentabil, multe companii petroliere arzînd pur şi simplu gazul pe care îl obţin împreună cu petrolul. Şeful Gazpromului, Alexei Miller, este prietenul cel mai apropiat al preşedintelui şi îl cunoaşte din vremuri sanktpetersburgheze imemoriale. Vladimir Putin şi Alexei Miller au început să conducă aproape concomitent, unul – ţara, celălalt – Gazpromul. În decursul mandatului lor de conducere, Gazpromul n-a pus în valoare nici un zăcămînt şi nu a construit nici o magistrală de conducte de gaz. Toate lucrurile despre care vorbesc – gazoductul nord-european, zăcămîntul de la Stockman – nu reprezintă decît proiecte, un viitor îndepărtat. Dacă e să ne legăm de fapte, atunci reiese că Nemţov minte. Într-adevăr, în timpul lui Miller, Gazprom a construit conducte şi a deschis zăcăminte, cum ar fi Zăcămîntul Transpolar. E o altă chestiune că acest zăcămînt s-a amenajat, în principal, pe timpul lui Viahirev, iar pe timpul lui Miller doar s-a deschis. Dar mai există şi Zăcămîntul sud-rusesc, ultima mîndrie a Gazpromului. El a fost deschis încă din toamna anului 2007, iar inaugurarea oficială a avut loc în decembrie. Ceremonia a fost onorată de preşedintele Consiliului Director al companiei, Dmitri Medvedev. Cu cîteva zile înainte de eveniment, el a devenit succesorul oficial al lui Vladimir Putin: inaugurarea Zăcămîntului sud-rusesc a fost primul episod din campania sa preelectorală.

Continuăm să ascultăm, iar Nemţov să vorbească în modul caracteristic politicienilor, simplificînd peste măsură faptele.

– Politizarea excesivă stînjeneşte Gazpromul. Nimeni în lume nu percepe Gazpromul ca pe un subiect economic. Gazprom este un instrument al politicii lui Putin atît în ţară, cît şi în străinătate. Să presupunem că Gazprom trebuie să valorifice Zăcămîntul Stockman şi e obligat să cumpere mijloace de informare în massă. Gazprom încheie o tranzacţie cu Roman Abramovici, oferind 13 miliarde de dolari. Ar fi putut foarte bine să investească aceşti bani şi în afacerile cu gaz. În anul 2001, Gazprom Media i-a luat lui Vladimir Gusinski postul de televiziune NTV şi celelalte mijloace de informare în massă, deoarece a considerat că televiziunile nu trebuie să aparţină oligarhilor, întrucît aceştia vor începe să le folosească în interes personal. Dar s-a întîmplat ca NTV şi celelalte active de informare în massă ale Gazprom Media să nu mai fie nici măcar ale Gazpromului. Ele aparţin, după cum reiese, Băncii Rossija. În afară de aceasta, Gazprombank controlează 70% din acţiunile Sibur. Astfel, structurile Băncii Rossija au devenit, practic, proprietare ale Sibur. Oare percepem corect faptul că Goldovski, cel care a creat această companie pe banii Gazpromului, nu a putut să facă din companie proprietatea sa privată, dar patronii Băncii Rossija, avînd legături cu preşedintele Putin, au reuşit acest lucru? Nemţov nu vorbeşte despre aşa ceva. Poate că, spre deosebire de noi, fiind mai cu capul pe umeri, stă în gardă. Poate nu ştie. Poate e o chestiune prea plictisitoare să fii un bun cunoscător al structurii proprietăţii. Nemţov preferă să spere.

– Gazprom – spune Nemţov – suportă pierderi în urma unor astfel de tranzacţii politice. De aceea, nu e de mirare că indicii de producţie sînt foarte scăzuţi. În timp ce economia Rusiei creştea cu 6%-7% în fiecare an, producţia de gaz rămînea cam aceeaşi. În aceste condiţii, trebuia să se declanşeze pur şi simplu un deficit total de gaz. Iar acesta s-a produs. De exemplu, în acest an, deficitul de gaz s-a reflectat în faptul că Centrala Termoelectrică de Nord-Vest, clădită într-un ritm accelerat, pentru a suplini deficitul de energie electrică din Sankt Petersburg, a rămas fără gaz. A inaugurat-o preşedintele Putin personal. Însă, centrala funcţionează pe bază de păcură. E totuna cu a arde aur. E cu mult mai scump.

Noi ascultăm şi zîmbim. Despre inaugurarea Centralei Termoelectrice de Nord-Vest, un inginer de la Gazprom, cu care am călătorit la Iamal, ne-a povestit o istorie comică. Preşedintele Putin trebuia să pornească solemn întrerupătorul central, pe dispozitivele pupitrului de comandă trebuiau să se mişte solemn săgeţile, staţia trebuia să se pună în funcţiune, de asemenea, în mod solemn. Dar constructorii s-au temut că noul sistem automat, fiind încă neverificat, putea să se pună în funcţiune în mod brusc şi să decupleze staţia imediat ce era pornit întrerupătorul central. De aceea, pentru a evita orice neplăcere, staţia a fost decuplată de la întrerupător. Au cuplat la întrerupător doar dispozitivele tabloului de comandă. Ca răspuns la deschiderea solemnă a întrerupătorului, săgeţile dispozitivelor s-au pus în mişcare în chip solemn, iar preşedintele a plecat bucuros. În ceea ce priveşte staţia, aceasta a început să funcţioneze abia după vreo două luni. Nemţov nu înţelege de ce zîmbim. El vorbeşte serios:

– Economia Rusiei se va dezvolta, în continuare, destul de energic. Ca urmare, deficitul de gaz va deveni catastrofal înspre anul 2010 şi va ajunge la 60-100 de miliarde de metri cubi. Întreaga Ucraină foloseşte anual 70-75 miliarde de metri cubi de gaz. Voi remarca faptul că Ucraina este o ţară cu o populaţie de 50 de milioane de locuitori. Situaţia seamănă, cumva, cu deficitul de mărfuri de consum din ultima perioadă a URSS. Atunci era deficit la toate produsele, începînd cu detergenţii şi terminînd cu salamul. În urma liberalizării pieţei, această situaţie a fost depăşită, şi toţi au uitat. Singurul domeniu rămas neliberalizat şi sovietic este Gazprom. Diferenţa dintre deficitul de mărfuri de consum din URSS şi deficitul de gaz din Rusia lui Putin constă în faptul că deficitul de salam este remarcat de toţi. Prăvălii goale, cozi, cartele. Dar gazul nu se vinde la prăvălie. Aici, totul va fi invizibil. Vor apărea foarte mulţi lingăi de la Kremlin, care vor explica mărirea preţurilor după cum cred ei: America se bagă, în jur sînt duşmani, spioni şi nu vei auzi un dram de adevăr în acest tărăboi. De dragul adevărului, îl întrebăm, din nou, pe Nemţov:

– Păi, noi am întrebat la Gazprom. Ei nu recunosc că ar fi vreun deficit de gaz.

– Recunosc, dar în şoaptă, ripostează Nemţov. Putin a avut cîteva consultări pe această temă. E curios că dezmembrarea URSS nu i-a învăţat nimic pe aceşti oameni. Ei acţionează la fel cum a procedat Nikolai Ivanovici Rîjkov, cînd din magazine au dispărut pulpele de Tambov. Nikolai Ivanovici a propus, aflîndu-se la tribuna Consiliului Suprem, să crească preţul pulpelor de Tambov cu două copeici. Aidoma exemplului pulpelor de Tambov funcţionează şi Guvernul nostru. El propune creşterea preţului la gaz. În mod firesc, pînă la alegerile din 2008, nu vor creşte preţul pentru populaţie, iar pentru sistemul industrial creşte deja cu 15 procente pe an. Trebuie să înţelegem că termo-electrocentralele sînt gata să cumpere gaz la orice preţ, astfel încît deficitul de gaz nu va scădea din cauza creşterii preţului. Se va mări doar preţul curentului electric, adică preţul tuturor produselor. De aceea, măsurile pe care le ia Puterea pentru a rezolva problema deficitului de gaz sînt lipsite de logică şi nesănătoase.

– Şi cum va fi, îl întrebăm, ni se va termina gazul în bucătării?

– Nu, a răspuns Nemţov. În bucătării nu se va termina. Deficitul de gaz ameninţă cu încetinirea creşterii economice. Nu se vor mai construi locuinţe; nu vor mai apărea noi locuri de muncă; preţurile pentru utilităţi vor creşte vertiginos. Vor creşte toate preţurile. Se va diminua creşterea încasărilor la buget. Acum se indexează pensiile şi salariile, iar după alegeri aceste indexări vor înceta. Acesta este primul aspect. În al doilea rînd, întrucît ţara a adunat o mulţime de angajamente interne de furnizare a gazului, va lua amploare curentul politic ce insistă asupra faptului că nu trebuie să vindem gaz peste hotare, pentru că avem noi înşine gaz puţin. Procese politice asemănătoare vor submina autoritatea Rusiei semnificativ mai mult decît încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului. În al treilea rînd, va creşte exagerat corupţia. Aşa cum în Uniunea Sovietică se scoteau pachete cu mîncare pe uşa din spate a magazinelor, în Rusia de după anul 2008 vor apărea servicii de furnizare a gazului deficitar pe piaţa neagră. Dacă deficitul va fi de 50 de miliarde de metri cubi, atunci mita luată pentru furnizarea acestui gaz va fi de 5 miliarde de dolari pe an. Supliment la acea mită care se percepe acum.

În intervalul în care am scris această carte, nu de puţine ori ni s-a schiţat un astfel de tablou cumplit. E adevărat că, de obicei, interlocutorii noştri erau mult mai puţin elocvenţi şi încercau să transmită propria

îngrijorare prin mimică, încruntîndu-şi sprîncenele şi strîngîndu-şi buzele.

– Prognozele sînt foarte pesimiste. Persistă senzaţia că Gazprom va trage pe sfoară ţara în mod serios. Chiar dacă va fi gaz suficient, această cantitate trebuie livrată. Iar pentru reconstrucţia, refacerea reţelelor de conducte ce transportă gazul n-a investit nimeni nici un ban. Spunînd acestea, interlocutorii noştri, care aveau de-a face cu Gazpromul, ne rugau să nu le dezvăluim numele:

– Încă n-a sosit timpul.

– Dar cînd va sosi?

– Ei… Preşedintelui nu îi place cînd este criticat Gazpromul. Înseamnă că nu e încă timpul.

Iar noi batem în retragere. Şi nu dăm numele acestor foşti şi actuali miniştri, manageri de top, angajaţi ai Administraţiei de la Kremlin şi membri în diferite Consilii Directoare. Ne prefacem că nu ne-au spus nimic, după cum ne-au rugat.

– Şi ce-i de făcut?, l-am întrebat pe Boris Nemţov.

– Putem s-o scoatem la capăt cu deficitul. Nemţov îşi îndreaptă umerii pentru că, în sfîrşit, s-a ivit posibilitatea să-şi expună programul economic liberal. Trebuie să li se permită companiilor care extrag gaz să-l transporte prin conductele Gazpromului. Nu la tarife hoţeşti, ci normale. Adică, vorbind în termeni economici, trebuie realizată liberalizarea pieţei gazului şi să li se permită tuturor, nu numai companiei Gazprom, să cumpere atîta gaz cît au nevoie. Cred că deficitul va fi acoperit în vreo 2-3 ani, cu condiţia să se producă liberalizarea. Acest lucru se poate face păstrînd monopolul Gazpromului asupra exportului. Se poate crea o piaţă liberă în interiorul Rusiei, iar în Occident să se vîndă gaz doar prin intermediul Gazpromului, ceea ce ar fi foarte avantajos pentru Rusia. Dar nu se va întîmpla aşa. Va fi ca întotdeauna. (Zîmbim, amintindu-ne spusele lui Cernomîrdin: „Au vrut cum e mai bine, dar a ieşit ca întotdeauna”.) Dacă nu se va schimba politica lui Putin de a monopoliza totul – iar ea nu se va schimba la astfel de preţuri ale petrolului -, vom asista la confruntarea anuală cu deficitul de gaz şi cu creşterea anuală a preţului gazelor. Şi doar atunci cînd vor începe să crape conductele, să îngheţe oraşele şi să nu se onoreze contractele externe, cînd vor începe agitaţiile în massă, Puterea va realiza liberalizarea pieţei gazelor.

Nemţov se răstoarnă în fotoliu. Cu tot scepticismul nostru, tabloul schiţat de fostul ministru al Combustibililor şi Energiei ni se pare destul de apocaliptic. Este timpul să punem o întrebare profundă:

– Şi ce-ar fi de făcut?

– Nu vreau să spun că oamenii care conduc Gazprom sînt proşti, spune Nemţov. Cred că Medvedev şi Miller înţeleg totul. Dar trebuie să găsească în ei tăria să vină la Putin şi să-i spună adevărul. Putin nu înţelege importanţa liberalizării, pentru că principalul sens al politicii lui e monopolizarea. El a monopolizat viaţa politică, a monopolizat administraţia regională. Şi, cu fiecare zi, monopolizează, din ce în ce mai mult, economia. Din păcate, nu e economist şi nu înţelege că succesul ţării depinde, în mod nemijlocit, de gradul de libertate economică. De aceea, e absurd şi periculos să-i explici lui Putin că a dus la sapă de lemn domeniul pe care îl conduce personal. El ar răspunde: „Iată, priviţi, în ţară e creştere economică!”. Iar dacă obiectaţi că el, Putin, nu are de-a face cu creşterea economică, şi că Saddam Hussein şi George Bush au realizat creşterea economică în Rusia, va rîde şi va replica: ,,Poporul rus e de altă părere!”. În mod uimitor, cuvintele lui Nemţov referitoare la faptul că hotărîrile din Gazprom sînt, adesea, dictate nu de raţiuni economice, ci politice au fost confirmate în ziua în care am venit la biroul central al companiei de pe Strada Nametkin, pentru a auzi cum locţiitorul preşedintelui Administraţiei Gazprom, Alexandr Medvedev, va combate criticile formulate de Nemţov, ale cărui teze principale sînt numite în Gazprom ,,mituri”. Veneam la Gazprom în aceeaşi zi în care, în Ucraina, alegerile parlamentare se încheiaseră cu victoria Iuliei Timoşenko, persoană indezirabilă pentru Moscova, dar nu şi pentru prim-ministrul cu orientări proruse, Viktor Ianukovici. Iar Gazprom vuia ca un stup stîrnit. Acum, cînd a învins Iulia Timoşenko, Gazprom poate, în sfîrşit, să anunţe că, iată, sînt deja cîteva luni de cînd Ucraina nu plăteşte companiei ruse costurile pentru gaz. Cît timp mai era o speranţă că va cîştiga Ianukovici, Gazprom a păstrat tăcerea. Trebuie să admitem că a tăcut nu pentru că n-ar fi dorit să primească banii, ci pentru că jocurile politice ale Kremlinului i-au interzis să ceară ce era al său. În acest sens, conducerea Gazprom de pe Strada Nametkin se deosebeşte prea puţin de constructorii Gazprom din tundră: aceştia au 120 de zile lucrătoare pe an, întrucît, în rest, vremea nu le permite să scoată nasul afară din vagoanele-dormitor. Directorii Gazprom au, de asemenea, 120 de zile lucrătoare pe an, pentru că, în rest, conjunctura politică nu le permite să se comporte ca un subiect economic independent. Diferenţa dintre Nemţov şi Medvedev constă în faptul că primul ne serveşte cu fructe uscate şi seamănă panică, în timp ce Medvedev ne serveşte cu sandvişuri cu păstrugă şi ne linişteşte. Dacă stăm de vorbă cu Medvedev, devine limpede faptul că problemele pe care le semnalează Nemţov există cu adevărat, doar că Medvedev este convins că ele vor fi rezolvate.

VALERI PANIUŞKIN

MIHAIL ZÎGAR

(Fragmente din cartea ,,GAZPROM, NOUA ARMĂ A RUSIEI”, Editura Curtea Veche, 2008)

COMENTARII DE LA CITITORI