Mărturii de gradul zero

in Alte știri

Cenaclul „Amurg sentimental“ – 500

Gîndul de a avea un cenaclu m-a preocupat încă de pe vremea cînd eram în Satul-Nou, din Urecheştii-Bacăului, locul meu de baştină, şi participam, sporadic, la şedinţele Cenaclului „George Bacovia“, din Bacău (1976), condus de regretatul poet Octavian Voicu. Nu ştiu de ce, dar, frecventînd acele reuniuni, datorită atmosferei pe care o întîlneam, mă simţeam parcă alt om, ascultînd lucruri formidabile despre literatura acelei vremi, precum şi dezbaterile care aveau loc pe marginea materialelor citite. Başca, aveam să mă confrunt, pentru prima oară, cu un public avizat: poeţi, prozatori, critici literari… Toate acestea mă răscoleau, trezind în mine dorinţa să am un cenaclu al meu, dar mediul în care trăiam, în singurătatea gîndurilor mele, mai mult citind şi scriind, decît bucurîndu-mă de cele ce ţineau de timpul liber al unui adolescent, nu-mi permitea acest lucru.

Deoarece şi eu am fost copil, dar fără copilărie, am fost adolescent, dar n-am avut adolescenţă – şi asta, dintr-o o serie întreagă de motive, de care nu vreau să-mi mai aduc aminte. Dar, în ciuda greutăţilor de tot felul, pe care le-am întîmpinat în cei 40 de ani de luptă literară, pot spune că, totuşi, destinul mi-a surîs şi mie, atunci cînd am venit în Bucureşti (1979), ca salariat la o şcoală din Voluntari. Acolo, într-o discuţie purtată cu directorul, i-am făcut cunoscute intenţiile mele, iar acesta nu doar că a fost de acord cu ele, dar a dat ordin să mi se pună la dispoziţie o sală, unde să pot ţine şedinţele săptămînale de lucru, oricînd doream, în orice zi, după-amiaza, în funcţie de programul elevilor. Fără să fi avut vreo strategie anume, am intitulat cenaclul „Nicolae Labiş”, ţinînd cont că majoritatea participanţilor erau elevi de liceu şi de şcoală generală.

Chiar dacă, pe atunci, frecventam Cenaclul „Mihai Eminescu”, al scriitorului Valeriu Gorunescu, şi deja îmi publicasem cîteva creaţii în mai multe reviste literare, fără a primi, în schimb, vreun onorariu, îmi plăcea să mă implic şi mai mult în activităţile literare. Apoi, mă gîndeam că e bine ca, prin meseria mea de pedagog şcolar, să mă ocup de îndrumarea tinerilor şi să le insuflu interesul pentru lectură, mai cu seamă acelor elevi care aveau ceva de pus pe hîrtie – poezioare, fragmente de povestiri – sau pur şi simplu, să le ofer prilejul unor întîlniri, în cadrul cărora să putem discuta despre cărţile pe care le citeau în timpul lor liber. Îmi amintesc cu cît entuziasm s-au manifestat copiii, numai că reuniunile noastre nu au durat decît vreo două luni. Sosise vacanţa de vară, aşa că am fost nevoiţi să întrerupem activitatea cenaclului, pentru ca elevii să plece în vacanţă, iar eu, în concediu.

Toamna, odată cu începerea noului an şcolar, aveam să constat că se schimbase conducerea instituţiei, la care găsisem deplină înţelegere. Din clipa aceea, cenaclul nostru şi-a închis porţile pentru totdeauna, rămînîndu-mi ca amintire doar cele cîteva întîlniri şi o oarecare experienţă de conducător de cenaclu. Totuşi, continua să mă roadă gîndul înfiinţării unui cenaclu, într-o instituţie culturală, la care să participe orice doritor, indiferent de vîrstă, gen, religie, profesie. S-a ivit această şansă în 1982, cînd directorul de atunci al Casei de Cultură ,,Mihai Eminescu”, din Bucureşti, istoricul Florian Petrescu, mi-a înlesnit deschiderea unui cenaclu, împreună cu poetul George Corobea, secondaţi fiind de metodistul Aurelian Manoliu, în incinta lăcaşului de cultură, care găzduia încă vreo 3 cenacluri, conduse de scriitori cu volume publicate, unii dintre ei fiind membri ai Uniunii Scriitorilor. Dar, şi de data aceasta, ghinionul nu m-a ocolit.

După cîteva întruniri, mi s-au închis uşile, dar nu din cauza mea, sau a ,,regimului”, cum ar spune unii acum, ci din cauza „prietenilor“… În 1990 am reuşit, însă, să pun bazele Cenaclului „Destine”, împreună cu alţi cîţiva entuziaşti. Acolo am activat pînă în aprilie 1995, cînd, după o luptă insistentă cu mine însumi, mi-am făcut propriul cenaclu. Aşadar, am pornit la drum, cu acte în regulă, cu Societatea „Amurg sentimental”, compusă din revistă, editură şi cenaclu. Am ales să-i dau acest nume, după titlul unui volum de-al meu de poezii de dragoste, despre care ziaristul Ion Butnaru scria, în „Libertatea“ (nr. 1096, anul V, 1993), următoarele: „Placheta «Amurg sentimental» transcrie, în cea mai pură manieră tradiţionalistă, senzaţii şi trăiri ale omului marcat de «neînţelegerile» lumii moderne. Un refugiu aproape gratuit”.

Aprecierea de care s-a bucurat volumul amintit nu a fost singurul motiv pentru care m-am oprit la acest nume. Mai era şi dorinţa de-i a da societăţii pe care o înfiinţam un titlu necunoscut pentru lumea literară, pornind la drum cu o strategie clară şi cu hotărîrea de a nu renunţa, indiferent de piedicile pe care le voi avea de înfruntat. Este ştiut că nu toată lumea reacţionează pozitiv la un proiect precum cel iniţiat de mine. Mi s-au alăturat Marcel Crihană, Mihai Floarea, T. Constantin Georgescu, Constantin Mosor, Roxana Munteanu, Constantin Cristian Cucu, Magdalena Neda, iar, la scurt timp, Aurelian Moldoveanu şi Teodora Moţet.

Dar, cum timpul nu stă în loc, iată că am ajuns la şedinţa cu numărul 500 a cenaclului, mărturie stînd cronicile ce au fost scrise de membrii săi şi publicate în revista lunară de literatură şi divertisment „Amurg sentimental”. La aceste şedinţe au participat, de-a lungul timpului, sute de autori, din Bucureşti şi din ţară, cu texte originale, sau simpli doritori să cunoască lumea literară. Mulţi dintre ei au ajuns să se impună pe plan central cu creaţiile lor, alţii au devenit profesori, rămînînd fideli iubitori ai cărţii de literatură… Dar cenaclul a beneficiat şi de prezenţa unor nume de marcă, precum: Ion Horea, Radu Cârneci, George Muntean, Adela Popescu, Dumitru Magdin, Nicolae Rotaru, Ion Dodu Bălan, Ilie Gorjan, Florin Costinescu, Petre Ghelmez, Leonida Lari, Florentin Popescu, Mircea Micu, Dumitran Frunză, Cornel Galben, Vasile Blendea, Adi Cusin, Dumitru Bălăeţ ş.a. Cred că tot ceea ce am realizat, prin activitatea celor 500 de şedinţe de cenaclu, în decursul a 20 de ani de cultură postdecembristă, va rămîne o pagină de istorie literară. Sper, totodată, să rămînă un exemplu de urmat şi pentru alţi aspiranţi într-ale mînuirii condeiului.

Îi felicităm pe toţi cei care ne-au însoţit pe acest drum: colaboratori, prieteni apropiaţi, oameni de rînd, care, prin creaţiile lor, au făcut tot posibilul ca „Amurg sentimental“ să nu fie doar „un amurg al zeilor luminii”, cum avea să-1 numească un confrate, chiar de la primele şedinţe, ci o oază de linişte spirituală românească.

Toate acestea s-au petrecut pentru că viaţa mea a însemnat curaj, pasiune, literatură, emoţie.

ION MACHIDON,

Preşedintele Cenaclului ,,Amurg Sentimental”

COMENTARII DE LA CITITORI